Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia din urmă la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 44075/CC, sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în București, sector 6, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 9483 din 07 februarie 2008 s-au soluționat Notificările nr. 17 din 11 ianuarie 2001 și nr. 44 din 17 ianuarie 2002 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 351 mp și construcție în suprafață de 172 mp, imobil ce nu poate fi restituit în natură și care i se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamantul învederează că de la data emiterii Dispoziției, respectiv, 07 februarie 2008 și până în prezent, a efectuat demersuri, personal și prin reprezentant SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în natură, însă fără niciun rezultat, deși de atunci au trecut 2 ani și 8 luni.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 247/2005, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1073 - 1075 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea petitului 1 din cererea introductivă ca rămas fără obiect, motivat de faptul că în cauza supusă judecății, dosarul de despăgubire a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, în urma aprobării pe caz special, în ședința din 29 septembrie 2009.
În ceea ce privește etapa evaluării, pârâta a arătat că prin adresa nr. 44075/CC din 15 februarie 2011, s-a adresat Primăriei Municipiului București și a solicitat completarea dosarului de despăgubire cu situația despăgubirilor încasate în temeiul Decretului de expropriere nr. 79/1983, respectiv cuantumul acestora și data încasării.
2. Hotărârea primei instanțe
Curtea de Apel București, prin Sentința nr. 2.761 pronunțată în data de 6 aprilie 2011, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în sensul că a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat sub nr. 44075/CC. Și a obligat pârâta să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în dosarul nr. 44075/CC, aferent Dispoziției de restituire nr. 9.483 din 07 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București.
Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.
Pentru a hotărî astfel instanța fondului, a reținut, în esență, următoarele:
Prin Dispoziția nr. 9.483 din 07 februarie 2008, Primăria Municipiului București a respins cererea privind restituirea în natură pentru imobilul situat în București, sectorul 6, formulată de reclamantul N.I. și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat.
Dispoziția de restituire împreună cu dosarul aferent au fost înaintate de către Primăria Municipiului București la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44075/CC.
Arată instanța că potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
În consecință, prin cenzurarea legalității dispoziției autorității administrației publice locale, sub aspectul îndreptățirii persoanei notificate de a primi despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și-a depășit limitele de competență stabilite de legiuitor.
Predarea deciziei/dispoziției emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificării însoțită de documentația aferentă nu creează dreptul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a face o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor legii cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului.
A mai apreciat instanța că Legea nr. 247/2005 reglementează în competența Comisiei Centrale de despăgubire numai atribuția de a analiza și stabili cuantumul final a despăgubirilor nu și pe aceea de a soluționa notificările.
În fine instanța a constat că pârâta a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamantul este îndreptățit, urmare a Dispoziției nr. 9.483 din 07 februarie 2008, solicitând informații abia la 15 februarie 2011, la un interval destul de lung în raport de data aprobării cererii, și totodată, după data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv, 29 octombrie 2010.
Pe de altă parte, din documentația aferentă dosarului de despăgubire rezultă că informațiile solicitate se regăseau în conținutul acestui dosar.
Așadar, prin netrimiterea dosarului la evaluator și neparcurgerea etapei evaluării într-un interval destul de mare este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
3. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, arătând că în opinia sa, soluția instanței de fond în sensul obligării acestei autorități la desemnarea evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare este neîntemeiată, în sensul că în mod greșit s-a reținut că în speță s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil ceea ce atrage necesitatea soluționării cererii reclamantului într-un termen rezonabil.
A mai arătat recurenta că etapa transmiterii și înregistrării dosarului a fost parcursă în ceea ce privește dosarul reclamantului, înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 44075/CC.
S-a mai învederat că, ulterior aprobării dosarului și desemnării unui evaluator în ședința din 29 septembrie 2009, la data de 15 februarie 2011, Direcția de contencios administrativ s-a adresat Primăriei Municipiului București și SC Orizont SA solicitând completarea dosarului de despăgubire cu situația sumelor încasate de reclamant în temeiul Decretului de expropriere nr. 79/1983, datele fiind comunicate la data de 3 martie 2011.
În fine, recurenta a mai indicat că urmare acestei clarificări primite va trimite dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare, susținând totodată că se impunea ca instanța de fond să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, reprezentând onorariul de avocat, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acesta fiind nepotrivit de mare față de munca depusă de apărător în cauză.
4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este incident în cauză niciun motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ. de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinței atacate.
De altfel, cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu sunt aduse decât foarte sumare critici la adresa soluției primei instanțe, fiind reluate apărările înfățișate și cu ocazia soluționării fondului, privind complexitatea și etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența culpei autorității pârâte în derularea acesteia.
Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile și nici susținerile recurentei vizând așa-zisă lipsă a "refuzului de soluționare" a dosarului câtă vreme, după cum bine a sesizat și judecătorul fondului, pasivitatea în care s-a aflat autoritatea pârâtă între momentul desemnării inițiale a evaluatorului, în Ședința din 29 septembrie 2009 și cel al solicitării de informații suplimentare la data de 15 februarie 2011, nu a putut fi cu nimic justificată și nici înlăturată.
Și aceasta cu atât mai mult cu cât, din documentația aferentă dosarului de despăgubire, înregistrat sub nr. 44075/CC a rezultat că informațiile solicitate la data de 15 februarie 2011, la peste doi ani de la înregistrarea dosarului pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (1 octombrie 2009), se aflau deja în conținutul respectivului dosar.
Așa fiind, Înalta Curte apreciază că refuzul autorității recurente de a trimite dosarul reclamantului la evaluator este nejustificat, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, raportat totodată și la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, texte legale a căror incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 § 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.
Nefondate sunt și criticile vizând acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat, întrucât prima instanță, cu deplin a reținut potrivit art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtei, iar pe de altă parte suma solicitată cu titlu de onorariu de avocat nu apare ca fiind disproporționat de mare, în raport cu complexitatea cauzei, pentru a se fi impus aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Față de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinței nr. 2.761 din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM