Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară, Comisia de disciplină pentru judecători a solicitat Secției ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtelor judecător B.L., C.V. și P.D. din cadrul Curții de Apel București, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență prin încălcarea din culpă în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept procesual.
În motivarea acțiunii disciplinare, s-a reținut, în esență, că pârâtele judecător B.L., C.V. și P.D. au încălcat în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a dispozițiilor art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și pe cele ale art. 386 lit. d) C. proc. pen. Această încălcare ar fi intervenit în judecata Dosarului nr. 9972/2/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, dosarul fiind soluționat prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestației în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală și desființată în parte, decizia penală nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existența autorității de lucru judecat.
S-a relevat faptul că aceleași aspecte care au stat la baza soluției pronunțate în contestația în anulare au fost analizate și avute în vedere la momentul soluționării fondului cauzei și, respectiv, în soluționarea căilor ordinare de atac în ciclul procesual normal, împrejurare care a fost cunoscută de instanța care a soluționat contestația în anulare, precum și modalitatea în care a determinat instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare identitatea de obiect.
Argumentarea soluției pronunțate ar dovedi, în accepțiunea Comisiei de disciplină, faptul că judecătorii care au pronunțat decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în mod conștient și voit și-au arogat prerogative ce nu le sunt recunoscute de lege, transformând calea de atac extraordinară a contestației în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând, practic, un nou grad de jurisdicție în cauza analizată, respectiv un al patrulea grad de jurisdicție, neprevăzut de lege, depășind limitele învestirii pentru cazul reglementat de art. 386 lit. d) C. proc. pen. și încălcând principiul legalității procesului penal, la care face referire textul art. 2 alin. (1) C. proc. pen.
Un al doilea aspect care ar evidenția încălcarea dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. constă în omisiunea analizării condiției existenței identității faptei la care se referă cele două hotărâri judecătorești și în raport cu care s-a reținut existența autorității de lucru judecat.
Reținând autoritatea de lucru judecat, completul învestit cu soluționarea contestației în anulare nu a analizat fapta pentru care a fost condamnat inculpatul N. (S.) D. în materialitatea ei, făcând referire la aspecte generice care caracterizează activitatea infracțională a condamnatului N. (S.) D., deși analiza realizării acestei condiții era de esența cazului reglementat de textul de lege menționat.
S-a susținut că judecătorii care au pronunțat decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 au ignorat conținutul dispozițiilor procedurale invocate, nesocotind regulile de procedură care condiționau admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, cu consecința infirmării unei hotărâri definitive de condamnare împotriva contestatorului.
Caracterul grav al neglijenței ar fi relevat de consecințele nerespectării normelor de procedură menționate, concretizate în infirmarea soluției de condamnare definitivă pentru o infracțiune, în condițiile în care, nu s-a demonstrat existența identității de obiect în cadrul și în condițiile prevăzute de lege, intervenția judecătorilor care au soluționat contestația în anulare cu încălcarea acestor dispoziții procedurale fiind arbitrară.
În cauză au fost invocate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția nulității absolute a cercetării disciplinare.
În temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., instanța de disciplină a unit aceste excepții cu fondul.
Prin hotărârea nr. 15/ J din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, cu unanimitate, a respins ca netemeinice excepțiile inadmisibilității și nulității, iar cu majoritate, a respins acțiunea disciplinară, ca neîntemeiată.
Prin aceeași hotărâre, a fost exprimară opinia separată a domnilor judecători V.C.D., A.Ș. și N.H.D., în sensul că faptele judecătorilor B.L., C.V. și P.D. care, prin pronunțarea deciziei penale nr. 381/2012, au nesocotit în mod grav normele de drept procesual penal ce reglementează instituția contestației în anulare, pe care au transformat-o într-o cale ordinară de atac, prin reanalizarea unei excepții ce a făcut obiectul judecății în fond, criticând de fapt soluțiile adoptate de instanțe cu ocazia judecării cauzei în fond, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept procesual penal.
Prin considerentele hotărârii s-a reținut, pe baza materialului probator administrat în timpul efectuării cercetării disciplinare, precum și ulterior, de către instanța de disciplină în mod nemijlocit situația de fapt expusă în cele ce succed.
La data de 24 februarie 2012, Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu, urmare a publicării în mass-media, respectiv în cotidianele A., G., E., precum și la postul R. etc., a articolelor „Cum se scurtează brațul justiției”, „Sentință anulată: D.S. scapă de închisoare”, „D.S. a scăpat de condamnarea la 7 ani de închisoare în dosarul B.I.R.” etc., cu privire la instrumentarea Dosarului nr. 9972/2/2011 de către Curtea de Apel București, secția I penală.
Prin rezoluția din data de 27 aprilie 2012 a Comisiei de disciplină pentru judecători, s-a dispus cercetarea disciplinară față de judecătorii B.L., C.V. și P.D., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
În fapt, dosarul având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost repartizat aleatoriu completului C3R în compunerea căruia intrau pârâtele judecător B.L., C.V. și P.D. din cadrul Curții de Apel București.
Pârâtele au soluționat Dosarul nr. 9972/2/2011 înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția I Penală, pronunțând decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestației în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și desființării în parte, a deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existența autorității de lucru judecat.
S-a desființat, în parte, în ceea ce îl privește pe același contestator, sentința penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, precum și decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva contestatorului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 cu referire la art. 246 combinat cu art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei emis pe numele contestatorului și punerea de îndată în libertate, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a analizat îndeplinirea condițiilor cerute de art. 386 lit. d) C. proc. pen., a făcut referire la istoricul și succesiunea procedurilor penale, la semnificația principiului „non bis in idem”, domeniul de aplicare, scopul acestuia, la interdependența faptelor care au făcut obiectul procedurilor derulate împotriva contestatorului S.D., reținând că, în ceea ce îl privește, pentru aceeași situație de fapt au fost pronunțate două hotărâri judecătorești, una de condamnare la 7 ani închisoare, respectiv decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București și una prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale, respectiv decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova.
S-a reținut, de asemenea, că împotriva contestatorului S.D., au fost pronunțate mai multe soluții de netrimitere în judecată care au fost confirmate prin hotărâri judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat și anume: decizia penală nr. 292 din 11 martie 2010 (Dosar nr. 9445/63/2009), decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 (Dosar nr. 1276/63/2009), decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 (Dosar nr. 45/63/2010 ale Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.
S-a argumentat că, pentru a se putea reține incidența acestui caz de contestație în anulare și a se putea invoca excepția autorității de lucru judecat, este necesară existența celor două condiții cumulative, respectiv existența unei hotărâri penale definitive și existența identității de obiect și de persoană, condiții apreciate a fi realizate în cauză, întrucât, în privința primei condiții, legea nu face vreo distincție în raport cu modul în care hotărârea penală rămâne definitivă (condamnare, achitare sau încetarea procesului penal), astfel că nu poate fi operată nicio distincție.
În analiza realizării primei condiții, s-a procedat la o examinare a conținutului dispozițiilor art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la semnificația acestui principiu și jurisprudența Curții Europene în această materie, fiind analizate apoi dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie și respectiv a aplicabilității dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen.
S-a abordat, în considerentele aceleiași hotărâri, o analiză a cerinței identității de fapte din perspectiva jurisprudenței Curții Europene în aplicarea dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și respectiv a literaturii de specialitate în această materie, reținându-se că ceea ce interesează sub aspectul identității de obiect este fapta materială, iar nu încadrarea juridică, arătându-se că, după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă, iar ulterior se face o nouă judecată pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică și se pronunță o nouă hotărâre definitivă, se impune desființarea celei de-a doua hotărâri definitive dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Secția pentru Judecători a reținut că Inspecția Judiciară a efectuat actele de cercetare disciplinară cu respectarea atribuțiilor și competențelor stabilite prin art. 74 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare, motiv pentru care excepția este neîntemeiată.
Cât privește susținerile pârâtelor, conform cărora prin cercetarea disciplinară s-a adus atingere independenței magistratului, s-a considerat că acestea reprezintă apărări ce vizează fondul cauzei și au fost examinate ca atare.
Cu privire la excepția nulității absolute a acțiunii disciplinare, instanța de disciplină a considerat că este neîntemeiată, întrucât etapa cercetării disciplinare a fost realizată cu respectarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare și ale Metodologiei de efectuare a controalelor de către Inspecția Judiciară, aprobată prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 292 din 22 aprilie 2010, în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare. Astfel, în faza cercetării disciplinare au fost stabilite faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, au fost analizate toate datele concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției și s-a procedat la verificarea apărărilor formulate, la prezentarea și administrarea probelor în apărare, precum și la sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători în termenele prevăzute de lege. Modalitatea de redactare și motivare a acțiunii disciplinare nu constituie motiv de nulitate, în condițiile în care Secția pentru Judecători se va pronunța doar cu privire la existența sau inexistența faptelor ce intră în conținutul abaterii disciplinare pentru care s-a exercitat acțiunea disciplinară.
Pe fond, instanța de disciplină a apreciat că fapta reținută în cuprinsul acțiunii disciplinare în sarcina pârâtelor judecător B.L., C.V. și P.D. din cadrul Curții de Apel București, nu întrunește cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată prin Legea nr. 24/2002.
Din analiza art. 386 lit. d) C. proc. pen., Secția pentru Judecători a reținut natura juridică mixtă a contestației în anulare, fiind atât o cale de anulare cât și una de retractare, legiuitorul instituind un remediu procesual prin care partea interesată obține restabilirea legalității încălcate prin nesocotirea principiului „non bis in idem”. S-a apreciat că legiuitorul nu a condiționat admisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de împrejurarea că în căile de atac ordinare (apel, recurs) să nu se fi discutat ori invocat încălcarea dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat și nici nu a reglementat expres imposibilitatea reanalizării în cadrul acestei căi de atac a unor aspecte ce au făcut obiectul judecății în ciclul procesual ordinar.
Din motivarea amplă și argumentată a deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 9972/2/211 al Curții de Apel București, secția I penală, s-a considerat că rezultă faptul că pârâtele judecător au procedat la interpretarea normei de drept procesual penal menționate, reținând că în speța concretă dedusă judecății a fost încălcat principiul „non bis in idem”. Mai mult decât atât, în practica judiciară a instanțelor nu este conturat un punct de vedere unitar cu privire la limitele aplicării dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. în sensul condiționării sau necondiționării soluției de admitere a contestației în anulare întemeiată pe aceste dispoziții de rediscutarea excepției autorității de lucru judecat în căile ordinare de atac.
În acest context, s-a reținut că interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este rațională, argumentată și rezonabilă.
Din această perspectivă, Secția pentru Judecători a reținut că, prin hotărârea pronunțată, pârâtele judecător nu au exercitat un control judiciar asupra deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București ci, în virtutea respectării normei procesual penale astfel cum a fost interpretată, au analizat numai modalitatea în care contestatorul a fost cercetat penal/urmărit penal în două proceduri penale.
S-a considerat că nu pot fi reținute susținerile Inspecției Judiciare referitoare la modalitatea concretă de soluționare a cauzei și la temeinicia soluției adoptate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței, a cărei soluție poate fi cenzurată doar în căile de atac și nu poate face obiectul acțiunii disciplinare. În caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenței judecătorului reflectat în art. 124 alin. (3) din Constituția României, iar pe de altă parte, s-ar încălca dispoziția constituțională potrivit căreia, hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.
Instanța de disciplină a constatat că interpretarea probelor, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în măsura în care sunt susținute de argumente juridice, logice, sunt de esența actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra lor. De asemenea, că, exercitarea dreptului de a sesiza aspectele care vizează neîndeplinirea corespunzătoare de către magistrat a îndatoririlor de serviciu nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.
Ca atare, s-a concluzionat că nu se poate reține în sarcina pârâtelor judecător nerespectarea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., instanța de disciplină neavând competența de a aprecia asupra temeiniciei și legalității măsurilor și soluțiilor pronunțate de judecător, deoarece, în caz contrar, s-ar transforma într-o instanță de control judiciar.
Sub aspectul laturii subiective, Secția pentru Judecători a reținut că în speță nu se regăsește forma de vinovăție cerută de lege pentru a se constata existența abaterii disciplinare.
