Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 8237/1/2009 s-au hotărât următoarele:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul N.A. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare de informații, prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 (în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.R. pentru: complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; complicitate la infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.R. de obligare a martorului G.B. la plata cheltuielilor judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 227/9/2006 din 19 octombrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:

- N.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

- M.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și divulgare de informații, prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 (în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- P.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

Ca aspecte preliminare s-a arătat în actul de sesizare a instanței că, în baza denunțurilor formulate de numitul G.B. în perioada 19 ianuarie 2006 - 2 februarie 2006, a fost înregistrat la Secția de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție Dosarul nr. 20/P/2006 din care, prin rezoluția din 8 martie 2006, s-a dispus disjungerea cauzei privindu-i pe numiții N.A., M.I. și P.R.

Cauza formată prin disjungere a fost înregistrată sub nr. 41/P/2006, iar ulterior sub nr. 227/P/2006 la Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Prin Rechizitoriul nr. 227/P/2006 din 31 mai 2007 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților N.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și M.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri, luare de mită și divulgare de informații prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen. și art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 (în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), precum și disjungerea cauzei față de P.R.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală sub nr. 5278/1/2007.

Prin Sentința penală nr. 650 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală, definitivă prin Decizia nr. 228 din 14 aprilie 2008 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție pentru refacerea urmăririi penale.

În motivarea sentinței s-a făcut trimitere la Decizia nr. 665/2007 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială sunt neconstituționale, astfel că procedura de urmărire penală și de judecată prevăzută în Capitolul III al legii privind responsabilitatea ministerială, care derogă de la dreptul comun, se aplică și foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor.

Întrucât inculpatului N.A. i se imputa o infracțiune ce se pretinde că a fost săvârșită în perioada în care era prim-ministru și în exercitarea acestei funcții, s-a reținut că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile procedurale prevăzute de legea specială, care condiționează prin art. 12, începerea urmăririi penale de existența unei cereri a Camerei Deputaților, Senatului sau Președintelui României.

În consecință, prima instanță a constatat că Rezoluția din 24 mai 2006, prin care s-a dispus în cauză începerea urmăririi penale, nu poate fi menținută.

Ulterior, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, Curtea Constituțională a României a dispus, în aplicarea art. 109 alin. (2) teza 1 din Constituția României, că Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va sesiza Camera Deputaților sau Senatul, după caz, pentru a se cere urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau senator.

Având în vedere calitatea de deputat a lui N.A., urmare a referatului întocmit de procuror, a fost sesizat Parlamentul României - Camera Deputaților, în vederea declanșării procedurilor pentru obținerea cererii de începere a urmăririi penale față de acesta.

Urmare acestei solicitări, Parlamentul României - Camera Deputaților a adoptat Hotărârea nr. 8 din 4 martie 2009 prin care conform art. 109 alin. (2) din Constituția României și art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaților, a cerut urmărirea penală a domnului N.A., fost prim-ministru, pentru faptele ce fac obiectul Dosarului nr. 68/P/2006 și nr. 227/P/2006 ale Direcției Naționale Anticorupție - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

După această hotărâre, având în vedere că din Dosarul nr. 227/P/2006 a fost disjunsă cauza față de numitul P.R., la data de 31 mai 2007, formându-se Dosarul nr. 129/P/2007, prin Rezoluția din 16 aprilie 2009 s-a dispus conexarea Dosarului penal nr. 129/P/2007 la Dosarul nr. 227/P/2006, pentru o mai bună înfăptuire a urmăririi penale, întrucât între cele două dosare există legătură.

La data de 29 aprilie 2009 organul de urmărire penală a întocmit un proces-verbal de efectuare a actelor premergătoare, în care s-au enumerat sintetic toate activitățile desfășurate până la acel moment, inclusiv acte de urmărire penală efectuate anterior restituirii de către instanța de judecată, apreciindu-se că, deși acestea din urmă au fost declarate nule, ele rămân câștigate cauzei ca acte premergătoare urmăririi penale.

La data de 30 aprilie 2009, prin rezoluție, s-a dispus începerea urmăririi penale față de N.A., M.I. și P.R.

În fapt, prin actul de sesizare, s-au reținut în esență, următoarele:

La data de 19 ianuarie 2006, numitul G.B. a formulat un denunț, pe care l-a detaliat ulterior la data de 24 ianuarie 2006, împotriva numiților N.A., M.I. și P.R.

Potrivit acestui denunț, în cursul lunii noiembrie 2000, inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, l-a contactat, beneficiind de sprijinul denunțătorului și al inculpatului P.R., pe N.A., deputat PSD, căruia i-a comunicat că în cadrul instituției în care își desfășura activitatea se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect depunerea în numerar a sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont deschis la C. Austria - actualmente HVB B. - având ca titular pe N.D., soția inculpatului N.A.

Conform susținerilor denunțătorului, cu această ocazie, M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmărește această finalitate. În consecință, M.I. i-a promis lui N.A. că îi va face „cadou” dosarul respectiv, precizând, totodată, că ar trebui schimbat din funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor numitul C.A., întrucât acesta opina în favoarea informării parchetului referitor la lucrarea menționată.

După numirea, la data de 28 decembrie 2000, în funcția de prim-ministru al Guvernului României, inculpatul N.A. a determinat, în prima ședință de guvern, emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor tocmai inculpatul M.I., fiind revocat fostul președinte C.A., precum și unul dintre membrii Plenului, respectiv doamna E.V.

Ca urmare a numirii în această funcție, abuzând de prerogativele ce îi erau conferite, precum și de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul, în prezența denunțătorului G.B., inculpatului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a fi remis acestuia din urmă.

În drept, prin rechizitoriu, s-a reținut în sarcina inculpaților săvârșirea următoarelor infracțiuni:

Pentru inculpatul M.I. s-au reținut trei fapte distincte, aflate în concurs real:

1) Infracțiunea de divulgare de informații prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 (în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), constând în aceea că în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, i-a contactat pe N.A. și pe P.R., cărora le-a comunicat că în cadrul instituției în care își desfășura activitatea se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lucrarea având ca obiect o depunere de numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soția inculpatului N.A.

2) Infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la sfârșitul anului 2000, în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de membru al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, sugerând schimbarea președintelui acestui oficiu și acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcția de președinte al acestei instituții, a primit efectiv această funcție, prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. S 3439/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 și a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

3) Infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că, în prima jumătate a anului 2001, a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a-i fi remisă acestuia din urmă.

Pentru inculpatul N.A. s-a reținut săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul M.I. și cu complicitatea inculpatului P.R., a susținut și determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu și un act contrar acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. S 3439/1999, ce o viza pe N.D. și intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către inculpatul M.I.

Pentru inculpatul P.R. s-au reținut, în condițiile concursului ideal de infracțiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen., două fapte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului P.R. a constat în aceea că în cursul lunii noiembrie 2000 a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect o tranzacție suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezența numitului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmărește această finalitate. Urmare a acestei înțelegeri, după numirea în funcția de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000 pe care a și semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, concomitent cu revocarea fostului președinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-și asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soția sa. Ca urmare a numirii în această funcție, abuzând de prerogativele ce îi erau conferite, precum și de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului, M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remisă acestuia din urmă.

În susținerea acuzării, în rechizitoriu se indică mijloacele de probă.

Din enumerarea tuturor actelor conținute în volumele de urmărire penală rezultă că au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: declarațiile martorilor B.G., S.N.E., D.R.C., S.R.M., T.D.C., T.M.N., G.O., M.P.Ș., P.C.D., T.S., B.A., C.A., E.V., Ș.M., P.Ș., G.M.I., B.D.B., P.M., U.C., O.R.M., M.V., L.B.C., S.C.F., P.N., P.C., S.C.V. și P.M., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare, înscrisuri (sesizarea penală formulată de Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, adresă - răspuns HVB B. nr. 43452 din 27 ianuarie 2006, copie Raport privind operațiunile de depunere și de retragere în numerar din 25 noiembrie 1999, copii ale filelor din registrele Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în care au fost înregistrate lucrările nr. S 3439/1999 și S 3700/2000, corespondența expediată și primită în legătură cu acestea, două exemplare ale fișei lucrării S/I/7 din 2 februarie 2001, adresă răspuns HVB B. nr. 48790 din 21 martie 2006, copie adresă B. Austria C. nr. 1497 din 26 noiembrie 1999, copie cerere de deschidere de cont N.D., adrese B. Austria C., copie Contract de vânzare-cumpărare nr. 4306 din 19 noiembrie 1999 încheiat între C.T. și B.A., copie formular de depunere numerar, copie document de identitate depunător T.S., copii ale proceselor-verbale ale ședințelor Plenului în care s-a discutat cu privire la S 3439/1999, copie a Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001 de clasare a lucrării S 3439/1999, copie Notă cu propunere de clasare întocmită la 23 ianuarie 2001 de martorul Ș.M., copie Notă cu propunere de informare a parchetului întocmită la 20 noiembrie 2000 de analistul financiar R.E., adrese, decizii și ordine ale Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, procese-verbale de ridicare de înscrisuri și documente, precum și de constatare, note și referate ale Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, adresa de solicitare întocmită de familia N. și înregistrată la Oficiu sub nr. 4723 din 7 decembrie 2003, solicitarea nr. S 18646 din 7 decembrie 2004 de scoatere de lucrări din arhiva Oficiului, adrese ANAF - AFP4, ANAF - AFP5, ANAF - AFP6, ANAF - AFP!, ANAF - DGFP Ialomița, adresă ONRC, adresă IGPR și SPP).

În cursul cercetării judecătorești prima instanță a administrat următoarele probe:

1. Proba cu martori

- martori propuși prin rechizitoriu: M.P.Ș., S.M.R., P.D., G.B., S.N.E., T.D.C., E.V., G.O., D.R.C., C.A., G.M.I., Ș.M., P.Ș., B.D.B., O.R.M., B.A., U.C., M.V., P.M., L.B.C., S.C.V., P.N., C. (fostă P.) M., P.C., T.S.;

- martori propuși în apărare de inculpatul M.I.: M.L.M., P.I., M.C., L.S.C.Ș., P.M.;

- martori propuși în apărare de inculpatul P.R.: F.V., B.C., S.F.

2. Proba cu înscrisuri

- înscrisuri depuse de inculpatul P.R.: ordonanța din 28 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 259/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Rechizitoriul nr. 325/P/2004 din 14 februarie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura centrală, extrase din presa locală a județului Dolj;

- înscrisuri depuse de inculpatul N.A.: articol „EZ” din data de 17 ianuarie 2006, articol „EZ” din data de 20 ianuarie 2006, articol „RL” din data de 6 iunie 2006, denunțul formulat de N.D. în data de 25 ianuarie 2006, Sentința nr. 142 din 17 februarie 2011 a Judecătoriei sector 6;

- înscrisuri depuse de inculpatul M.I.: adeverință emisă de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor cu salarizarea președintelui oficiului, evidența deplasărilor externe efectuate în perioada 1999 - 2004 de M.I. în calitate de Președinte al Oficiului, Ordonanța nr. 81/D/2006 din 3 martie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

3. Declarațiile inculpaților N.A., M.I. și P.R.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, prima instanță a apreciat că nu se poate reține în sarcina inculpaților săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, dându-se eficiență regulii in dubio pro reo și dispunându-se achitarea acestora.

Prima instanță a analizat infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată inculpații în ordinea prezentată în rechizitoriu și care, în opinia parchetului, urmărește cronologia desfășurării activității pretins infracționale a acestora.

I. Infracțiunea de divulgare de informații prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 (în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002) reținută în sarcina inculpatului M.I.

Procurorul de caz a reținut pentru această infracțiune că inculpatul M.I., „în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, prin intermediul martorului G.B., i-a contactat pe N.A. și P.R., cărora le-a comunicat că, în cadrul instituției în care își desfășura activitatea, se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lucrarea având ca obiect o depunere în numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soția lui N.A.”

În susținerea acestei acuzații s-au invocat, în principal, declarațiile martorului G.B., date la urmărirea penală și în fața primei instanțe.

S-a susținut în rechizitoriu că, credibilitatea celor afirmate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de către M.I. a informațiilor privitoare la lucrarea existentă la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor având ca obiect depunerea în contul numitei N.D. a sumei de 400.000 dolari SUA este întărită de faptul că acesta a acceptat, fără rezerve, să fie supus unei testări poligraf pentru dovedirea sincerității susținerilor sale.

Se arată, la fila 39 a rechizitoriului, că „potrivit Raportului de constatare tehnico-științifică nr. 258105 din 18 aprilie 2007, efectuat de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul Criminalistică privind detecția comportamentului simulat, la întrebările «Ai auzit când M. i-a spus lui P. că-i va face cadou lui N. lucrarea cu privire la N.D.?» și «Ai văzut când P. a luat dosarul despre care M. afirma că are legătură cu N.D.?», răspunsurile subiectului examinat au fost afirmative, adevărate, fără a prezenta note specifice comportamentului simulat”.

În realitate, prima instanță a constatat că, în Raportul de constatare tehnico-științifică nr. 258105 nu există nicidecum concluzia că răspunsurile subiectului la cele două întrebări ar fi adevărate. Raportul conține o singură concluzie, referitoare la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ți-a spus că are dosarul cu privire la N.D.?”, la care subiectul a răspuns afirmativ, detectându-se indicii ale comportamentului simulat.

Interpretarea că răspunsurile la cele două întrebări relevante pentru infracțiunea analizată ar fi adevărate aparține procurorului, ea nu are niciun corespondent în concluziile raportului de constatare tehnico-științifică pentru detectarea conduitelor simulate la care a fost supus G.B.

Mai mult decât atât, în același raport se arată că „în discuția post-test, subiectului i-a fost adus la cunoștință faptul că a fost diagnosticat NESINCER”.

S-a mai arătat în rechizitoriu că aspectele relatate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de informații de către inculpatul M.I., se coroborează cu declarațiile martorilor D.P.C. și S.N.E.

O interpretare obiectivă a acestor probe conduce, însă, la constatarea că declarațiile denunțătorului G.B. se coroborează tot cu declarațiile sale, pentru că ambii martori invocați de parchet nu au perceput aspectele relatate în mod direct, ci le cunosc tot din informațiile primite de la denunțător, așa cum rezultă din declarațiile acestora date la urmărirea penală și în fața primei instanțe.

