Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele;
La data de 12 aprilie 2001, reclamantul M.R.H. a chemat în judecată Ministerul Dezvoltării și Prognozei, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună:
- anularea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2001 emis de pârât, în partea privind eliberarea din funcția de secretar general și repunerea sa în funcția în care a fost atestat în condițiile Legii nr. 188/1999;
- obligarea pârâtului să comunice decizia prin care altă persoană a fost numită în postul menționat și anularea acestei din urmă decizii, precum și comunicarea, respectiv anularea deciziei prin care a fost interzis accesul reclamantului în instituția publică cu care este în raporturi de serviciu;
- obligarea pârâtului la plata diferenței de indemnizație legală aferentă lunii februarie 2001;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
Prin sentința nr. 976 din 28 iulie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, în sensul că a anulat ordinul atacat, în partea privind eliberarea reclamantului din funcția de secretar general și a dispus reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior.
Cererea privind acordarea daunelor morale a fost respinsă.
Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1024 din 14 martie 2003, a respins recursurile declarate de către pârâtul Ministerul Dezvoltării și Prognozei și de către reclamantul M.R.H., ca nefondate.
Împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 289 din 18 octombrie 2004, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a casat decizia nr. 1024 din 14 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, și a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării și Prognozei împotriva sentinței nr. 976 din 28 iulie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pe care a modificat-o, în sensul că, a respins acțiunea reclamantului M.R.H. în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării și Prognozei, privind anularea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2001 emis de pârât, în partea privind eliberarea acestuia din funcția de secretar general.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, M.R.H. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (în prezent Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), revizuirea deciziei nr. 289 din 18 octombrie 2004 a completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Hotărârea din 27 martie 2012, pronunțată de C.E.D.O. în cauza SC Aectra Agrochemicals SA și Munteanu împotriva României, s-a constatat că decizia anterior menționată, pronunțată de instanța supremă, a fost dată cu încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Aceasta, întrucât, prin decizia completului de 9 judecători, s-a anulat o hotărâre definitivă, ca urmare a unei căi de atac extraordinare, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului securității juridice, care presupune respectarea autorității de lucru judecat.
De asemenea, în hotărârea instanței europene, s-a statuat că, în urma procedurilor civile la care a participat, reclamantul a obținut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar prin casarea unor astfel de hotărâri, care au devenit definitive și nu mai puteau fi supuse „apelului”, s-a săvârșit o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor aparținând persoanei în favoarea căreia a fost pronunțată hotărârea.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. și s-a solicitat ca, urmare a admiterii cererii de revizuire, să fie anulat ordinul ministrului dezvoltării și prognozei nr. 4 din 11 ianuarie 2001, în ceea ce privește eliberarea revizuentului din funcția de secretar general și să fie repuse părțile în situația anterioară emiterii ordinului specificat, în sensul reîncadrării revizuentului în funcția deținută anterior emiterii respectivului ordin.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, arătând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu se poate susține existența unor consecințe grave ale încălcării dreptului de proprietate ale revizuentului, iar prin hotărârea C.E.D.O. s-a prevăzut clar modalitatea de reparare a prejudiciului creat acestuia prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Analizând aspectele deduse judecății pe calea cererii de revizuire, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., text care constituie temeiul juridic al căii de atac promovate, revizuirea unei hotărâri se poate obține „dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.
Așadar, mai multe condiții trebuie întrunite cumulativ pentru a face admisibilă revizuirea pe acest temei, respectiv: existența unei hotărâri a instanței de contencios european, care să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăților protejate de Convenție, perpetuarea consecințelor nesocotirii acestor drepturi, remediul încălcărilor constatate să nu poată fi decât revizuirea hotărârii judecătorești.
În speță, prin hotărârea C.E.D.O. din 27 martie 2012, pronunțată în cauza SC Aectra Agrochemicals SA și Munteanu împotriva României, s-a constatat, într-adevăr, așa cum pretinde revizuentul, că a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 1 și a art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât a fost admis un recurs în anulare promovat de procurorul general (și drept urmare, au fost desființate hotărârile pronunțate în acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant).