Astfel, s-a considerat că pârâtele nu au acționat cu gravă neglijență, de natură a defini printr-o legătură de cauzalitate producerea unui rezultat prejudiciabil vreunei părți.
Din această perspectivă și în raport cu materialul probator administrat în cauză, s-a apreciat că nu se poate reține, sub aspectul laturii subiective, faptul că soluția pronunțată de pârâtele judecător în cauza ce a făcut obiectul cercetării disciplinare este expresia gravei neglijențe în exercitarea funcției prin nesocotirea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., ci reflectă interpretarea dată de pârâte textelor de lege.
Pe baza acestor considerente, cu opinia majoritară, instanța de disciplină a concluzionat că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare supuse examinării.
Împotriva hotărârii nr. 15/ J din 4 decembrie 2012, pronunțată cu opinia majoritară, a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a declarat recurs Inspecția judiciară, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9, precum și ale art. 3041 C. proc. civ., exclusiv cu privire la modul de soluționare a acțiunii disciplinare pe fond.
Prin primul motiv de recurs invocat, recurenta a susținut că soluția respingerii acțiunii disciplinare nu cuprinde argumentele pe care se sprijină în ceea ce privește unul dintre elementele de fapt care intră în conținutul laturii obiective.
În același sens, s-a arătat, în esență, că, prin acțiunea disciplinară, s-au reținut în conținutul laturii obiective a abaterii disciplinare două categorii de încălcări relativ la dispozițiile art. 2 alin. (1) C. pen. și ale art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Prima categorie de încălcări a vizat transformarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, ce formează obiectul Dosarului nr. 9972/2/2011 al Curții de Apel București, secția I penală, într-o prelungire a procesului penal, intimatele judecător creând, practic, un nou grad de jurisdicție în cauză.
Un al doilea aspect, reținut ca element material al conduitei culpabile, viza neîndeplinirea condiției identității faptei la care se referă cele două hotărâri judecătorești, față de care s-a reținut existența autorității de lucru judecat și, respectiv, omisiunea analizării acestui element, care condiționa însăși aplicabilitatea art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Apreciază autoarea recursului că, în considerentele opiniei majoritare a instanței disciplinare, nu a fost examinat acest al doilea element, astfel încât, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, din perspectiva acestei neregularități, nefiind analizat dacă subzistă sau nu o conduită culpabilă a pârâtelor judecător sub acest aspect.
Or, analizarea acestei categorii de încălcări a dispozițiilor procedurale, ce condiționează însăși admisibilitatea contestației în anulare, s-a realizat exclusiv în considerentele opiniei separate, reținându-se că subzistă o exercitare a funcției cu gravă neglijență și din această perspectivă.
Recurenta a susținut că este incident și motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește prima ipoteză reglementată de acest text legal, s-a considerat că soluția de respingere a acțiunii disciplinare este lipsită de temei legal, întrucât nu s-a pus în discuție interpretarea normei de drept procesual în sensul reținut în opinia majoritară, ci încălcarea normelor de drept procesual ce reglementează cadrul și condițiile în care trebuie circumscris raționamentul judecătorilor.
S-a subliniat că acțiunea disciplinară nu a vizat conținutul în sine al aprecierii judecătorilor și că soluția pronunțată cu opinia majoritară nu determină temeiul legal care protejează conduita culpabilă imputată intimatelor judecător, care contravine dispozițiilor legale, dat fiind, pe de o parte, faptul că autoritatea judecătorului poate subzista numai în cadrul reglementat de lege, iar pe de altă parte, conținutul abaterii disciplinare astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 99 lit. t), raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, prin raportare și la obligația prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.
În acest context, a fost invocată jurisprudența în materie a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și, respectiv, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la hotărârea nr. 12/J/2011 și nr. 13/J/2013 și, respectiv, deciziile nr. 256/2012 și nr. 202/2012.
Consideră recurenta că, în cauză, este incident și cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva celei de-a doua ipoteze a textului legal menționat.
Astfel, ceea ce s-a reproșat intimatelor judecător, a fost încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Codul de procedură penale și ale art. 386 lit. d) din același cod, în sensul admiterii unei căi de atac în afara cadrului legal, prin erijarea acestora într-o instanță de control judiciar a deciziei pronunțate de instanța de recurs, fără a exista o abilitare legală în acest sens.