Pornind de la declarațiile martorei S.N. cu privire la întâlnirile dintre G.B., M.I. și P.R., necontestate, de altfel de aceștia, procurorul a inclus în aceste întâlniri, care au avut loc, dar într-un alt scop și pe N.A. pentru a-și susține afirmația că „probele conduc indubitabil la concluzia că M.I. a divulgat informații cu privire la existența unei lucrări în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor”.

Sub aspectul acestei infracțiuni, probele invocate de parchet în actul de acuzare se limitează la cele mai sus evidențiate.

În cursul cercetării judecătorești, probele administrate nu au eliminat dubiul cu privire la verosimilitatea denunțului formulat de G.B.

Au fost audiați martorii S.C.V. - șefa de cabinet a lui N.A. în acea perioadă și P.M. - șefa de cabinet a lui P.R.

Depozițiile acestora contrazic afirmațiile lui G.B. despre întâlnirile celor trei inculpați în birourile din Palatul Parlamentului.

G.B. a relatat că s-a deplasat împreună cu M.I. la biroul lui P.R. și în prezența sa M.I. i-a relatat lui P.R. despre existența la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a unei lucrări privind sume de bani depuse în contul doamnei N.D. Tot acesta arată că P.R., după ce a ascultat cele relatate de M. a spus că trebuie să meargă la șeful N.A., astfel că au plecat împreună la biroul acestuia iar după circa 30 de minute secretara M. l-a condus și pe G.B. la biroul lui N.A.

Prima instanță a avut în vedere că la pronunțarea unei condamnări instanța trebuie să-și întemeieze convingerea asupra vinovăției inculpatului pe baza unor probe sigure, clare, certe, or în cauza de față probele în acuzarea inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare de informații nu au acest caracter.

Evaluarea probatoriului la care s-a făcut trimitere mai sus lasă loc nesiguranței în privința existenței faptei, pornind de la următoarele constatări:

- principala probă a acuzării o constituie declarația martorului G.B., însă credibilitatea acestuia poate fi pusă la îndoială, întrucât denunțul acestuia a intervenit în cursul anului 2006, când martorul era arestat în altă cauză, iar testarea poligraf a acestuia a indicat note specifice comportamentului simulat, cel puțin în condițiile analizate în considerentele deja expuse;

- ceilalți doi martori importanți invocați de parchet, respectiv D.R.C. și S.N.E. nu au cunoscut aspectele prezentate decât indirect, relatând doar ceea ce le-a spus G.B.;

- martora S.N. a revenit în instanță asupra unor aspecte importante, motivând că la momentul audierii de la urmărirea penală era într-o stare de presiune datorată arestării soțului său;

- întâlnirea dintre inculpații M.I., P.R. și N.A., în prezența martorului G.B., la birourile din Palatul Parlamentului, este exclusă de martorele S.C.V. și C. (P.) M.;

- în același sens sunt și declarațiile martorilor B.C. și S.F., propuși în apărare de inculpatul P.R., martori care au arătat că în luna noiembrie 2000 au participat împreună cu acesta la activitățile specifice campaniei electorale, fiind puțin probabilă prezența acestuia în București.

În aceste condiții, prima instanță a dat eficiență regulii in dubio pro reo și, față de echivocul probatoriului administrat și de împrejurarea că nici nu a rezultat că alte probe ar mai putea fi administrate în cauză, a dispus achitarea inculpatului M.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neavând convingerea că fapta există.

II. Infracțiunile de corupție reținute în sarcina inculpaților, respectiv infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul M.I., infracțiunea dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul N.A. și complicitate la cele două infracțiuni, respectiv la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul P.R.

În actul de inculpare s-a reținut că infracțiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârșitul anului 2000, în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de membru al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, sugerând schimbarea președintelui Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcția de președinte al acestei instituții, a primit efectiv această funcție prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. S 3439/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 și a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

Corelativ, în rechizitoriu s-a reținut că fapta inculpatului N.A. care, în baza unei înțelegeri anterioare cu M.I. și cu complicitatea inculpatului P.R., a susținut și determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000 pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu și un act contra acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. S 3439/1999, ce o viza pe N.D. și a intra în posesia acesteia, prin intermediul lui P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită.

Pentru complicitate la infracțiunile de luare de mită și dare de mită de care este acuzat inculpatul P.R. s-a reținut următoarea activitate infracțională:

- În cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect o tranzacție suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezența inculpatului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmărește această finalitate. Urmare a acestei înțelegeri, după numirea în funcția de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000 pe care a și semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, concomitent cu revocarea fostului președinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-și asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soția sa, N.D. Ca urmare a numirii în această funcție, abuzând de prerogativele ce-i erau conferite, precum și de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat numitului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă.

Prima instanță a constatat că premisa desfășurării acestei activități infracționale a inculpaților o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. și N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaților pentru a le spune despre existența la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a lucrării ce o privea pe N.D.

Așa cum s-a arătat anterior, în analiza infracțiunii de divulgare de informații reținută în sarcina inculpatului M.I., veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, prima instanță a apreciat că există dubii suficiente că ele au avut loc, astfel încât să nu poată fi pronunțată o hotărâre de condamnare.

Chiar dacă s-ar accepta versiunea prezentată în rechizitoriu, în sensul că a avut loc o întâlnire între M.I., P.R. și N.A., prin intermediul lui G.B., afirmația procurorului că la acel moment ar fi avut loc „înțelegerea insidioasă” dintre inculpați nu are nicio susținere probatorie.

Martorul G.B. arată în declarația dată în fața instanței: „Când am ajuns în birou cei trei erau deja în picioare, ceea ce înseamnă că discuția se încheiase și din câte am aflat ulterior de la M.I. eu am fost invitat în birou doar pentru a-i fi prezentat domnului N., lucru care s-a și întâmplat”.

Tot în aceeași declarație martorul arată: „Domnul M. nu mi-a spus niciodată că și-ar dori funcția (de președinte al oficiului) și cu atât mai puțin nu mi-a spus că i s-ar fi promis această funcție. Eu cred, date fiind relațiile apropiate dintre noi, că dacă domnul M. ar fi primit o astfel de promisiune, mi-ar fi adus la cunoștință acest lucru”.

De altfel, procurorul de caz a arătat că nu a fost vorba de o solicitare sau promisiune concretă, ci de o înțelegere „cu caracter insidios dintre inculpații M.I. și N.A., cu sprijinul inculpatului P.R., fără solicitări sau propuneri explicite, ci tacită, implicită, bazată pe sugestii subtile, dar cu mare forță de convingere”.

În acest fel a fost interpretată declarația martorului G.B., care a arătat că M.I. i-a precizat lui N.A. că „nu dorește nimic pentru sine însă a sugerat că ar trebui schimbat C.A., precum și că îi va face dosarul cadou”.

„Înțelegerea insidioasă” s-a produs, susține procurorul de caz, în momentul în care N.A. s-a declarat de acord cu aceste afirmații.

Deși N.A. nu avea, în acel moment, posibilitatea de a influența în vreun fel numirea președintelui oficiului, acest accept al inculpatului, arată procurorul, „trebuie privit în contextul socio-politic al momentului”.

S-a făcut, astfel, trimitere la cercetările sociologice realizate de IMAS și IRSOP, care îl plasau pe I.I. și PDSR pe primul loc în alegerile ce urmau să aibă loc peste o lună. Față de poziționarea partidului din care făceau parte N.A. și față de poziționarea lui N.A. în partid, s-a arătat de procurorul de caz, „desemnarea lui N.A. ca prim-ministru era iminentă”.

Atât infracțiunea de luare de mită, cât și infracțiunea de dare de mită sunt infracțiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani și alte foloase.

Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios și cu intenția de a corupe.

Procurorul, tocmai pentru că a admis că, la momentul pretinsei discuții, persoanele nu ocupau funcțiile care să le permită efectuarea demersurilor necesare în interes reciproc, a susținut că există o situație atipică, similară oarecum condiției suspensive din dreptul civil, iar înțelegerea dintre părți rămâne valabilă și cu semnificație penală, întrucât ulterior ocupării funcțiilor respective, persoanele acționează conform acelei înțelegeri.

În acest mod, s-a susținut că infracțiunea de luare de mită s-a consumat în forma primirii efective a folosului promis, respectiv în momentul numirii lui M.I. în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Corelativ, infracțiunea de dare de mită s-a consumat în momentul emiterii H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000.

Prin rechizitoriul s-a prezentat, în acest context, numirea lui M.I. ca Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, apreciindu-se că modalitatea în care a avut loc această numire în ședința de guvern demonstrează înțelegerea anterioară dintre cei doi inculpați.

Martorii propuși și audiați, atât la urmărirea penală, cât și în instanță (S.R., G.O., Ș.M.) nu au prezentat, însă, desfășurarea ședinței de Guvern din 30 decembrie 2000 în maniera interpretată de procuror.

S-a probat că revocarea și, respectiv, numirea în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor au avut la bază o notă de fundamentare întocmită de Secretariatul General al Guvernului și ulterior avizată de miniștrii de resort, respectiv ministrul finanțelor, domnul T.M.N. și ministrul justiției, doamna S.R.M.

Deși s-a insistat în citarea martorului T.M., acesta, domiciliat în prezent în Statele Unite ale Americii, a invocat imposibilitatea de a se deplasa în România datorită atribuțiilor de serviciu din cadrul FMI.

Prima instanță a apreciat că, deși declarațiile martorilor au avut același conținut în fața instanței ca și cele date în cursul urmăririi penale, procurorul de caz le-a dat o cu totul altă interpretare.

La aceasta a adăugat analiza modului în care inculpatul M.I. a aflat de numirea sa în funcție, aspect căruia i-a consacrat mai multe pagini în rechizitoriu, deși este lipsit de relevanță în ceea ce privește realizarea pretinselor infracțiuni de corupție, ajungând astfel la concluzia, nesusținută probator, că decizia de numire a inculpatului M.I. în funcție nu a fost una colectivă ci una individuală, aparținând exclusiv inculpatului N.A.

Concluzia procurorului nu a fost primită de prima instanță, întrucât este contrazisă de materialul probator administrat, care a relevat că:

- există un mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpații N.A., M.I. și P.R., mijlocită de denunțătorul G.B.;

- chiar martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

- decizia de numire în funcție a fost una colectivă, luată în consens în ședința de Guvern din 30 decembrie 2000;

- schimbările în conducerea unor instituții au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare;

- scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. S 3439/1999 și intrarea în posesia acesteia), aspecte asupra cărora se va reveni în continuare.

Toate aceste concluzii, desprinse din probele analizate anterior, infirmă susținerea parchetului că numirea lui M.I. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită pentru inculpatul M. și, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N.

Acțiunea de numire există, materializată prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, dar aceasta nu întrunește nici latura obiectivă și nici subiectivă a infracțiunii de dare de mită.

În plan obiectiv nu s-a probat că între inculpații M.I. și N.A. a existat o înțelegere prin care să se fi promis obținerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare și nu a reprezentat o susținere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenție directă, calificată prin scopul urmărit, așa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În opinia parchetului, scopul urmărit de N.A. a fost unul dublu: determinarea inculpatului M.I. să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, respectiv de a asigura clasarea lucrării nr. S 3439/1999, ce o viza pe N.D. și, de asemenea, de a face un act contrar acestor îndatoriri, respectiv intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I.

Niciunul din aceste două obiective pretins urmărite de N.A. și realizate de M.I. nu se bucură de un suport probator.

S-a subliniat că, deși pe tot parcursul rechizitoriului procurorul folosește expresia „lucrarea ce o privea pe N.D.”, ceea ce ar putea crea impresia că se făceau verificări cu privire la aceasta, în realitate obiectul verificărilor din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor l-a constituit analiza provenienței sumei de 400.000 dolari SUA, vizând, în ultimă instanță situația financiară a lui B.A., cel care a cumpărat cu contract de vânzare-cumpărare bunurile de artă de la C.T.

Probele administrate au evidențiat că în urma Raportului nr. 1497 din 26 noiembrie 1999 transmis de B. Austria C. către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor s-a stabilit luarea în analiză a unei depuneri în numerar în valoare de 400.000 dolari SUA, efectuată de T.S. în contul deschis de N.D. la B. Austria C.

Lucrarea a fost înregistrată cu nr. S 3439 din 7 decembrie 1999 și a fost repartizată spre analiză analistului financiar R.E. (decedată în anul 2003), sub coordonarea martorei E.V., membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Raportarea băncii la care se constituia depozitul respectiv s-a făcut nu ca tranzacție suspectă, ci ca depunere de cash peste limita de raportare.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, orice tranzacție ce depășea cuantumul prevăzut de lege trebuia raportată la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

În cursul aceluiași an, datorită numărului foarte mare al tranzacțiilor, Președintele Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, domnul C.A. a propus Plenului și acesta a aprobat ca tranzacțiile cu sume ce depășesc 100.000 dolari SUA să intre în analiza Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Potrivit modului de organizare a activității oficiului de la acel moment fiecare din cei șapte membri ai Plenului coordona doi-trei experți, analiști financiari, iar fiecăruia dintre analiști li se repartizaseră anumite bănci de la care primeau raportări.

După ce analistul financiar primea o raportare de la bancă în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999, aducea acest lucru la cunoștința membrului Plenului în coordonarea căruia se afla și întocmea o notă cu propunere de verificare a operațiunii respective, notă ce era supusă aprobării Plenului.

Martora E.V., audiată pe aceste aspecte, a arătat: „Îmi amintesc că doamna expert R.E., unul dintre experții pe care eu personal îi coordonam, mi-a adus la cunoștință, cred că printr-o notă scrisă, că a primit o sesizare de la una din băncile de care răspundea ce privea o depunere mare în numerar … și, ceea ce a atras atenția a fost faptul că era vorba de o depunere pe numele unei persoane foarte în vârstă, C.T., care cred că avea peste 80 de ani. Nu rețin dacă încă de la începutul întocmirii notei sau ulterior am obținut și informația potrivit căreia împuternicită pe contul persoanei în vârstă era N.D.”.

Aceeași martoră arată că nota întocmită de experta R.E. a fost discutată în Plenul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și s-a aprobat procedura de verificare a operațiunii respective.

