Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantul Spitalul Județean de Urgență Vâlcea a chemat în judecată Curtea de Conturi - Departamentul V, solicitând anularea Încheierii nr. 103 din 17 octombrie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 13/2011 emisă de Directorul Camerei de Conturi a Județului Vâlcea s-a dispus ca Spitalul Județean de Urgență Vâlcea să înregistreze în evidența tehnic-operativă și financiară debitorii din serviciile medicale prestate pentru persoanele internate, în urma unor accidente de circulație sau agresiuni fizice.
Prin Sentința civilă nr. 489 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Vâlcea, împotriva Încheierii nr. 103 din 17 octombrie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.
Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.
Textul are în vedere două categorii de evidențe: una care reflectă cazurile aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, pentru antrenarea răspunderii persoanei care a determinat prin fapta sa prestarea serviciilor medicale, ca urmare a unor agresiuni sau accidente de circulație, respectiv o altă evidență, care reflectă cazurile în care furnizorii de servicii au recuperat efectiv cheltuielile de la persoana vinovată.
Față de clasificarea menționată în art. 313 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, rezultă că unitatea sanitară trebuie să dețină două evidențe diferite, numai cea de-a doua încadrându-se în susținerile menționate în contestație în sensul că în contabilitate se pot înregistra doar sume certe în funcție de soluția finală care se va pronunța în instanța de judecată.
Curtea de Apel a constatat că atât în încheierea Curții de conturi cât și în decizia Camerei de conturi nu se vorbește despre înregistrarea în contabilitate a sumelor menționate în prima categorie de evidențe, ci doar despre organizarea unei evidențe a litigiilor în care au fost transmise spre instanță sumele pe care spitalul le solicită a fi restituite, respectiv identificarea acestora.
În dispozitivul deciziei și în încheiere nu se identifică sume concrete în raport cu care să se facă înregistrările în evidența contabilă, acestea depinzând de soarta procesului. Menționarea la pct. 2 din Decizia nr. 13/2011 a sumei totale de 486.797,58 RON servicii medicale facturate și încasate de la C.A.S. Vâlcea pe anul 2010, nu atrage obligativitatea înregistrării acesteia în contabilitate în condițiile în care la același pct. 2 se arată că o parte din aceste cheltuieli au fost transmise către instanță în scopul recuperării serviciilor respective.
Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Spitalul Județean de Urgență Vâlcea a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea, secția contencios administrativ și fiscal.
Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.
Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația".
În raport cu dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".
Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.
Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Față de argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Spitalul Județean de Urgență Vâlcea împotriva Sentinței nr. 489/F-Cont din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013.
Procesat de GGC - CL