Reanalizând, în cadrul contestației în anulare formulată de condamnatul N. (S.) D., aspecte ce au făcut obiectul analizei instanțelor de control judiciar în căile ordinare de atac, apreciază recurenta, pârâtele judecător au creat, practic, un nou grad de jurisdicție, al patrulea și au prelungit, în mod nelegal, procesul penal.
În contextul expus, autoarea recursului a subliniat efectul specific al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în materie penală, opozabile erga omnes, precum și caracterul de ordine publică al rezolvării acțiunii penale.
Tot astfel, s-a susținut că ar subzista o exercitare a funcției cu gravă neglijență prin încălcarea prevederilor procesuale invocate și din perspectiva neîndeplinirii condiției de admisibilitate ce vizează cerința existenței identității faptei la care se referă cele două hotărâri judecătorești și față de care s-a reținut existența autorității de lucru judecat și, respectiv, în omisiunea analizării acestui element care condiționa însăși aplicabilitatea art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Or, apreciază autoritatea recurentă, așa cum s-a evidențiat și în acțiunea disciplinară, nu s-a analizat această condiție, iar aceasta nu era îndeplinită, deoarece, în opinia recurentei, o simplă comparație a obiectului acuzațiilor penale exclude ideea identității de obiect, nefiind vorba despre aceeași faptă penală, fiind acte materiale diferite, săvârșite la momente diferite, respectiv la un interval de câțiva ani, în dauna unor părți vătămate diferite.
În atare situație, hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal și sub aspectul concluziei reținute privind latura subiectivă, în sensul inexistenței formei de vinovăție cerute de lege pentru stabilirea existenței abaterii disciplinare în discuție.
Grava neglijență, ca formă de vinovăție ar fi, însă, relevată tocmai de caracterul elementar al obligației de verificare a condițiilor de admisibilitate și de caracterul imperativ al normei de procedură încălcate din acest punct de vedere.
În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. pen. s-a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii disciplinare și al aplicării unei sancțiuni disciplinare pârâtelor judecător, în condițiile reglementate de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
Intimatele B.L. și P.D. au depus la dosarul cauzei, fiecare în parte, întâmpinare și note scrise, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și au reiterat argumente care, în opinia lor, susțin legalitatea și temeinicia soluției majoritare adoptate prin Hotărârea nr. 15/ J din 4 decembrie 2012 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, a apărărilor intimatelor, precum și a dispozițiilor legale incidente, inclusiv ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul, pentru considerentele expuse în cele ce succed.
Sub un prim aspect, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurentă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta circumscrie acestui prim motiv o pretinsă omisiune a instanței disciplinare de a analiza o a doua categorie de încălcări, invocată ca situație de fapt în acțiunea disciplinară, susținând că, din acest considerent, soluția pronunțată cu majoritate ar fi nemotivată.
Pe de o parte, Înalta Curte are în vedere că Inspecția Judiciară a solicitat sancționarea intimatelor judecător B.L., C.V. și P.D. pentru săvârșirea unei singure abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată (r2), cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 991 alin. (2) din legea menționată.
Din această perspectivă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de disciplină, toate aspectele invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare se circumscriu conținutului aceleiași abateri disciplinare, acestea nefiind motive distincte, ci argumente de fapt în susținerea temeiniciei acțiunii.
În raport cu unicitatea abaterii disciplinare și cu argumentele reținute drept temei al respingerii acțiunii în opinia majoritară, se constată că Secția pentru Judecători a făcut o examinare completă și corectă a elementelor necesare în vederea verificării îndeplinirii, în speță, a elementelor constitutive ale respectivei abateri.