Verificare însemna analiza provenienței sumei respective, dacă era una licită sau banii rezultau din săvârșirea vreunei infracțiuni prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Conform procedurii stabilite s-au solicitat de la bancă documentele justificative pentru tranzacție și, cu oarecare întârziere, s-au primit cererea de deschidere de cont formulată de N.D., copia ordinului de plată întocmit de T.S. și un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.T., în calitate de vânzătoare și B.A., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea unor bijuterii, tablouri, papirusuri și a altor bunuri de valoare, la prețul total de 400.000 dolari SUA.

Martorul B.A. a fost audiat în fața primei instanțe și a precizat că nu a cumpărat toate tablourile sau bijuteriile ce se aflau în apartamentul mătușii, ci doar pe acelea menționate în contractul de vânzare-cumpărare. Nu a verificat bunurile achiziționate, întrucât, în baza prieteniei cu familia N., „a avut încredere în autenticitatea acestora, cu atât mai mult cu cât este un bun cunoscător în ceea ce privește bijuteriile”.

După o săptămână a predat N.D. suma de 450.000 dolari SUA cash, de care dispunea la acel moment.

Martorul chiar a apreciat că afacerea a fost profitabilă pentru el, exemplificând că unul din tablourile achiziționate, respectiv „Capul de fetiță” al lui Tonitza, urma să fie scos la licitație pornind de la suma de 100.000 dolari.

După încasarea banilor, N.D. a apelat la ajutorul martorului T.S., prieten din copilărie, pentru a o consilia în alegerea băncii și, ulterior, pentru a se ocupa de formalitățile depunerii banilor.

Atât martorul T.S., cât și martorul P.D. au fost interogați de instanță asupra acestor aspecte legate de depunerea banilor.

Martorul P.D., președintele de atunci al băncii a arătat că, în momentul în care N.D. și T.S. l-au consultat cu privire la deschiderea unui cont și i-au spus că este vorba de circa 400.000 dolari „i-am adus la cunoștință doamnei N. că, fiind vorba de sumă peste 10.000 dolari era necesar ca aceasta să fie raportată la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, lucru pe care, de altfel, îl aduc la cunoștința oricărui client care face astfel de depuneri. Rețin că mi s-a explicat că nu este nici o problemă legată de acest aspect întrucât proveniența banilor este una legală, mai exact este vorba de o tranzacție și atunci eu le-am sugerat că este bine să depună și contractul de vânzare-cumpărare care să ateste tranzacția”.

Contrar celor reținute în rechizitoriu, același martor precizează: „în nici un caz nu a existat o discuție între mine și cei doi de a se face depozite mai mici pentru a nu se raporta suma la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor”.

În același sens, în continuarea depoziției, martorul arată: „Nici un moment nu am avut impresia că doamna N., în momentul în care a fost informată despre necesitatea raportării depunerii la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, ar fi vrut să renunțe la depunerea sumei de bani”.

Deoarece, într-o etapă inițială, la Oficiu s-a primit de la bancă numele persoanei care a făcut depunerea, respectiv T.S., verificările au vizat această persoană și sursele ei de venit.

Martorul T.S. a arătat: „în mod cert eu am fost cel care a depus suma de 400.000 dolari dar am făcut acest lucru pentru ca doamna N.D. să evite statul la coadă”.

Întrucât, în urma verificărilor firmelor lui T.S., veniturile acestuia nu justificau proveniența sumei, expertul R. a întocmit o notă prin care propunea Plenului sesizarea parchetului.

Avându-se, însă, în vedere, că tot din verificări rezultau mai multe nume care aveau legătură cu respectiva depunere, Plenul nu a votat sesizarea parchetului ci a decis restituirea lucrării analistului pentru completarea verificărilor.

Votul a fost luat cu majoritatea celor prezenți, iar martora E.V. a arătat: „Chiar și eu personal am votat pentru completarea verificărilor … pentru că nu erau indicii clare de spălare de bani, pe baza cel puțin a verificărilor de până la acel moment”.

Cum din rezultatele verificărilor a reieșit că cel care a achitat suma de 400.000 dolari SUA, în calitate de cumpărător, a fost numitul B.A., cercetările Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor s-au extins asupra afacerilor acestuia.

O a doua notă a expertei R. tot pentru sesizarea parchetului a fost respinsă de Plenul oficiului, dat fiind că s-a apreciat că verificările nu sunt complete, însă trebuie subliniat, că verificările nu o mai priveau pe N.D. ci pe B.A., firmele și asociații acestuia.

Verificându-se proveniența legală a sumei de 400.000 dolari SUA plătită de B.A., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare dintre acesta și C.T., încheiat la data de 19 noiembrie 1999, s-a stabilit că B.A. era asociat într-un număr de 26 de societăți comerciale, singur ori împreună cu numitul N.C.E., aspecte constatate în urma conexării lucrării nr. S 3439/1999 cu o altă lucrare, nr. S 3700/2000, conexarea dispunându-se pentru că priveau aceleași persoane (B.A. și N.C.E.).

Doamna R. a întocmit o a treia notă, concluziile acesteia fiind în sensul că B.A. și N.C.E. s-au asociat în desfășurarea de activități ilicite, care ar fi putut întruni elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani și pentru aceasta s-a propus informarea parchetului.

Nota nu a mai fost supusă analizei, deoarece coordonatorul lucrării, respectiv E.V. a fost revocată din funcție împreună cu Președintele C.A.

În aceste condiții, E.V. a predat toate lucrările unui alt membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, respectiv martorului Ș.M., astfel cum rezultă din depozițiile acestora și procesul-verbal încheiat între cei doi la data de 3 ianuarie 2001.

Martorul Ș.M. a întocmit și semnat nota din data de 23 ianuarie 2001, prin care propunea clasarea lucrării.

Nota a fost luată în dezbaterea Plenului în ședința din 24 ianuarie 2001, în prezența membrilor M.I. - președinte, Ș.M., G.I., B.D. și P.Ș., hotărându-se, în unanimitate, clasarea lucrării nr. S 3439/1999 și a lucrării nr. S/3700/2000 conexată la această lucrare, conform Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001.

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața primei instanțe s-a procedat la interogarea tuturor persoanelor menționate mai sus.

Trebuie subliniat că, deși în considerentele sentinței au fost redate pasaje din depozițiile martorilor date în fața instanței fondului, ele au același conținut ca cele consemnate în cursul urmăririi penale.

Martorii nu și-au modificat depozițiile în fața instanței ci și-au menținut declarațiile date anterior în cauză.

În pofida acestui probatoriu, procurorul de caz, într-o interpretare evident subiectivă și o logică ce scapă unui observator obiectiv, ajunge la concluzia care nu se sprijină pe nicio probă, arătând că, se naște o suspiciune datorită faptului că, în cadrul aceleiași instituții și cu privire la aceeași situație, doi angajați (R.E. și Ș.M.) și-au exprimat opinii total diferite.

Din cronologia evenimentelor și modul în care s-au desfășurat evenimentele, așa cum au fost evidențiate anterior, a fost evident că au fost verificări derulate pe o anumită perioadă de timp și, pe măsură ce se obțineau informații de la organele și instituțiile de la care erau solicitate, s-a stabilit, cu claritate, cine a depus banii, cine a plătit prețul în contractul de vânzare-cumpărare și de unde putea să dispună de suma respectivă.

În aceste condiții, concluzia procurorului de caz nu mai impune alte contraargumente, căci acesta își prezintă propriul raționament, arătând că: „În ipoteza în care s-ar fi apreciat că B.A. și N.C.E. s-au asociat în desfășurarea de activități ilicite, din care a rezultat suma depusă în contul N.D., coroborat cu datele incerte ale vânzării … ar fi existat unele indicii privind implicarea N.D. (și, prin extindere, a soțului acesteia, N.A.) în operațiuni suspecte”.

Probele dosarului, așa cum au fost evocate mai sus, nu permit o astfel de concluzie și nu confirmă, pentru infracțiunile de corupție analizate, respectiv pentru dare și luare de mită, existența scopului calificat al pretinsei înțelegeri dintre inculpații M.I. și N.A. ca fiind acela ca M.I. să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, respectiv să-și respecte promisiunea de a asigura obținerea în Plenul Oficiului a soluției de clasare a lucrării nr. S 3439/1999.

Așa cum s-a prezentat mai sus, lucrarea, deși în debut a fost înregistrată pe numele N.D., nu o mai privea pe aceasta ci pe cel care a plătit cei 400.000 dolari SUA, respectiv pe B.A., aspect deja cunoscut în luna noiembrie 2000 când se pretinde de parchet că a avut loc înțelegerea dintre cei doi inculpați.

De asemenea, nu a rezultat că M.I. ar fi încercat în vreun mod să-i influențeze pe ceilalți membri ai Plenului să voteze în favoarea clasării lucrării, toți cei care au votat în ședința Plenului din ianuarie 2011 arătând că argumentele prezentate de domnul Ș.M., care a arătat că își asumă soluția propusă, au fost convingătoare în sensul că nu se impunea sesizarea Parchetului. S-a avut în vedere faptul că din verificări a rezultat că B.A. justifica proveniența licită a banilor din profitul obținut de firmele sale.

Nici cel de-al doilea scop al pretinsei înțelegeri dintre cei doi inculpați nu a rezultat din probele administrate, respectiv sustragerea lucrării de la Oficiu și ajungerea ei în posesia lui N.A.

Asupra sustragerii se va reveni în prezentele considerente când se va analiza cea de-a treia infracțiune pentru care inculpatul M.I. a fost trimis în judecată.

Este însă important a se sublinia că un atare act de sustragere nu s-a putut stabili că a fost comis de inculpatul M.I. și, pe de altă parte, este justificată apărarea inculpatului N.A. în sensul că nu ar fi avut niciun motiv să intre în posesia unui dosar care nici nu o mai privea pe soția sa și în privința căruia Oficiul a dat o soluție de clasare.

Pe de altă parte, dispariția fizică a lucrării nu presupunea, așa cum se va arăta în continuare, ștergerea ei din evidențele Oficiului.

Prima instanță a constatat că actul de numire în funcție a lui M.I. a existat, materializat prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, dar această numire nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. și, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv, astfel încât prima instanță a dispus achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul P.R., în sarcina acestuia rechizitoriul reține săvârșirea unor acțiuni care ar întruni elementele constitutive a două infracțiuni distincte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, infracțiuni comise în condițiile concursului ideal de infracțiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen.

În rechizitoriu se arată că inculpatul P.R. a săvârșit mai multe fapte/acțiuni cu caracter penal care, datorită împrejurărilor în care au avut loc și a urmărilor pe care le-au produs întrunesc elementele constitutive ale celor două infracțiuni.

O primă activitate infracțională a inculpatului P.R. ar consta în aceea că, în cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I. a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect o tranzacție suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA într-un cont având ca titular pe N.D.

Înlesnirea contactării ar fi avut loc prin intermediul și în împrejurările descrise de denunțătorul G.B.

Din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor coroborate cu declarația inculpatului P.R. a rezultat că acesta l-a cunoscut pe G.B., fie în anul 1999, cum declară P.R., fie în anul 1998, cum a precizat G.B., aspect mai puțin relevant în cauză.

G.B. i-a fost prezentat lui P.R. de o cunoștință comună, un ofițer de poliție din Dolj.

De asemenea, a rezultat că între cei doi au avut loc mai multe întâlniri, inclusiv în biroul de la Palatul Parlamentului al lui P.R., aspect recunoscut de cei doi și relatat și de martora C. (fostă P.) M., fosta șefă de cabinet a lui P.R. la acea perioadă, precum și de martora S.N.

Contrar celor susținute de G.B., vizitele acestuia la P.R. nu au fost foarte numeroase.

Așa cum s-a arătat în analiza primei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului M.I., aceea de divulgare de informații, probele administrate în cauză nu au putut forma convingerea Înaltei Curți, dincolo de orice îndoială, că afirmațiile lui G.B. sunt veridice și că, într-adevăr, la solicitarea lui M.I., acesta i-a intermediat o întâlnire cu P.R. în Palatul Parlamentului și, ulterior, și cu N.A.”.

Pe baza acelorași argumente, care nu au mai fost reluate, prima instanță nu a putut constata, fără dubiu, nici că inculpatul P.R. a desfășurat pretinsa activitate infracțională reținută de parchet în sarcina sa.

Pe lângă neconcordanțele dintre declarațiile martorului G.B. și celelalte probe administrate, prezentate deja în prima parte a considerentelor, prima instanță a mai reținut că nici alte aspecte relatate de același martor nu au primit o confirmare certă.

Astfel, martorul pretinde că s-a întâlnit cu P.R. în data de 30 sau 31 decembrie 2000, în Craiova, în fața magazinului B.

Din înscrisurile depuse de inculpat la dosar reiese că acest magazin a fost deschis ulterior, conform Contractului de închiriere nr. 201 din 21 septembrie 2001.

De asemenea, martorul F.V., audiat la propunerea inculpatului, a arătat că în perioada 29 decembrie 2000 - 5/6 ianuarie 2001 s-a aflat, împreună cu inculpatul și familia acestuia, în stațiunea P.

În aceeași perioadă, potrivit depoziției martorei L.G.C., G.B. „se afla la H, fie la Brașov”.

În rechizitoriu se mai reține în sarcina inculpatului P.R., în afara activității deja analizate, că acesta a intermediat și primirea, de către inculpatul N.A. de la inculpatul M.I., a lucrării nr. S 3439/1999, sustrasă de acesta din urmă de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Aspectele privitoare la pretinsa sustragere a lucrării de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor au fost analizate de prima instanță la punctul următor al considerentelor.

Singura probă sub acest aspect, indicată de procuror, este declarația martorului G.B., potrivit căreia în primăvara anului 2001 l-a luat personal cu mașina pe M.I. de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, acesta avea supra lui lucrarea nr. S 3439/1999 și a predat-o lui P.R. pentru ca acesta să o înmâneze ulterior, lui N.A.

Pe lângă faptul că nu există alte probe care să se coroboreze cu această mărturie, în mod explicit în raportul de detectare a comportamentului simulat se arată că răspunsul lui G.B. la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă Oficiu, acesta ți-a spus că are dosarul cu privire la N.D.?”, întrebare la care subiectul a răspuns afirmativ, este nesincer.

Semnificativă pentru această împrejurare este interpretarea procurorului de caz cu referire la comportamentul simulat al martorului G.B.