Instanța de contencios european a apreciat că o casare a deciziei irevocabile a reprezentat un apel deghizat și, folosindu-l, autoritățile au încălcat principiul securității juridice și de asemenea că, întrucât prin respectiva hotărâre irevocabilă reclamantul obținuse un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a produs o ingerință în dreptul său la respectarea acelui bun.
Existența acestei hotărâri a instanței europene nu este suficientă, în sine, din perspectiva condițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., să ducă la revizuirea hotărârii, fiind necesar să continue să se producă, potrivit legii, „consecințele grave ale încălcării”.
În motivarea cererii de revizuire nu există referiri la caracterul grav al consecințelor nepunerii în executare a sentinței civile nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București, neputându-se presupune că pretinsa încălcare a unui drept este în sine gravă.
Această interpretare ar fi cu totul greșită, întrucât legiuitorul a avut în vedere caracterul excepțional al revizuirii, ca și cale extraordinară de atac, astfel încât nu se poate revizui o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată de o instanță națională, decât în situația existenței unor grave consecințe.
În acest sens, se reține, sub un prim aspect că, în cauză, C.E.D.O. a hotărât că nu trebuie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 parag. 1 din Convenție privind neexecutarea hotărârii din 14 martie 2003.
Prin urmare, instanța europeană nu a constatat o încălcare a drepturilor revizuentului ce ar putea rezulta din executarea sentinței civile nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1024 din 14 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a dispus anularea în parte a ordinului atacat și reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior.
Rezultă, astfel, că păgubirea revizuentului a avut drept cauză modul defectuos în care s-a legiferat și gestionat de către Statul Român situația promovării recursului în anulare, fără a se face vreo referire la hotărârile judecătorești prin care s-a reținut nelegalitatea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2011 emis de ministrul dezvoltării regionale și turismului, fără a se sancționa în vreun fel aplicarea legii interne de către instanțele naționale.
Pe de altă parte, se observă că hotărârea C.E.D.O. prevede clar modalitatea de reparare a prejudiciului creat revizuentului prin încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, prin chiar obligarea Statului Român la plata sumei de 38.500 de euro pentru prejudiciul material și a sumei de 2000 de euro pentru prejudiciul moral.
Având în vedere împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București, ale cărei efecte revizuentul dorește să i se aplice, pârâtul Ministerul Dezvoltării și Prognozei nu a fost obligat la plata vreunei despăgubiri materiale reprezentând salariile cuvenite pe perioada cât acesta a fost lipsit de funcția deținută, rezultă că despăgubirile acordate de C.E.D.O. reprezintă cea mai justă și echitabilă modalitate de acoperire a prejudiciului produs în patrimoniul revizuentului, nemaiexistând pretinsele consecințe grave ale încălcării dreptului la respectarea unui bun ce-i aparține.
Ca atare, revizuentul nu poate susține că, urmare anulării hotărârilor prin care s-a dispus și, respectiv, menținut, repunerea sa în funcție, prin efectul deciziei date în recursul în anulare, s-ar perpetua consecințele încălcării dreptului său de proprietate și nici că revizuirea hotărârii ar fi singura modalitate de remediere a respectivelor grave consecințe.
În consecință, în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pentru a face admisibilă revizuirea, întrucât, deși există o hotărâre a instanței europene, care constată încălcarea unor drepturi, nu sunt îndeplinite celelalte condiții, referitoare la producerea în continuare a consecințelor grave ale încălcării și la imposibilitatea remedierii lor, altfel decât pe calea revizuirii.
Ca atare, față de toate considerentele expuse, cererea de revizuire promovată va fi respinsă, ca inadmisibilă, nesubzistând temeiurile avute în vedere de legiuitor prin reglementarea acestui caz de retractare a hotărârilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de M.R.H. împotriva deciziei nr. 289 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători în Dosarul nr. 53/2004.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2013.