Pe de altă parte, analizând modul în care cu opinia majoritară s-a soluționat pe fond acțiunea disciplinară, se constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2) și că, pe lângă analiza elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție, au fost analizate toate aspectele invocate de recurentă în cadrul acțiunii disciplinare, în considerentele hotărârii pronunțate regăsindu-se argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Împrejurarea că, prin hotărâre, în majoritate, instanța de disciplină nu a dat aspectelor respective, vizând nerespectarea dispozițiilor procedurale ce impuneau verificarea condiției existenței identității faptei, semnificația propusă de titularul acțiunii disciplinare nu poate fi asimilată niciuneia dintre cele trei ipoteze de nemotivare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivarea amplă, punctuală și fundamentală în drept și în fapt în mod explicit și detaliat, cu referire concretă la detaliile speței, avute în vedere la adoptarea soluției, denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nu pot fi reținute nici criticile ce vizează nelegalitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva ambelor ipoteze invocate de recurentă.
Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea din culpă a normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procedural la situația de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către judecătorii B.L., C.V., P.D. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistraților menționați.
Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport și cu particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină a reținut că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri, sub forma gravei neglijențe, a normelor de drept invocate și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare și aplicare a unei norme de drept de către judecători și raționamentul logico-juridic al acestora, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare.
Ceea ce se reproșează în fapt intimatelor judecător, așa cum însăși recurenta recunoaște, este modul în care magistrații au stabilit cadrul și condițiile de admisibilitate a contestației în anulare ce a format obiectul Dosarului penal nr. 9972/2/2011 al Curții de Apel București, secția l penală, or acest lucru s-a concretizat în analiza și dezlegarea pe care judecătorii au dat-o chestiunilor de fapt și de drept cu soluționarea cărora au fost învestiți ca și complet de judecată, obiectul examinării fiind, în realitate, modul în care, pe baza aprecierilor făcute, ca rezultat al deliberării, cei trei magistrați, constituiți în complet, au înțeles să aplice o normă procesuală și să expună, în hotărârea pronunțată, analiza efectuată asupra cauzei, concluziile deduse pe baza acestei analize și argumentele ce au condus la elaborarea soluției. Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea soluției pronunțate într-o cauză penală și raționamentul logico-juridic al acesteia.
Sub acest aspect, este semnificativ faptul că toate criticile recurentei, ce au constituit aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză, vizează modul de raportare a judecătorilor la o anumită normă procesuală după încheierea etapei cercetării judecătorești și închiderea dezbaterilor pe fond, la momentul deliberării, însă, acestea nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicțional.
Exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei contestației în anulare ce a constituit obiectul cauzei penale respective și, prin urmare, asupra legalității și temeiniciei deciziei penale pronunțate de către intimatele judecător, nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenței judecătorului, reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a instanței de judecată pe calea controlului judiciar.
Aceasta deoarece, analiza în discuție presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției europene a drepturilor omului și protocoalelor sale adiționale.
Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și Secția pentru judecători în opinia majoritară, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezulta și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul justiției”.
În raport cu această normă de principiu, modul concret de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii în speță nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.
Sunt relevante, de asemenea, considerentele reținute din aceeași perspectivă în cuprinsul rezoluției nr. 51/P/2012 din 7 august 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.
Tot din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului și, respectiv, a cerințelor respectării principiului legalității și a principiului independenței și autorității judecătorului, trebuie precizat că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului : „Independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate instituțiile și autoritățile, naționale sau internaționale, trebuie să respecte, protejeze și apere această independență.”
În același sens sunt și dispozițiile art. 2 din același document, care prevăd că: „Independența judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare și protejare a autorității judecătorești, care este cu adevărat și efectiv independentă față de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitate de deținător al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil să își exercite competența judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice și politice și în mod independent față de alți judecători și de administrația sistemului judecătoresc.”
Din această perspectivă, se reține că argumentele invocate de recurentă nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs și, pe cale de consecință, nu sunt de natură să justifice modificarea hotărârii atacate.
Cât privește aspectele jurisprudențiale menționate de recurentă, se constată că acestea nu pot fi reținute în sensul propus, dat fiind faptul că acestea privesc situații de fapt diferite.
În raport cu cele anterior prezentate, se constată că nici motivele reținute în opinia minoritară nu prezintă relevanța atribuită de autoarea recursului, acestea nefiind de natură să atragă pronunțarea unei alte soluții în cauză.
Pentru considerentele ce preced și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul recursului, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 15/ J din 4 decembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2013.