Deși testarea la poligraf nu este enumerată între mijloacele de probă prevăzute de art. 64 C. proc. pen., procurorul s-a hazardat în a găsi o explicație a nesincerității constatate de expertul ce a întocmit raportul, arătând că aceasta s-a datorat faptului că momentul în care martorul a luat cunoștință de conținutul dosarului respectiv nu a fost acela al întrevederii de lângă Oficiu cu M.I., ci ulterior, în autoturism, pe drumul către Palatul Parlamentului.

Față de materialul probatoriu administrat și analizat mai sus, prima instanță a constatat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârșit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracțiunile de luare și, respectiv, dare de mită, astfel încât, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

III. Infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri reținută în sarcina inculpatului M.I.

În rechizitoriu s-a reținut că, în prima jumătate a anului 2001, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.

Din nou singura probă prezentată de parchet o constituie declarația martorului G.B., conform căreia: „În primăvara anului 2001, mai precis în mai - iunie, M.I. m-a chemat la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor pentru a merge la «unchiul» P.R. … Urmare acestei discuții, m-am deplasat cu mașina mea, fiind singur în mașină, și am parcat-o în spatele clădirii în care se afla sediul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. M.I. a venit la mașina mea având asupra sa un dosar mare, consistent ca un biblioraft, sesizând că avea și niște pliante și mi-a cerut să mergem împreună la biroul lui P.R. la Palatul Parlamentului. Am fost la același birou al lui P.R. la care fusesem și anterior. Cu această ocazie M.I. a scos din dosarul mai mare ce-l avea asupra lui, un dosar destul de voluminos despre care a afirmat că este cel ce privește lucrarea referitor la depunerea de bani în contul N.D. pe care l-a înmânat lui P.R., precizându-i totodată că aceasta este lucrarea, să stea liniștit că totul s-a terminat. P.R. a preluat acest dosar, pe care l-a închis într-o casetă metalică aflată în biroul său, încastrată în perete și apoi a sigilat în final caseta metalică”.

Și în declarația dată în fața instanței martorul G.B. și-a menținut depoziția, cu unele modificări, în sensul că M. „a ieșit din sediu cu o mapă mai voluminoasă”, iar lui P.R. i s-a înmânat „un plic”.

G.B. a mai subliniat că „Nici o altă persoană nu mai avea cunoștință de acest lucru pe care l-am făcut pentru domnul M.”.

Referitor însă la această declarație, raportul de constatare tehnico-științifică a testului pentru detectarea conduitelor simulate la care a fost supus G.B. arată explicit că subiectul a prezentat indicii ale comportamentului simulat.

Așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, procurorul de caz s-a străduit să găsească și pentru această situație o „explicație”, fără să precizeze dacă este explicația sa personală sau a martorului.

În rechizitoriu mai sunt invocate declarațiile martorului D.R.C., care, afirmă parchetul, s-ar corobora cu cele ale lui G.B.

Numai că declarațiile martorului, cel puțin pe acest aspect, sunt constatate ca nesincere la testul poligraf, iar martorul D.R.C. nu a perceput nimic direct, tot ceea ce cunoaște fiindu-i relatat de G.B.

Sesizând, probabil, inconsistența probatoriului, procurorul de caz arată în prezentarea acestei infracțiuni în rechizitoriu că prin probele la care face referire „demonstrează împrejurarea că M. avea posibilitatea de a intra, legal sau nu, în posesia acestei lucrări”.

Prima instanță a constatat că toate încercările procurorului de caz de a demonstra că inculpatul M.I. avea posibilitatea de a intra în posesia lucrării constituie doar supoziții ale acestuia, contrazise, de altfel, de martorii audiați și care, în niciun caz, nu pot constitui un temei pentru a se reține că M. este cel care a sustras lucrarea de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

S-a dovedit în cauză că la data de 3 ianuarie 2001, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat între martorii E.V. și Ș.M., lucrarea nr. S 3439/1999 a fost predată pe bază de semnătură, acestuia din urmă.

Ulterior, așa cum se arată și în rechizitoriu, traseul lucrării este relativ incert, căci nu s-a putut proba unde și la cine a rămas lucrarea, cel puțin după clasarea ei și preluarea fișetului doamnei R.E. după decesul acesteia.

De menționat și declarația martorului C.A. care, în calitate de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a arătat că după alegeri a luat măsuri sporite de securitate cu privire la această lucrare.

Martorul arată că: „În acest context, pentru că lucrarea deja putea să aibă conotații de altă formă și mă refer la faptul că domnul N.A. fusese deja numit prim-ministru, personal am luat măsuri în cadrul oficiului pentru ca sub nici o formă informații despre această lucrare să nu se scurgă în afara oficiului. În mod concret am chemat pe lucrătorii de la xerox și de la informatică și le-am atras atenția asupra oricărei multiplicări sau editare de materiale în această perioadă”.

Toți martorii audiați au arătat că orice membru al Plenului oficiului avea acces la lucrările oricărui analist financiar.

Martorul Ș.M. a arătat că după clasarea lucrării, acesta a intenționat să o predea în arhivă, dar arhivarul (martorul U.C.) a refuzat spunând că nu îl poate primi fără se fie legat, astfel că martorul a dat lucrarea doamnei R. pentru a proceda la legarea dosarului.

Martorul U.C., căruia i-a fost încredințată arhiva în acea perioadă, a arătat că nu-și amintește dacă doamna R. i-a predat lucrarea, dar dacă i-ar fi predat-o, acest lucru trebuia menționat într-un proces-verbal de predare-primire sau în registrul arhivei.

Cert este că atunci când a căutat lucrarea în arhivă, în anul 2004, din dispoziția președintelui de atunci al Oficiului, aceasta nu a fost găsită, iar singura explicație pe care o dă este aceea că analistul nu a predat lucrarea în arhivă.

Martorul M.C. este cel care a preluat fișetul doamnei R. și a arhivat lucrările finalizate de aceasta, dar nu a putut face nicio mențiune specială asupra lucrării în discuție.

Martorul P.M., care a procedat la căutarea lucrării în arhivă, a arătat, de asemenea, că s-au verificat procesele-verbale prin care lucrările se predau în arhivă, precum și registrele, rezultând că: „lucrarea nu figura ca fiind arhivată”.

În rechizitoriu s-a mai arătat că, imediat după preluarea funcției de președinte, inculpatul M.I. a propus în ședința Plenului din 22 ianuarie 2001, înființarea unui registru separat numai pentru notele de tranzacții suspecte, subliniindu-se de procurorul de caz că ar fi procedat așa pentru ca lucrarea ce o privea pe N.D. să dispară din evidențe.

Martorii audiați, angajați ai oficiului, au arătat că acest registru era o preocupare mai veche a domnului M. și că și în prezent există acest registru al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Martorele O.R.M. și M.V. au arătat că această lucrare a fost evidențiată în registru, deși fusese clasată, dar acest lucru s-a datorat împrejurării că mențiunea de clasare nu fusese efectuată în registrul vechi până la data de 2 februarie 2001 (lucrarea fiind clasată la data de 24 ianuarie 2001).

Martora M.V. a precizat următoarele: „Chiar dacă trecerea unei lucrări din vechiul registru în noul registru se făcea doar scriptic, în momentul în care lucrarea primea un nou număr, o persoană de la registratură, și cred că în acea perioadă era doamna O.R., mergea la analistul care deținea lucrarea cu ștampila, pentru a i se inscripționa noul număr. În acest mod, practic, s-a făcut și o verificare a lucrărilor în momentul în care cele reînregistrate au fost ștampilate potrivit noilor numere primite.

Personal sunt sigură că la momentul primirii noului număr, lucrarea ce o privea pe N.D. exista, pentru că doamna O.R.M. nu mi-a adus la cunoștință că nu ar fi găsit vreo lucrare atunci când a mers să aplice ștampila”.

Martorii audiați, angajați ai oficiului, au mai relatat și despre modul în care era reglementat accesul în arhivă sau la fișetele analiștilor, fără să se poată proba, contrar presupunerilor din rechizitoriu, că inculpatul M. ar fi putut avea acces, ilegal, la această lucrarea.

Cât privește accesul legal, acesta a existat, în egală măsură pentru toți membrii Plenului Oficiului, în perioada cât lucrarea a fost luată în discuție în ședințele de Plen.

Nu se poate, de asemenea, concluziona că prin înființarea noului registru de evidență a tranzacțiilor suspecte, s-a încercat pierderea urmei vreunei lucrări, inclusiv a lucrării în discuție.

Atât membrii Plenului, cât și ceilalți angajați, inclusiv martora L.B.C., care a lucrat la serviciul IT, au subliniat că nu se putea, în niciun caz, șterge o lucrare din evidența informatică a Oficiului, iar dacă aceasta dispărea fizic, ea ar fi putut fi oricând refăcută, în baza adreselor efectuate de Oficiu pentru fiecare caz în parte.

Martorii au mai relatat și despre o „spargere” care ar fi avut loc la Oficiu, fără însă a se fi putut proba că s-a produs și vreo sustragere cu acel prilej.

Din toate probatoriile mai sus evocate se poate desprinde, cu certitudine, concluzia că lucrarea S 3439/1999 a fost căutată în cadrul oficiului, dar nu a fost găsită, însă nu s-a putut proba că inculpatul M.I. este cel care a sustras-o, motiv pentru care prima instanță, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

În raport cu soluțiile de achitare dispuse în cauză, prima instanță a constatat că nu se impune a mai fi analizată apărarea subsidiară invocată de inculpați privind prescripția răspunderii penale.

Solicitarea inculpatului P.R. de a se dispune, în baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., obligarea denunțătorului G.B. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de acest inculpat a fost respinsă, prima instanță apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Chiar și în ipoteza în care, pentru fapta denunțată, s-a pronunțat o soluție de achitare, denunțul nu poate fi apreciat ca un fapt ilicit cauzator de prejudiciu decât în măsura în care s-ar stabili că s-a făcut în condițiile art. 259 C. pen., ceea ce nu a constituit obiectul verificărilor în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații N.A., P.R. și M.P.I.

Amplele concluzii ale reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorilor aleși ai recurenților intimați inculpați, precum și ultimul cuvânt al recurenților intimați inculpați au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția Judiciară Penală a susținut, în esență, potrivit motivelor de recurs, depuse în scris la dosar și concluziilor orale ale reprezentantului Ministerului Public că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât, în mod greșit, prima instanță a dispus achitarea inculpaților, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză.

S-a susținut că toate probele administrate pe parcursul procesului penal conduc la concluzia că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și, în consecință, în temeiul art. 385⁶ și art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinței nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală și, pe fond, condamnarea inculpaților la pedepse cu închisoarea cu executarea în regim de detenție și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 65 raportat la art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Recurentul intimat inculpat N.A., prin apărătorul său ales, a susținut, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât, în mod greșit, a fost achitat, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., impunându-se achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Recurentul intimat inculpat M.P.I., prin apărătorul său ales, a susținut, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000 din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000.

S-a mai solicitat, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, schimbarea temeiului de drept privind achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 din art. 10 alin. (1) lit. d) în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Recurentul intimat inculpat P.R., prin apărătorul său ales, a susținut, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică, sub aspectul neobligării denunțătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de inculpatul P.R. în faza de cercetare judecătorească.

În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁹ pct. 17² teza 1 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii inculpatului P.R. și obligării denunțătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de către inculpat în fața primei instanțe, constând din onorariul de avocat în sumă de 26.639,50 RON, inclusiv TVA.

Examinând hotărârea atacată, potrivit dispozițiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații N.A., P.R. și M.P.I. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție:

1. Referitor la critica formulată de parchet privind greșita achitare a inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999:

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a stabilit situația de fapt și a dispus achitarea inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.

Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 21/1999, în vigoare la momentul pretinsei comiteri a infracțiunii, prevedeau că personalul oficiului avea obligația de a nu divulga informațiile primite în timpul activității decât în cadrul unei proceduri judiciare, inclusiv după încetarea funcției, pe o perioadă de 5 ani. În același timp, era interzisă folosirea în scop personal de către angajații oficiului, a informațiilor primite, atât în timpul activității, cât și după încetarea acesteia.

Astfel, potrivit rechizitoriului s-a reținut pentru această infracțiune că inculpatul M.I., „în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, prin intermediul martorului G.B., i-a contactat pe N.A. și P.R., cărora le-a comunicat că, în cadrul instituției în care își desfășura activitatea, se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lucrarea având ca obiect o depunere în numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soția lui N.A.”, iar în susținerea acestei acuzații au fost invocate, în principal, declarațiile martorului G.B.

Acesta a arătat în declarațiile de la urmărirea penală că „în cursul anului 2000, mai precis înainte de alegeri”, în timp ce se afla acasă la inculpatul M.I., acesta, cunoscând că martorul are relații în PSD, având o relație de prietenie cu P.R., „a afirmat că N.A. s-ar putea să aibă ceva probleme deoarece există la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor o lucrare ce are ca obiect depunerea unei sume de bani în contul N.D., lucrare ce urmează a fi votată în Plenul Oficiului pentru a fi trimisă la parchet și, de asemenea, se vehicula trimiterea ei către mass-media”.

Urmare a informațiilor comunicate de inculpatul M.I., martorul G.B. l-a întrebat pe acesta dacă este „grav”, răspunsul inculpatului fiind în sensul că „poate fi grav dacă această lucrare ajunge la presă deoarece nu se mai poate opri trimiterea ei la parchet”.

Cu ocazia acestei discuții cei doi au convenit ca G.B., prin prisma relațiilor de prietenie avute cu P.R., prin intermediul acestuia din urmă, să ia legătura cu inculpatul N.A., iar „M.I. a agreat această modalitate de a discuta despre lucrarea respectivă cu P.R.”, solicitându-i să afle „punctul de vedere al lui P.R. și N.A. referitor la această lucrare”.

În continuare, martorul G.B. a declarat că: „A doua zi după discuția avută cu M.I. referitor la lucrarea existentă la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor privind-o pe N.D., m-am dus la biroul domnului P.R. și i-am relatat cele ce-mi fuseseră spuse de M. Cu această ocazie, domnul P.R. s-a dus la biroul domnului N.A. conform celor spuse de acesta și în urma consultării cu N.A. mi-a cerut să-l aduc la biroul lui pe «vărul meu» M.I. Precizez că termenul de «văr» mi-a fost cerut să-l folosesc de către M.I., fiind mai mult ca o glumă.

Conform celor stabilite cu ocazia acestei întâlniri, după trei-patru zile, m-am deplasat împreună cu M.I. la biroul lui P.R. și în prezența mea, M. i-a relatat lui P. despre existența la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a unei lucrări privind sume de bani depuse în contul doamnei N.D. și că există riscul ca această lucrare să fie votată în Plen și depusă la parchet. P.R., după ce a ascultat cele relatate de M., a spus că trebuie să meargă la șeful N.A., astfel că au plecat împreună la biroul acestuia, iar după circa 30 de minute, secretara P.M. m-a condus și pe mine la biroul lui N.A., sesizând că discuția dintre cei trei se finalizase, iar M. a afirmat că tot ceea ce face în legătură cu această lucrare, face pentru mine. În acest context, de față cu N.A. și P.R., M. a afirmat că existența amintitei lucrări la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor poate reprezenta un pericol și după perioada alegerilor atâta timp cât această lucrare există acolo și cât șef este numitul C.A. pus acolo de către un alt partid”.

În declarația dată în fața instanței martorul G.B. a relatat aceleași aspecte, menținându-și denunțul dat în cursul urmăririi penale.

În rechizitoriu s-a mai reținut că, credibilitatea celor afirmate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de către M.I. a informațiilor privitoare la lucrarea existentă la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor având ca obiect depunerea în contul numitei N.D. a sumei de 400.000 dolari SUA este întărită de faptul că acesta a acceptat, fără rezerve, să fie supus unei testări poligraf pentru dovedirea sincerității susținerilor sale.

La fila 39 a rechizitoriului s-a reținut că „potrivit Raportului de constatare tehnico-științifică nr. 258105 din 18 aprilie 2007, efectuat de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul Criminalistică privind detecția comportamentului simulat, la întrebările «Ai auzit când M. i-a spus lui P. că-i va face cadou lui N. lucrarea cu privire la N.D.?» și «Ai văzut când P. a luat dosarul despre care M. afirma că are legătură cu N.D.?», răspunsurile subiectului examinat au fost afirmative, adevărate, fără a prezenta note specifice comportamentului simulat”.

Din examinarea Raportului de constatare tehnico-științifică nr. 258105 rezultă o singură concluzie, referitoare la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ți-a spus că are dosarul cu privire la N.D.?”, la care subiectul a răspuns afirmativ, detectându-se indicii ale comportamentului simulat.

Mai mult decât atât, diagramele anexate raportului nu indică o situație diferită a răspunsurilor ci, dimpotrivă, mai multe diagrame de la răspunsurile subiectului par să fie identice cu cele de la întrebarea numărul 8, apreciate în raport ca fiind nesincere.

În consecință, în mod corect, prima instanță a apreciat că denunțurile și declarațiile martorului G.B. nu sunt credibile și le-a înlăturat, în condițiile în care acesta avea un interes direct în a beneficia de dispozițiile legii pentru a obține atenuarea pedepselor în cauzele în care era cercetat în acel moment.

Argumentele parchetului din motivele de recurs nu aduc nicio probă sau indiciu, suplimentar celor reținute în rechizitoriu, pentru a schimba aprecierea ca nesincere a acestor denunțuri sau declarații.

Afirmația procurorului din motivele de recurs, potrivit căreia, ulterior formulării denunțurilor, martorul a fost trimis în judecată și condamnat pentru infracțiunile pentru care s-a și dispus rearestarea sa, trebuie cenzurată prin prisma cronologiei evenimentelor, în condițiile în care, în luna ianuarie 2006, martorul denunțător nu putea să anticipeze evoluția ulterioară a dosarelor sale.

Tot în rechizitoriu s-a mai reținut că aspectele relatate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de informații de către inculpatul M.I., se coroborează cu declarațiile martorilor D.R.C. și S.N.E.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că ambii martori nu au perceput aspectele relatate în mod direct, ci le cunosc tot din informațiile primite de la denunțător.

Astfel, chiar în declarația dată în cursul urmăririi penale, martorul D.R.C. a arătat că „în cursul anului 2003 a aflat de la denunțător că în anul 2000 sau 2001 M.I. l-ar fi informat despre existența la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a unui dosar care o privea pe soția lui N.A.”.

În declarația dată în fața instanței, același martor a arătat că: „Vreau să fac precizarea că tot ceea ce am declarat la organele de anchetă, sau oricum în mare parte, 90%, sunt lucruri care mi-au fost relatate de G.B. În prezent, adică după anul 2006, nu mai am încredere în G.B. pentru că mi-a creat multe probleme”.

Mai mult, în perioada pretinsei comiteri a faptelor, cei doi (martorul D.R.C. și G.B.) nici nu se cunoșteau. Martorul D.R.C. arată, în continuarea declarației date în instanță: „Eu îl cunosc pe G.B. din anul 2003, de când am lucrat cu el pe post de șofer”; acest aspect a fost confirmat și de G.B.

Martora S.N., la rândul său, încă de la primele declarații date la urmărirea penală a arătat că „G.B. i-a relatat că M.I. i-a spus …”.

În cursul cercetării judecătorești, martora chiar revine asupra declarațiilor din cursul urmăririi penale și arată: „Niciodată în prezența mea nu s-a pronunțat numele domnului N.A. sau al N.D. Nu știu de ce la urmărirea penală am dat o declarație în care am arătat că am aflat de la G.B. despre lucrarea pe care N.D. o avea la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Cele relatate acolo nu corespund realității pentru că, așa cum am evocat mai devreme, niciodată în prezența mea nu a fost pomenit numele lui N.A. sau al N.D. Posibila explicație pe care o dau legat de cele cuprinse în declarația de la urmărirea penală este aceea că în perioada în care am dat declarația exista o mare presiune asupra mea în sensul că soțul meu era arestat”.

Instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat corespunzător și relevanța declarațiilor martorilor D.R.C. și S.N.

În completarea celor relatate de martorii acuzării, în mod corect, prima instanță, a reținut ca probe, în motivarea soluției de achitare, declarațiile martorelor S.C.V. și C. (fostă P.) M., persoane care în anii 2000 - 2001 ocupau funcția de șef de cabinet la Cabinetul inculpatului N.A., respectiv Cabinetul inculpatului P.R.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de recurs constată că aceste martore au avut o poziție constantă de-a lungul cercetărilor în prezenta cauză, atât la urmărirea penală, cât și la cercetarea judecătorească, în sensul că au declarat că nu au condus niciodată pe M.I. sau G.B., singuri sau însoțiți de altă persoană, la cabinetul lui N.A. din incinta Parlamentului.

De altfel, ambele martore au afirmat că nu îl cunoșteau și nu l-au văzut, în perioada de referință pe M.I. la cabinetele parlamentare ale celor doi inculpați.

Martora S.C.V. a învederat instanței următoarele: „Eu exclud posibilitatea ca în cabinetul domnului N.A., în perioada în care eu am îndeplinit funcția, să intre domnii M.I. și G.B., fie singuri, fie însoțind o altă persoană”.

Martora a mai arătat că: „până la momentul la care eu am fost audiată în acest dosar la urmărirea penală nu l-am cunoscut niciodată pe domnul M.I. și nici nu l-am văzut în vizită la cabinetul de la Camera Deputaților al domnului N.A. De asemenea, nici numele acestuia nu l-am auzit până atunci și nici pe al lui G.B.”.

Martora C. (fostă P.) M. arată că: „Eu personal nu am condus nici o persoană la cabinetul domnului N.A. din partea domnului P.R.”. Tot martora arată că nu îl cunoaște pe M.I.

În declarația din 24 iunie 2009 aceasta a arătat expres: „Nu am cunoștință ca domnul M.I., în perioada amintită să fi venit în vizită la cabinetele lui P.R. sau N.A. Precizez încă o dată că nu îl cunosc personal pe numitul M.I.”.

La fel și martora S.C.V., în declarația dată la 24 iunie 2009 în cursul urmăririi penale, a arătat că „Persoanele amintite (M.I. sau G.B.) nu au fost la cabinetul domnului N.A. și arăt că până la momentul în care am fost audiată ca martor pentru prima dată în această cauză nu am cunoscut cum arată M.I. și G.B. și, de asemenea, nici nu auzisem, la acel moment, de aceste două persoane. Și la acest moment, după trecerea anilor de la momentul 2000, pot afirma cu certitudine că M.I. și G.B., pe care nu-i cunoșteam la acel moment și ale căror fotografii le-am văzut pentru prima dată în anul 2007, nu au trecut pe la cabinetul domnului N.A.”.

O altă probă reținută, în mod corect, de către prima instanță, în motivarea soluției de achitare, este declarația dată de martorii B.C. și S.F., martori propuși în apărare de inculpatul P.R., martori care au arătat că în luna noiembrie 2000 au participat, împreună cu inculpatul P.R., la activitățile specifice campaniei electorale, fiind puțin probabilă prezența acestuia în București, iar în decembrie a aceluiași an au petrecut revelionul la P, la o distanță semnificativă de intrarea în municipiul Craiova, loc de întâlnire indicat de denunțătorul G.B.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a apreciat că la pronunțarea unei condamnări instanța trebuie să-și întemeieze convingerea asupra vinovăției inculpatului pe baza unor probe sigure, clare, certe. Or în cauza de față probele în acuzarea inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare de informații nu au acest caracter; în aceste condiții, în mod corect, prima instanță a dat eficiență regulii in dubio pro reo și, față de echivocul probatoriului administrat și de împrejurarea că nici nu a rezultat că alte probe ar mai putea fi administrate în cauză, a pronunțat achitarea inculpatului M.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

2. Referitor la critica formulată de parchet privind:

- greșita achitare a inculpaților N.A. și M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv a infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- greșita achitare a inculpatului P.R. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000:

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de recurs constată că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a dispus achitarea inculpaților N.A., M.I. și R.P. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și respectiv de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În actul de inculpare s-a reținut că infracțiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârșitul anului 2000, în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de membru al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, sugerând schimbarea președintelui Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcția de președinte al acestei instituții, a primit efectiv această funcție prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. S 3439/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 și a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

Corelativ, în rechizitoriu s-a reținut că fapta inculpatului N.A. care, în baza unei înțelegeri anterioare cu M.I. și cu complicitatea inculpatului P.R., a susținut și determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000 pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu și un act contra acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. S 3439/1999, ce o viza pe N.D. și a intra în posesia acesteia, prin intermediul lui P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită.

Pentru complicitate la infracțiunile de luare de mită și dare de mită de care este acuzat inculpatul P.R. s-a reținut în rechizitoriu că, în cursul lunii noiembrie 2000, acesta a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect o tranzacție suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezența inculpatului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmărește această finalitate. Urmare a acestei înțelegeri, după numirea în funcția de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000 pe care a și semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, concomitent cu revocarea fostului președinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-și asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soția sa, N.D. Ca urmare a numirii în această funcție, abuzând de prerogativele ce-i erau conferite, precum și de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat numitului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control judiciar constată că premisa desfășurării acestei activități infracționale a inculpaților o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. și N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaților pentru a le spune despre existența la nivelul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a lucrării ce o privea pe N.D.

Însă, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, așa cum a rezultat anterior din analiza infracțiunii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.

În critica adusă soluției primei instanțe, parchetul, prin motivele de recurs, a pornit de la premisa greșită potrivit căreia declarațiile martorului denunțător G.B. sunt reale și credibile.

Înalta Curte nu va mai relua aspectele expuse pe larg la punctul anterior, privind credibilitatea acestui martor denunțător, însă va analiza alte aspecte, după cum urmează:

Din declarațiile date de martorul G.B., în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești rezultă că acesta nici măcar nu cunoștea amplasamentul biroului inculpatului N.A., față de amplasamentul biroului inculpatului R.P., în cadrul clădirii Parlamentului României, aspect care dovedește că martorul G.B. nu a fost niciodată în biroul inculpatului N.A., cu atât mai puțin există probabilitatea ca acesta să fi asistat la vreo presupusă discuție dintre toți inculpații, însă așa cum s-a arătat mai sus, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine.

Din declarația martorului denunțător G.B., dată în fața primei instanțe, rezultă că: „Domnul M. nu mi-a spus niciodată că și-ar dori funcția (de președinte al oficiului) și cu atât mai puțin nu mi-a spus că i s-ar fi promis această funcție. Eu cred, date fiind relațiile apropiate dintre noi, că dacă domnul M. ar fi primit o astfel de promisiune, mi-ar fi adus la cunoștință acest lucru”.

Astfel, parchetul, din lipsa oricărui suport probator sub acest aspect, a arătat că nu a fost vorba de o solicitare sau promisiune concretă ci de o înțelegere „cu caracter insidios dintre inculpații M.I. și N.A., cu sprijinul inculpatului P.R., fără solicitări sau propuneri explicite, ci tacită, implicită, bazată pe sugestii subtile, dar cu mare forță de convingere”, în acest sens fiind interpretată declarația martorului G.B., care a arătat că M.I. i-a precizat lui N.A. că „nu dorește nimic pentru sine însă a sugerat că ar trebui schimbat C.A., precum și că îi va face dosarul cadou”.

Tot procurorul a susținut că „înțelegerea insidioasă” s-a produs în momentul în care N.A. s-a declarat de acord cu aceste afirmații, deși acesta nu avea, în acel moment, posibilitatea de a influența în vreun fel numirea președintelui oficiului, însă acest accept „trebuie privit în contextul socio-politic al momentului”, făcându-se trimitere la cercetările sociologice realizate de IMAS și IRSOP, care îl plasau pe I.I. și PDSR pe primul loc în alegerile ce urmau să aibă loc peste o lună; față de poziționarea partidului din care făceau parte N.A. și față de poziționarea lui N.A. în partid, se arată de procurorul de caz, „desemnarea lui N.A. ca prim-ministru era iminentă”.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen., infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de dare de mită constă, potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.

În ce privește elementul material al infracțiunii de luare de mită, acesta poate consta, fie într-o acțiune (pretindere, primire sau acceptarea promisiunii), fie într-o inacțiune (nerespingerea promisiunii), cerința esențială fiind însă ca banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori promise să aibă un caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea efectuării de către funcționar a unui act determinat, arătat în mod explicit de către mituitor.

În acest context, instanța de recurs apreciază că nu doar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului (sau actul contrar acestor îndatoriri) trebuie să fie determinat de către mituitor, ci și plata oferită, primită sau făgăduită funcționarului.

Aceasta, pentru că stabilirea caracterului de retribuție a banilor sau foloaselor presupune existența unei anumite proporții între actul privitor la atribuțiile de serviciu (sau contrar acestora) și răsplată, față de care se poate aprecia dacă, din punct de vedere subiectiv, funcționarul a realizat sau nu că primește sau acceptă promisiunea unei retribuții.

Particularizând aceste considerente la situația acceptării promisiunii, ca element material al infracțiunii de luare de mită cu relevanță în speță, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că plata promisă funcționarului în schimbul actului ce urmează a fi sau nu îndeplinit, trebuie să fie precizată de mituitor, în așa fel încât în mod obiectiv să poată determina o atitudine de respingere din partea funcționarului (pe care acesta, prin ipoteză, nu a adoptat-o, explicit sau tacit), cerință care nu este îndeplinită atunci când promisiunea este formulată în termeni neclari, cu caracter de generalitate.

Atât infracțiunea de luare de mită, cât și infracțiunea de dare de mită sunt infracțiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani și alte foloase.

Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios și cu intenția de a corupe.

Deși la momentul pretinsei discuții, inculpații nu ocupau funcțiile care să le permită efectuarea demersurilor necesare în interes reciproc, parchetul a susținut că, în acest caz, ne aflăm într-o situație atipică, similară condiției suspensive din dreptul civil, iar înțelegerea dintre părți rămâne valabilă, cu semnificație penală, întrucât ulterior ocupării funcțiilor respective, persoanele acționează conform acelei înțelegeri, infracțiunea de luare de mită consumându-se în forma primirii efective a folosului promis, respectiv în momentul numirii lui M.I. în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, iar infracțiunea de dare de mită consumându-se în momentul emiterii H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000.

Așa cum s-a arătat mai sus, această promisiune este afirmată ca fiind auzită de martorul G.B., în contextul în care acesta nu cunoștea amplasamentul biroului inculpatului N.A., birou în care ar fi fost făcută această promisiune și la care el ar fi asistat.

Același denunțător, în faza cercetării judecătorești și-a nuanțat declarația, afirmând că „ar fi fost prezent în biroul lui N.A., dar discuțiile se încheiaseră la momentul la care a venit și deci nu a auzit discutându-se despre nici un fel de promisiune”.

Rechizitoriul a prezentat, în acest context, numirea lui M.I. ca Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, apreciind că modalitatea în care a avut loc această numire în ședința de guvern demonstrează înțelegerea anterioară dintre cei doi inculpați.

Examinând cauza, instanța de recurs apreciază că toate aceste susțineri exprimate în rechizitoriu și reluate în motivele de recurs nu au la bază niciun fundament probator; s-a dovedit, pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești că, pe de o parte, promisiunea de numire nu s-a formulat niciodată, iar pe de altă parte, numirea a fost justificată cu argumente obiective și a fost adusă la îndeplinire cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, în exercitarea unui program politic de guvernare.

În ce privește justificarea necesității înlocuirii fostului președinte al ONPCSB, martorul Ș.M. a arătat că aceasta s-a realizat, întrucât încă din timpul campaniei electorale au fost preocupări în cadrul partidului legate de schimbările pe care le vor face în cadrul diferitelor structuri după câștigarea alegerilor. Printre aceste schimbări s-a numărat și numirea la conducerea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a unui alt președinte întrucât „activitatea acestuia era categorisită la Bruxelles ca slabă, iar conducerea de la acel moment a Oficiului nu făcuse mai nimic pentru integrare”.

Martorul a mai arătat că: „pentru a nu complica lucrurile, am dorit să numim la conducerea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor o persoană din cadrul acestei instituții. Nu pot preciza cine anume a propus numirea domnului M.I. la șefia Oficiului, dar știu că într-o perioadă de circa două săptămâni de după câștigarea alegerilor s-au purtat discuții, definitivându-se în acest interval de timp programul de guvernare și celelalte măsuri necesare guvernării”.

Pe de altă parte, numirea inculpatului M.I. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor s-a făcut pe baza unei note de fundamentare întocmită de Secretariatul General al Guvernului și avizată de miniștrii de resort T.M.N. (Ministrul Finanțelor) și S.R. (Ministrul Justiției).

Martora S.R.M. a fost audiată, relatând că, în momentul în care s-a ajuns la punctul de pe ordinea de zi privind propunerea domnului M.I. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, aceasta „a intervenit cerând lămuriri asupra necesității schimbării fostului președinte” dar asta pentru că îl cunoscuse și avea o impresie bună despre domnul C.A. În schimb, nu-l cunoștea pe domnul M.I., dar în pauza solicitată a obținut despre acesta referințe foarte bune, astfel că nu a mai reluat în ședința de guvern discuțiile privind această numire.

Martora a mai subliniat că „din discuțiile pe care le-am avut în acea ședință de guvern cu Primul-ministru, nici o clipă nu mi-a lăsat impresia că numirea domnului M.I. în funcția de președinte era o susținere personală a sa … Insist în a sublinia că discuțiile mele cu domnul prim-ministru din ședința de guvern nu au fost cu referiri la persoană, ci era o discuție de principii, fiindcă eu aveam o altă viziune asupra necesității schimbărilor în funcțiile de conducere”.

Martorul G.O. arată, de asemenea, că a participat la ședința de guvern, iar revocarea fostului președinte a fost necesară pentru o mai bună organizare a activității și în acord cu practica oricărui guvern de a-și alege, în funcție de programul de guvernare, în instituțiile importante noi conducători.

Și acest martor a subliniat că: „nu am avut impresia că propunerea de numire a domnului M.I. era susținută în mod deosebit, personal, de domnul prim-ministru N.A.”.

În consecință, decizia de numire a inculpatului M.I. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor nu a aparținut, în mod exclusiv, inculpatului N.A. și aceasta, întrucât, în mod corect, prima instanță a reținut că există un mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpații N.A., M.I. și P.R., mijlocită de denunțătorul G.B.; că însuși martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor; că decizia de numire în funcție a fost una colectivă, luată în consens în ședința de Guvern din 30 decembrie 2000; că schimbările în conducerea unor instituții au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare și că scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. S 3439/1999 și intrarea în posesia acesteia).

Toate aceste concluzii, desprinse din probele analizate anterior, infirmă susținerea parchetului că numirea lui M.I. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită pentru inculpatul M. și, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N.A.

Acțiunea de numire există, materializată prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, dar acest act normativ nu conduce la realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de dare de mită nici sub aspect obiectiv, nici a celui subiectiv.

Astfel, în plan obiectiv nu s-a probat că între inculpații M.I. și N.A. a existat o înțelegere prin care să se fi promis obținerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare și nu a reprezentat o susținere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenție directă, calificată prin scopul urmărit, așa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În opinia parchetului, scopul urmărit de N.A. a fost unul dublu: determinarea inculpatului M.I. să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, respectiv de a asigura clasarea lucrării nr. S 3439/1999, ce o viza pe N.D. și, de asemenea, de a face un act contrar acestor îndatoriri, respectiv intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., însă niciunul din aceste două obiective pretins urmărite de N.A. și realizate de M.I. nu se bucură de un suport probator.

Deși pe tot parcursul rechizitoriului s-a folosit sintagma ”lucrarea ce o privea pe N.D.” (creându-se impresia că se făceau verificări cu privire la aceasta), în realitate, obiectivul verificărilor din cadrul oficiului l-a constituit analiza provenienței sumei de 400.000 dolari SUA vizând, în ultimă instanța situația financiară a lui B.A., cel care a cumpărat cu contract de vânzare-cumpărare bunurile de artă de la C.T.

Probele administrate au evidențiat că în urma Raportului nr. 1497 din 26 noiembrie 1999 transmis de B. Austria C către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor s-a stabilit luarea în analiză a unei depuneri în numerar în valoare de 400.000 dolari SUA, efectuată de T.S. în contul deschis de N.D. la B. Austria C.

Lucrarea a fost înregistrată cu nr. S 3439 din 7 decembrie 1999 și a fost repartizată spre analiză analistului financiar R.E. (decedată în anul 2003), sub coordonarea martorei E.V., membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Raportarea băncii la care se constituia depozitul respectiv s-a făcut nu ca tranzacție suspectă, ci ca depunere de cash peste limita de raportare.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, orice tranzacție ce depășea cuantumul prevăzut de lege trebuia raportată la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Conform dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999 se prevedea: „Pentru operațiunile de depunere sau retragere de sume în numerar, în lei sau valută, sume ce depășesc echivalentul în lei a 10.000 euro, personalul din structurile prevăzute la art. 8 va raporta oficiului în maximum 24 de ore de la data efectuării operațiunii”.

În cursul aceluiași an, datorită numărului foarte mare al tranzacțiilor, Președintele Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, domnul C.A., a propus Plenului și acesta a aprobat ca tranzacțiile cu sume ce depășesc 100.000 dolari SUA să intre în analiza Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Potrivit modului de organizare a activității oficiului de la acel moment fiecare din cei șapte membri ai Plenului coordona doi-trei experți, analiști financiari, iar fiecăruia dintre analiști li se repartizaseră anumite bănci de la care primeau raportări.

După ce analistul financiar primea o raportare de la bancă în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999, aducea acest lucru la cunoștința membrului Plenului în coordonarea căruia se afla și întocmea o notă cu propunere de verificare a operațiunii respective, notă ce era supusă aprobării Plenului.

Martora E.V., audiată pe aceste aspecte, arată: „Îmi amintesc că doamna expert R.E., unul dintre experții pe care eu personal îi coordonam, mi-a adus la cunoștință, cred că printr-o notă scrisă, că a primit o sesizare de la una din băncile de care răspundea ce privea o depunere mare în numerar … și, ceea ce a atras atenția a fost faptul că era vorba de o depunere pe numele unei persoane foarte în vârstă, C.T., care cred că avea peste 80 de ani. Nu rețin dacă încă de la începutul întocmirii notei sau ulterior am obținut și informația potrivit căreia împuternicită pe contul persoanei în vârstă era N.D.”.

Aceeași martoră arată că nota întocmită de experta R.E. a fost discutată în Plenul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și s-a aprobat procedura de verificare a operațiunii respective.

Verificarea însemna analiza provenienței sumei respective, dacă era una licită sau banii rezultau din săvârșirea vreunei infracțiuni prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Conform procedurii stabilite s-au solicitat de la bancă documentele justificative pentru tranzacție și, cu oarecare întârziere, s-au primit cererea de deschidere de cont formulată de N.D., copia ordinului de plată întocmit de T.S. și un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.T., în calitate de vânzătoare și B.A., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea unor bijuterii, tablouri, papirusuri și a altor bunuri de valoare, la prețul total de 400.000 dolari SUA

Martorul B.A., audiat în instanță a arătat că: „N.D. mi-a spus că mătușa sa are de vânzare mai multe bijuterii și tablouri, astfel că am mers împreună cu aceasta la mătușa sa, C.T. și într-adevăr, în locuința acesteia am văzut bunurile despre care mi se vorbise. Mătușa N.D. locuia într-un apartament de bloc”.

Martorul a mai precizat că nu a cumpărat toate tablourile sau bijuteriile ce se aflau în apartamentul mătușii, ci doar pe acelea menționate în contractul de vânzare-cumpărare. Nu a verificat bunurile achiziționate, întrucât în baza prieteniei cu familia N., „a avut încredere în autenticitatea acestora, cu atât mai mult cu cât este un bun cunoscător în ceea ce privește bijuteriile”.

După o săptămână a predat N.D. suma de 450.000 dolari SUA cash, de care dispunea la acel moment.

Martorul chiar a apreciat că afacerea a fost profitabilă pentru el, exemplificând că unul din tablourile achiziționate, respectiv „Capul de fetiță” al lui Tonitza, urma să fie scos la licitație pornind de la suma de 100.000 dolari.

După încasarea banilor, N.D. a apelat la ajutorul martorului T.S., prieten din copilărie, pentru a o consilia în alegerea băncii și, ulterior, pentru a se ocupa de formalitățile depunerii banilor.

Atât martorul T.S., cât și martorul P.D. au fost audiați de prima instanță asupra acestor aspecte legate de depunerea banilor.

Martorul P.D., președintele de atunci al băncii, a arătat că, în momentul în care N.D. și T.S. l-au consultat cu privire la deschiderea unui cont și i-au spus că este vorba de circa 400.000 dolari „i-am adus la cunoștință doamnei N.D. că, fiind vorba de sumă peste 10.000 dolari era necesar ca aceasta să fie raportată la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, lucru pe care, de altfel, îl aduc la cunoștința oricărui client care face astfel de depuneri. Rețin că mi s-a explicat că nu este nici o problemă legată de acest aspect întrucât proveniența banilor este una legală, mai exact este vorba de o tranzacție și atunci eu le-am sugerat că este bine să depună și contractul de vânzare-cumpărare care să ateste tranzacția”.

Contrar celor reținute în rechizitoriu, același martor preciza: „în nici un caz nu a existat o discuție între mine și cei doi de a se face depozite mai mici pentru a nu se raporta suma la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor”.

În același sens, în continuarea depoziției, martorul a arătat: „Nici un moment nu am avut impresia că doamna N.D., în momentul în care a fost informată despre necesitatea raportării depunerii la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, ar fi vrut să renunțe la depunerea sumei de bani”.

Deoarece, într-o etapă inițială, la Oficiu s-a primit de la bancă numele persoanei care a făcut depunerea, respectiv T.S., verificările au vizat această persoană și sursele ei de venit.

Martorul T.S. a arătat: „în mod cert eu am fost cel care a depus suma de 400.000 dolari dar am făcut acest lucru pentru ca doamna N.D. să evite statul la coadă”.

Întrucât, în urma verificărilor firmelor lui T.S., veniturile acestuia nu justificau proveniența sumei, expertul R. a întocmit o notă prin care propunea Plenului sesizarea Parchetului.

Avându-se, însă, în vedere, că tot din verificări rezultau mai multe nume care aveau legătură cu respectiva depunere, Plenul nu a votat sesizarea parchetului, ci a decis restituirea lucrării analistului pentru completarea verificărilor.

Votul a fost luat cu majoritatea celor prezenți, iar martora E.V. a arătat: „Chiar și eu personal am votat pentru completarea verificărilor … pentru că nu erau indicii clare de spălare de bani, pe baza cel puțin a verificărilor de până la acel moment”.

Cum din rezultatele verificărilor a reieșit că cel care a achitat suma de 400.000 dolari SUA, în calitate de cumpărător, a fost numitul B.A., cercetările Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor s-au extins asupra afacerilor acestuia.

Instanța de recurs constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că lucrarea nr. S 3439 din 7 decembrie 1999 privea în primul rând pe B.A., întrucât el era cumpărătorul și, deci, proveniența banilor săi trebuia analizată prin prisma obiectului de activitate al Oficiului.

O a doua notă a expertei R. tot pentru sesizarea parchetului a fost respinsă de Plenul oficiului, dat fiind că s-a apreciat că verificările nu sunt complete, însă trebuie subliniat, că verificările nu o mai priveau pe N.D., ci pe B.A., firmele și asociații acestuia.

Verificându-se proveniența legală a sumei de 400.000 dolari SUA plătită de B.A., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare dintre acesta și C.T., încheiat la data de 19 noiembrie 1999, s-a stabilit că B.A. era asociat într-un număr de 26 de societăți comerciale, singur ori împreună cu numitul N.C.E., aspecte constatate în urma conexării lucrării nr. S 3439/1999 cu o altă lucrare, nr. S 3700/2000, conexarea dispunându-se pentru că priveau aceleași persoane (B.A. și N.C.E.).

În consecință, prima restituire a fost motivată de faptul că analistul s-a limitat la verificarea veniturilor deponentului T.S., în condițiile în care, din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că banii au fost plătiți de B.A., iar a doua notă cu propunere de sesizare a parchetului nu a fost votată, dispunându-se și de data aceasta restituirea, întrucât verificările asupra tuturor firmelor deținute de B.A. nu fuseseră finalizate.

Doamna R. a întocmit o a treia notă, concluziile acesteia fiind în sensul că B.A. și N.C.E. s-au asociat în desfășurarea de activități ilicite, care ar fi putut întruni elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani și pentru aceasta s-a propus informarea parchetului.

Nota nu a mai fost supusă analizei, deoarece coordonatorul lucrării, respectiv E.V. a fost revocată din funcție împreună cu Președintele C.A.

În aceste condiții, E.V. a predat toate lucrările unui alt membru al Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, respectiv martorului Ș.M., astfel cum rezultă din depozițiile acestora și Procesul-verbal încheiat între cei doi la data de 3 ianuarie 2001.

Martorul Ș.M. a întocmit și semnat nota din data de 23 ianuarie 2001, prin care propunea clasarea lucrării.

Nota a fost luată în dezbaterea Plenului în ședința din 24 ianuarie 2001, în prezența membrilor M.I. - președinte, Ș.M., G.I., B.D. și P.Ș., hotărându-se, în unanimitate, clasarea lucrării nr. S 3439/1999 și a lucrării nr. S 3700/2000 conexată la această lucrare, conform Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001.

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în instanță s-a procedat la audierea tuturor persoanelor menționate mai sus.

Martorul Ș.M. a arătat, cu referire la primele propuneri întocmite de doamna R. în coordonarea doamnei E.: „Personal eu am aflat optat pentru continuarea verificărilor și această decizie nu mi-a fost influențată de nimeni și nu am remarcat că domnul M. să fi insistat în mod special pentru această soluție. Oricum, în ceea ce privește nici nu ar fi avut vreo șansă să facă acest lucru.

După circa o lună de zile din nou doamna R. a prezentat Plenului propunerea de a fi sesizat parchetul, propunere susținută tot de A.C. și E.V. Personal eu am considerat că verificările nici de data asta nu erau complete pentru că din documentele primite de la bancă reieșea că banii, o sumă de circa 400.000 dolari SUA, au fost plătiți de B.A., astfel că în acel moment verificările nu o mai priveau pe N.D., ci pe B.A. și aveau ca obiect stabilirea provenienței licite sau nu a sumei respective. Doamna R. se limitase să verifice cam două firme din cele ce aparțineau omului de afaceri B.A., însă acesta deținea vreo 7 - 8 firme și de aceea am apreciat că analiza nu era completă.

Mai mult decât atât, argumentele prezentate de doamna R. nici nu erau profesionale, pentru că se refereau la relațiile comerciale dintre firmele N.D. și ale lui T.S., ori în cauză era limpede că ceea ce trebuia verificat era activitatea firmelor domnului B.A., fiindcă acesta achitase banii”.

Ulterior, după revocarea doamnei E., domnul Ș.M. a avut în coordonare activitatea doamnei R. Cu referire la lucrarea în discuție, același martor arăta: „Personal, în coordonarea acestei lucrări, am inițiat o serie de verificări la Administrația Financiară privind veniturile și profitul pe care l-au obținut firmele lui B.A. În urma acestor verificări am întocmit un raport pe care mi-l asum în totalitate, în care am propus clasarea lucrării. Concluzia la care am ajuns a fost determinată de faptul că B.A. obținuse un profit de peste 700.000 dolari, ceea ce justifica suma de 400.000 dolari pe care o plătise în tranzacția respectivă.

Nu au fost nici un fel de influențe asupra mea pentru această lucrare și, de altfel, nici nu erau necesare pentru că dovezile arătau în mod evident proveniența licită a banilor”.

Martorul P.Ș., membru al Plenului Oficiului arăta aceleași aspecte: „Inițial, când lucrarea a fost supusă dezbaterii membrilor Plenului eu personal am votat pentru continuarea verificărilor fiindcă am apreciat că persoana care a depus banii trebuie verificată pentru a justifica proveniența sumei depuse”.

Și acest martor neagă orice fel de intervenție a inculpatului M.I. în soluționarea lucrării, arătând că: „domnul M. nu a exercitat nici un fel de influență și nu a avut discuții cu mine” (în legătură cu această lucrare).

Rechizitoriul scoate în evidență o anumită poziție nuanțată a martorului P.Ș. față de votul său în Plenul Oficiului, subliniind, în redarea declarației martorului de la urmărirea penală, o expresie scoasă din context, deși, inclusiv din declarația prezentată rezultă că nu existau niciun fel de indicii sau suspiciune în ceea ce o privește pe N.D., martorul apreciind doar că verificările nu erau finalizate și că erau necesare unele cercetări privind alte persoane din dosare ce păreau a avea legătură cu acesta.

Martorul B.D., de asemenea membru al Plenului a relatat aceleași aspecte prezentate de ceilalți membri audiați, subliniind că: „eu personal am solicitat completarea verificărilor pentru că piesele dosarului până la acel moment nu păreau a indica o tranzacție ilicită”.

Și acest martor a subliniat că: „la toate lucrările eu mi-am exprimat votul independent și personal nu am resimțit niciodată vreo încercare de influențare a votului”.

Din declarația martorei G.M.I., de asemenea membră a Plenului rezultă că: „Nici domnul M. și nici un alt membru al Plenului nu a încercat vreodată să-mi influențeze votul. Rețin că referatul întocmit de domnul Ș.M. pentru lucrarea în discuție era foarte bine întocmit și cu argumente solide, care m-au convins că nu se impunea sesizarea parchetului”.

Martorii nu și-au modificat depozițiile în fața primei instanțe, ci și-au menținut declarațiile date anterior în cauză.

Din probele analizate anterior nu se confirmă existența scopului calificat al pretinsei înțelegeri dintre inculpații N.A. și M.I., ca fiind acela ca M.I. să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, respectiv să-și respecte promisiunea de a asigura obținerea în Plenul Oficiului a soluției de clasare a lucrării nr. S 3439/1999.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu a existat niciodată vreo promisiune sau vreo înțelegere frauduloasă privind numirea inculpatului M.I. ca președinte al Oficiului, în decembrie 2000 și nici nu se poate reține că acesta ar fi încercat vreodată, prin orice mijloc, să determine Plenul Oficiului să adopte o anumită soluție privind lucrarea nr. S 3439 din 7 decembrie 1999, astfel încât, în mod corect, prima instanță a apreciat că actul de numire în funcție a lui M.I. există, materializat prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, dar această numire nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. și, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv, dispunându-se achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul P.R., în sarcina acestuia rechizitoriul reține săvârșirea unor acțiuni care ar întruni elementele constitutive a două infracțiuni distincte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, infracțiuni comise în condițiile concursului ideal de infracțiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen.

În rechizitoriu se arată că inculpatul P.R. a săvârșit mai multe fapte/acțiuni cu caracter penal care, datorită împrejurărilor în care au avut loc și a urmărilor pe care le-au produs întrunesc elementele constitutive ale celor două infracțiuni.

O primă activitate infracțională a inculpatului P.R. ar consta în aceea că, în cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I. a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o lucrare având ca obiect o tranzacție suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA într-un cont având ca titular pe N.D.

Înlesnirea contactării ar fi avut loc prin intermediul și în împrejurările descrise de denunțătorul G.B.

Din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor coroborate cu declarația inculpatului P.R. a rezultat că acesta l-a cunoscut pe G.B., fie în anul 1999, cum declară P.R., fie în anul 1998, cum a precizat G.B., aspect mai puțin relevant în cauză.

G.B. i-a fost prezentat lui P.R. de o cunoștință comună, un ofițer de poliție din Dolj.

De asemenea, a rezultat că între cei doi au avut loc mai multe întâlniri, inclusiv în biroul de la Palatul Parlamentului al lui P.R., aspect recunoscut de cei doi și relatat și de martora C. (fostă P.) M., fosta șefă de cabinet a lui P.R. la acea perioadă, precum și de martora S.N.

Contrar celor susținute de G.B., vizitele acestuia la P.R. nu au fost foarte numeroase.

Sub acest aspect, martora C. (P.) M. a arătat: „Vizitele lui G.B. nu erau foarte dese, cred că în perioada 1999 - 2000 acesta a venit la domnul P.R. de circa 3 - 4 ori”.

Despre scopul acestor vizite inculpatul P.R. a declarat: „Atunci când mă vizita, domnul G.B. venea să-mi spună că este simpatizant al PSDR și că nu are relații foarte bune cu organizația de la Dolj și îmi solicita ajutorul pentru a deveni mai activ acolo”.

Inculpatul P.R. a negat însă că G.B. i-ar fi cerut vreodată să se întâlnească cu M.I., că o asemenea întâlnire ar fi avut loc în biroul din Palatul Parlamentului și cu atât mai puțin o întâlnire între cei doi și N.A.

Inculpatul, sub acest aspect a arătat că „G.B. nu mi-a cerut niciodată să mă întâlnesc cu domnul M.I. și sunt convins că dacă domnul M.I. ar fi vrut să ne întâlnim nu ar fi apelat la G.B. ci mi-ar fi solicitat acest lucru personal, pentru că ne cunoaștem de mult timp”.

Inculpatul a subliniat că: „Pe domnul M.I. îl cunosc din anii 1970, perioadă în care am lucrat împreună în Ministerul de Interne”.

La rândul său, inculpatul M.I. a arătat: „Niciodată nu am fost cu G.B. în clădirea Parlamentului. Mai mult decât atât, eu personal am intrat pentru prima dată în clădirea Parlamentului la jumătatea anului 2000. Cu prilejul anchetei în acest dosar eu am solicitat procurorului de caz să verifice evidențele SPP privind intrările în Palatul Parlamentului, fiind sigur că nu aveam cum să figurez că aș fi intrat în perioada anterioară, dar mi s-a răspuns că aceste evidențe nu există”.

Cu referire la relația cu inculpatul P.R., inculpatul M.I. arată: „Pe domnul P.R. îl cunosc de aproape 40 de ani, fiind amândoi ofițeri în cadrul Ministerului de Interne. Iar din anul 1983 am fost vecini, locuind în același imobil. Eu personal l-am vizitat pe domnul P.R. acasă, acesta însă niciodată nu m-a vizitat pe mine. Între noi era o relație de prietenie, fiind și vecini ai căror copii au crescut împreună”.

Astfel cum s-a analizat la punctul I, probele administrate în cauză nu au putut forma convingerea instanței de recurs că afirmațiile martorului G.B. sunt veridice și că la solicitarea lui M.I. i-a intermediat o întâlnire cu P.R. în palatul Parlamentului și ulterior, cu N.A.

Pe lângă neconcordanțele dintre declarațiile martorului G.B. și celelalte probe administrate, prezentate deja în prima parte a considerentelor, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători mai reține că nici alte aspecte relatate de același martor nu au primit o confirmare certă.

Astfel, martorul pretinde că s-a întâlnit cu P.R. în data de 30 sau 31 decembrie 2000, în Craiova, în fața magazinului B.

Din înscrisurile depuse de inculpat la dosar reiese că acest magazin a fost deschis ulterior datelor menționate, conform Contractului de închiriere nr. 201 din 21 septembrie 2001.

De asemenea, martorul F.V., audiat la propunerea inculpatului, a arătat că în perioada 29 decembrie 2000 - 5/6 ianuarie 2001 s-a aflat, împreună cu inculpatul și familia acestuia, în stațiunea P.

În aceeași perioadă, potrivit depoziției martorei L.G.C., G.B. „se afla la H, fie la Brașov”.

În rechizitoriu se mai reține în sarcina inculpatului P.R., în afara activității deja analizate, că acesta a intermediat și primirea, de către inculpatul N.A. de la inculpatul M.I., a lucrării nr. S 3439/1999, sustrasă de acesta din urmă de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Singura probă sub acest aspect, indicată de procuror, este declarația martorului G.B., potrivit căreia în primăvara anului 2001 l-a luat personal cu mașina pe M.I. de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, acesta avea asupra lui lucrarea nr. S 3439/1999 și a predat-o lui P.R. pentru ca acesta să o înmâneze ulterior, lui N.A.

Mai mult decât atât, pe lângă faptul că nu există alte probe care să se coroboreze cu această mărturie, în mod explicit în raportul de detectare a comportamentului simulat se arată că răspunsul lui G.B. la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă Oficiu, acesta ți-a spus că are dosarul cu privire la N.D.?”, întrebare la care subiectul a răspuns afirmativ, este nesincer, astfel încât nu poate fi primită explicația parchetului pentru nesinceritatea constatată de expert, în sensul că aceasta s-a datorat faptului că momentul în care martorul a luat cunoștință de conținutul dosarului respectiv nu a fost acela al întrevederii de lângă Oficiu cu M.I., ci ulterior, în autoturism, pe drumul către Palatul Parlamentului.

În consecință, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârșit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracțiunile de luare și, respectiv, dare de mită, dispunându-se achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

3. Referitor la critica formulată de parchet privind greșita achitare a inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.:

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a dispus achitarea inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.

Astfel, în rechizitoriu s-a reținut că în prima jumătate a anului 2001, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. S 3439/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.

Cu privire la acesta infracțiune, singura probă, în acuzare, prezentată de parchet, o constituie declarația martorului G.B., conform căreia „În primăvara anului 2001, mai precis în mai - iunie, M.I. m-a chemat la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor pentru a merge la «unchiul» P.R. … Urmare acestei discuții, m-am deplasat cu mașina mea, fiind singur în mașină, și am parcat-o în spatele clădirii în care se afla sediul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. M.I. a venit la mașina mea având asupra sa un dosar mare, consistent ca un biblioraft, sesizând că avea și niște pliante și mi-a cerut să mergem împreună la biroul lui P.R. la Palatul Parlamentului. Am fost la același birou al lui P.R. la care fusesem și anterior. Cu această ocazie M.I. a scos din dosarul mai mare ce-l avea asupra lui, un dosar destul de voluminos despre care a afirmat că este cel ce privește lucrarea referitor la depunerea de bani în contul N.D. pe care l-a înmânat lui P.R., precizându-i totodată că aceasta este lucrarea, să stea liniștit că totul s-a terminat. P.R. a preluat acest dosar, pe care l-a închis într-o casetă metalică aflată în biroul său, încastrată în perete și apoi a sigilat în final caseta metalică”.

Și în declarația dată în fața primei instanțe martorul G.B. și-a menținut depoziția, cu unele modificări, în sensul că M. „a ieșit din sediu cu o mapă mai voluminoasă”, iar lui P.R. i s-a înmânat „un plic”.

G.B. a mai subliniat că „Nici o altă persoană nu mai avea cunoștință de acest lucru pe care l-am făcut pentru domnul M.”.

Pe de altă parte, însă, potrivit Raportului de constatare tehnico-științifică nr. 258105 din 18 aprilie 2007, privind detecția comportamentului simulat, fiind întrebat, cu referire directă la această infracțiune, și anume dacă: ”În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ți-a spus că are dosarul cu privire la N.D.?”, martorul G.B. a răspuns afirmativ, raportul concluzionând explicit că subiectul a prezentat indicii al comportamentului simulat cu privire la această întrebare.

Deși în rechizitoriu mai sunt invocate declarațiile martorului D.R.C., care s-ar corobora cu cele ale lui G.B., totuși, martorul D.R.C. nu a perceput nimic în mod direct, tot ceea ce cunoștea fiindu-i relatat de G.B.

Nu pot fi reținute susținerile procurorului în sensul că inculpatul M.I. avea posibilitatea de a intra în posesia lucrării, având în vedere că acestea sunt contrazise de declarațiile martorilor audiați în cauză și care nu pot constitui temei pentru a se reține că inculpatul este cel care a sustras lucrarea.

Astfel, la data de 3 ianuarie 2001, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat între martorii E.V. și Ș.M., lucrarea nr. S 3439/1999 a fost predată pe bază de semnătură, acestuia din urmă.

Ulterior, traseul lucrării este relativ incert, căci nu s-a putut proba unde și la cine a rămas lucrarea, cel puțin după clasarea ei și preluarea fișetului doamnei R.E. după decesul acesteia.

Din declarația martorului C.A. care, în calitate de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, rezultă că după alegeri s-au luat măsuri sporite de securitate cu privire la această lucrare.

Martorul arata că: „În acest context, pentru că lucrarea deja putea să aibă conotații de altă formă și mă refer la faptul că domnul N.A. fusese deja numit prim-ministru, personal am luat măsuri în cadrul oficiului pentru ca sub nici o formă informații despre această lucrare să nu se scurgă în afara oficiului. În mod concret am chemat pe lucrătorii de la xerox și de la informatică și le-am atras atenția asupra oricărei multiplicări sau editare de materiale în această perioadă”.

Toți martorii audiați au arătat că orice membru al Plenului oficiului avea acces la lucrările oricărui analist financiar.

Martorul Ș.M. a arătat că după clasarea lucrării, acesta a intenționat să o predea în arhivă, dar arhivarul (martorul U.C.) a refuzat spunând că nu o poate primi fără să fie legată, astfel că martorul a dat lucrarea doamnei R. pentru a proceda la legarea dosarului.

Martorul U.C., căruia i-a fost încredințată arhiva în acea perioadă, a arătat că nu-și amintește dacă doamna R. i-a predat lucrarea, dar dacă i-ar fi predat-o, acest lucru trebuia menționat într-un proces-verbal de predare-primire sau în registrul arhivei.

Martorul M.C. este cel care a preluat fișetul doamnei R. și a arhivat lucrările finalizate de aceasta, dar nu a putut face nicio mențiune specială asupra lucrării în discuție.

Martorul P.M., care a procedat la căutarea lucrării în arhivă, a arătat, de asemenea, că s-au verificat procesele-verbale prin care lucrările se predau în arhivă, precum și registrele, rezultând că: „lucrarea nu figura ca fiind arhivată”.

Lucrarea nr. S 3439 din 7 decembrie 1999 a fost înregistrată în sistemul informatic al Oficiului; atât membrii Plenului audiați, cât și martora L.B.C., cea care a proiectat sistemul informatic al Oficiului au subliniat că nu se putea în niciun caz șterge o lucrare din sistemul informatic al Oficiului, iar dacă aceasta dispărea fizic, putea fi oricând refăcută, pe baza documentelor existente în format electronic și pe baza corespondenței efectuată de Oficiu cu alte instituții, pentru fiecare caz în parte.

În acest sens, în declarația dată în fața instanței, martora arăta că ”în mod evident, nu putea să dispară cu totul o lucrare pentru ca, așa cum am arătat, odată ce fusese introdusă în baza de date, o lucrare nu mai putea fi ștearsă ... nu exista nici un risc să se piardă vreo lucrare pentru ca datele despre peroane erau înregistrate în tabele separate”.

Orice presupusă sustragere fizică a vreunei lucrări din Oficiu nu ar fi prezentat nicio relevanță sau utilitate pentru vreo persoană interesată de acest lucru, având în vedere că, oricând, lucrarea sustrasă putea fi reconstituită.

Mai mult de cât atât, inculpatul N.A. a declarat că nu exista niciun interes să ascundă această lucrare, atâta timp cât suma asupra căreia avea control soția sa fusese menționată, în scris, în declarația de avere postată pe site-ul Camerei Deputaților.

În ceea ce privesc susținerile parchetului referitoare la cheile de la arhivă și fișete, care se aflau la cabinetul Președintelui instituției, Înalta Curte apreciază că acestea sunt în totală contradicție cu probatoriul administrat în cauză.

Astfel, martorul U.C. arăta că arhiva era asigurată cu două sisteme de închidere, iar la cabinetul președintelui se aflau doar cheile de la unul dintre aceste sisteme, astfel că, pentru a intra în arhivă, era necesară, de fiecare dată, și prezenta sa, pentru a deschide ușa cu cheia care se afla permanent asupra sa: ”nici chiar Președintele Oficiului nu putea să intre în arhivă fără mine sau fără persoana care îmi ținea locul, nici secretarele d-lui M. nu puteau să intre fără mine și, în același timp, fără aprobarea d-lui M.”.

Referitor la asigurarea fișetelor cu lucrări ale analiștilor, s-a confirmat în cursul cercetării judecătorești că acestea erau încuiate și sigilate de fiecare funcționar în parte, care păstra cheia și sigiliul asupra sa.

Este adevărat că la secretariat și nu în biroul președintelui se găseau, în avizierul încuiat și sigilat de șefa de cabinet, plicurile sigilate ce conțineau dublurile de la cheile fișetelor, aspect confirmat în declarațiile martorilor C.A., G.M. și P.M.

Aceștia au arătat, în declarațiile date în fața primei instanțe că, în situația în care ar fi fost nevoie de aceste dubluri, era obligatorie prezența șefei de cabinet și a membrului plenului care coordona analistul respectiv, pentru a se putea deschide avizierul, respectiv plicul.; niciunul dintre martorii audiați nu au relatat vreo situație în care inculpatul M. să le fi cerut folosirea acestei dubluri pentru accesarea fișetului vreunui analist.

În rechizitoriu se mai arată că, imediat după preluarea funcției de președinte, inculpatul M.I. a propus în ședința Plenului din 22 ianuarie 2001, înființarea unui registru separat numai pentru notele de tranzacții suspecte, subliniindu-se de procurorul de caz că ar fi procedat așa pentru ca lucrarea ce o privea pe N.D. să dispară din evidențe.

Martorii audiați, angajați ai oficiului, au arătat că acest registru era o preocupare mai veche a domnului M. și că și în prezent există acest registru al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Martorele O.R.M. și M.V. au arătat că această lucrare a fost evidențiată în registru, deși fusese clasată, dar acest lucru s-a datorat împrejurării că mențiunea de clasare nu fusese efectuată în registrul vechi până la data de 2 februarie 2001 (lucrarea fiind clasată la data de 24 ianuarie 2001).

Martora M.V. a precizat următoarele: „Chiar dacă trecerea unei lucrări din vechiul registru în nou registru se făcea doar scriptic, în momentul în care lucrarea primea un nou număr, o persoană de la registratură, și cred că în acea perioadă era doamna O.R., mergea la analistul care deținea lucrarea cu ștampila, pentru a i se inscripționa noul număr. În acest mod, practic, s-a făcut și o verificare a lucrărilor în momentul în care cele reînregistrate au fost ștampilate potrivit noilor numere primite.

Personal sunt sigură că la momentul primirii noului număr, lucrarea ce o privea pe N.D. exista, pentru că doamna O.R.M. nu mi-a adus la cunoștință că nu ar fi găsit vreo lucrare atunci când a mers să aplice ștampila”.

Nu se poate, de asemenea, concluziona că prin înființarea noului registru de evidență a tranzacțiilor suspecte, s-a încercat pierderea urmei vreunei lucrări, inclusiv a lucrării în discuție.

Martorii au mai relatat și despre o „spargere” care ar fi avut loc la Oficiu, fără însă a se fi putut proba că s-a produs și vreo sustragere cu acel prilej.

Din toate probatoriile mai sus evocate, instanța de control judiciar constată că lucrarea S 3439/1999 a fost căutată în cadrul oficiului, dar nu a fost găsită, însă nu s-a putut proba că inculpatul M.I. este cel care a sustras-o, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

II. În ceea ce privesc:

- motivul de recurs formulat de inculpatul M.I. privind schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000 din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000;

- motivul de recurs formulat de inculpatul N.A., prin care s-a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

- motivul de recurs formulat de inculpatul M.I., prin care s-a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

Înalta Curte apreciază că aceste motive sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs susținut de inculpatul M.I., privind schimbarea încadrării juridice, instanța de control judiciar apreciază că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 21/1999 și art. 10 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, rezultă că membrii plenului Oficiului au atribuții de constatare a contravențiilor și a infracțiunilor; parchetul este informat doar dacă se constată de către membrii oficiului, în ședința plenului, că există indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare de bani sau alte infracțiuni în legătură cu aceste fapte; toate informările sunt transmise parchetului sub semnătura președintelui oficiului și în condițiile în care se constată că există indicii temeinice de săvârșire a unor infracțiuni.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că, în mod corect s-a reținut săvârșirea infracțiunii în condițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, existând în acest sens probe în contextul cauzei cu privire la aceste atribuții.

Fără a relua argumentele reținute la pct. I al prezentei decizii, numirea lui I.M. în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită pentru inculpatul M. și, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N.A., având în vedere că din întregul material probator administrat în cauză rezultă:

- existența unui mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpații N.A., M.I. și P.R., mijlocită de denunțătorul G.B.;

- chiar martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcția de președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

- decizia de numire în funcție a fost una colectivă, luată în consens în ședința de Guvern din 30 decembrie 2000;

- schimbările în conducerea unor instituții au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare;

- scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. S 3439/1999 și intrarea în posesia acesteia), aspecte asupra cărora se va reveni în continuare.

Achitarea unui inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. presupune ca fapta să nu existe în materialitatea sa, adică să nu fi fost săvârșită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.

Or, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că recurentul inculpat M.I. a fost numit în funcția de Președinte al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor prin H.G. nr. 1399 din 30 decembrie 2000, așa încât numirea inculpatului concretizată prin emiterea actului normativ indicat există în materialitatea sa și a produs consecințe juridice.

În plan obiectiv, însă, nu s-a probat că între inculpații M.I. și N.A. a existat o înțelegere prin care să se fi promis obținerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare și nu a reprezentat o susținere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenție directă, calificată prin scopul urmărit, așa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În această situație nu se poate vorbi de inexistența vreunei fapte, ci, dimpotrivă de existența acesteia, însă aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de dare de mită, respectiv luare de mită, nici din punct de vedere al laturii obiective și nici al laturii subiective.

Pentru aceleași considerente va fi respinsă și solicitarea formulată de inculpatul M.I., prin apărător, de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

III. În ceea ce privește motivul de recurs formulat de inculpatul P.R., prin care s-a solicitat casarea, în parte, a sentinței atacate, admiterea cererii privind obligarea denunțătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat în fața primei instanțe, respectiv a onorariului de avocat în sumă de 26.639,50 RON, inclusiv TVA, Înalta Curte urmează a respinge și acest motiv de recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările dosarului, s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, chiar dacă în prezenta cauză s-a pronunțat o soluție de achitare, denunțul formulat de martorul denunțător G.B. nu reprezintă un fapt ilicit cauzator de prejudiciu, decât dacă s-ar fi stabilit că acesta s-a făcut în condițiile prevăzute de art. 259 C. pen.

Mai mult decât atât, obiectul prezentului dosar îl constituie recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații N.A., M.I. și R.P., împotriva unei hotărâri prin care aceștia au fost achitați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999, art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 26 din C.pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În consecință, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, ca nefondat.

IV. Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și recurenții intimați inculpați N.A., P.R. și M.P.I. împotriva Sentinței nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 8237/1/2009.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții intimați inculpați vor fi obligați la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și recurenții intimați inculpați N.A., P.R. și M.P.I. împotriva Sentinței nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 8237/1/2009.

Obligă recurenții intimați inculpați la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM