Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta F.D.V. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, anularea Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2010 emisă de Serviciul de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a Deciziei de impunere din 28 iulie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010, anularea obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă totală de 1.128.369 RON, din care 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată și 542.756 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii și rambursarea TVA solicitat la rambursare prin decontul de TVA care a condus la inspecția fiscală soldată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că concluziile organului de control fiscal și ale organului fiscal ierarhic superior sunt eronate deoarece, referitor la TVA colectată suplimentar în cuantum de 710.980 RON, societatea a înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x, vânzarea fiind reflectată fiscal prin emiterea facturii din 30 ianuarie 2008 în valoare de 3.742.000 RON, fără TVA.
Potrivit prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. sunt scutite de aplicarea TVA "f) livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare".
Reclamanta a susținut că la data vânzării în discuție, terenul nu putea fi calificat drept un teren construibil în sensul Legii nr. 50/1991, după cum rezultă din documentele care atestă cât de lung și fastidios a fost procesul de obținere, după aproape un an de la vânzare, a deciziei de scoatere din circuitul agricol a terenului, fază preliminară obținerii unei eventuale autorizații de construcție.
De asemenea, a arătat că argumentul organului fiscal, conform căruia existența Planului Urbanistic Zonal sau a unui certificat de urbanism, ambele acte cu rol informativ și inapte să producă efecte în mod imediat, excede limitele trasate de legislator atunci când a articulat art. 141 în formularea de mai sus și contravine voinței acestuia, fiind, prin urmare, greșit.
Reclamanta a mai susținut că atunci când un act administrativ nu respectă principiul proporționalității el este rezultatul unui exces de putere.
Astfel că, în aprecierea legalității unui act administrativ trebuie întotdeauna să se ia în considerare și oportunitatea lui, în speță, organul fiscal de control trebuia să aprecieze situația de fapt prin prisma tuturor elementelor pe care le are la dispoziție.
Or, organul fiscal de control nu a ținut cont de faptul că vânzarea s-a făcut către o altă societate din grup și, prin urmare, în ipoteza în care operațiunea ar fi fost taxabilă, TVA-ul aferent ar fi fost dedus la nivelul societății cumpărătoare apartenente aceluiași grup. Prin urmare, la nivel de grup, operațiunea, ar fi reprezentat o operațiune de sumă 0 pentru rațiuni de TVA, ipoteză care, face actul administrativ atacat să nu treacă testul proporționalității.
2. Întâmpinările formulate în cauză
Pârâta Administrația Finanțelor Publice sector 1 București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010, iar pe fond, a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiate.
Pârâta a susținut că reclamanta avea obligația aplicării regimului de taxare și a colectării TVA pentru operațiunea de livrare a terenului în cauză, chiar dacă terenul era încadrat în categoria de folosință arabil, întrucât la momentul operațiunii de vânzare, pentru acest teren era deja aprobat regimul de construire, în baza Planului Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.
De asemenea, referitor la TVA nedeductibilă în sumă de 67.526 RON, pârâta a invocat inadmisibilitatea anulării deciziei de impunere pentru această sumă, motivat de faptul că prin Decizia nr. 61 din 18 februarie 2011, s-a dispus "desființarea diferenței suplimentare de TVA neacceptată la deducere în sumă de 67.526 RON, urmând ca organele de inspecție fiscală ale Administrației Finanțelor Publice sector 1 conform pct. 12.7 și pct. 12.8 din instrucțiunile aprobate prin Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 să dispună măsurile legale, astfel că reclamanta cu privire la această sumă precum și cu privire la accesoriile calculate la acest debit în sumă de 62.124 RON nu este prejudiciată.
Referitor la TVA nedeductibilă în sumă de 7.535 RON, pârâta a arătat că, în mod legal, organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere aceasta ce rezultă din facturile din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009, emise de către SC G.E.C. SRL, întrucât societatea nu a prezentat situații de lucrări, devize din care să rezulte serviciile prestate.
În ceea ce privește respingerea la rambursare a TVA în sumă de 200.428 RON și stabilirea TVA în sumă de 585.613 RON și a accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, pârâta a arătat că reclamanta deși contestă TVA stabilit suplimentar în sumă de 585.613 RON și accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, nu precizează motivele concrete de fapt și de drept, potrivit dispozițiilor art. 119 și art. 12 din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.
II. Hotărârea Curții de apel
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 7251 din 21 decembrie 2012, a respins excepția de inadmisibilitate și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC F.D.V. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice București. A anulat parțial Decizia nr. 61 din 18 februarie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Decizia de impunere din 28 iulie 2010 și raportul de inspecție fiscală din 28 iulie 2010, în ceea ce privește suma de 7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente și a respins contestația în ceea ce privește celelalte sume ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 61 din 18 februarie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a fost desființată în parte decizia de impunere contestată cu privire la suma de 67.526 RON TVA stabilită suplimentar și 62.124 RON, majorări de întârziere aferente, urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății, ținând cont de prevederile legale, de motivațiile acesteia și de cele reținute în decizia de soluționare a contestației, fiind respinsă contestația, ca neîntemeiată, în ceea ce privește suma de 518.087 RON, diferență suplimentară de TVA și majorări de întârziere aferente în sumă de 480.632 RON.
Prin urmare, nu se poate reține o vătămare a reclamantei în ceea ce privește impunerea acestei sume, în condițiile în care decizia de impunere a fost desființată cu privire la aceste sume, organul de soluționare a contestației cenzurând concluziile inspecției fiscale, întrucât nu a analizat, dacă a avut loc o prestare efectivă a serviciilor și acestea au fost utilizate în folosul propriilor operațiuni taxabile, constatările acestora fiind neclare și incomplete în raport de dispozițiile legale care reglementează conținutul obligatoriu al facturilor.
Instanța de fond a reținut că solicitarea inițială viza rambursarea acestei sume cu titlu de TVA, iar organul de soluționare a contestației nu a dispus admiterea la deducere a TVA-ului aferent acestor facturi, însă organul fiscal se află încă în procedura administrativă de soluționare a decontului de TVA, cu privire la această sumă, instanța de contencios administrativ putând cenzura însă refuzul de rambursare și impunerea unor eventuale obligații fiscale suplimentare.
Referitor la necolectarea de către societate a TVA aferent operațiunii de vânzare a terenului, instanța de fond a avut în vedere faptul că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, obiectul înstrăinării era un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x, care chiar dacă ulterior a fost scos din circuitul agricol, era un teren pe care la data înstrăinării se puteau edifica construcții, în condițiile în care prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006, terenul era cuprins parțial în subzona "M3", subzona mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri, parcela X.
Instanța de fond a constatat că organele fiscale au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., în concordanță cu scopul normei, legiuitorul intenționând să excepteze de la regimul de scutire livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, terenul în cauză fiind unul construibil, astfel după cum era reglementat regimul tehnic la acea dată, neexistând niciun dubiu cu privire la acest aspect.
De asemenea, instanța a apreciat că decizia de impunere nu încalcă principiul proporționalității, întrucât este o executare a dispoziției fiscale care se referă la aplicarea de TVA în cazul livrării unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, nefiind vorba despre un drept de apreciere și de oportunitate, ci de taxarea unei operațiuni comerciale dintre două societăți comerciale.
Referitor la suma de 7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente, despre care s-a reținut că pentru cele două facturi emise de SC G.E.C. SRL (din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009), nu s-au prezentat situații de lucrări, devize, nefăcându-se dovada prestării serviciilor, instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză fiscală, în care, după o analiză amplă a elementelor prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc., se concluzionează că aceste facturi conțin toate elementele prevăzute de lege, pentru a fi considerate documente justificative.
De asemenea, instanța de fond a apreciat că este îndeplinită și condiția ca serviciile achiziționate să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, fiind vorba despre lucrări de montare stâlpi prefabricați și evacuare pământ, servicii în concordanță cu obiectul de activitate al societății "închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate și promovare și dezvoltare imobiliară".
III. Împotriva Sentinței nr. 7251 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs în termen legal pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și reclamanta SC F.D.V. SRL.
În motivarea recursului formulat reclamanta arată că instanța de fond a respins cererea sa ce viza suma de 710.980 RON TVA și accesoriile aferente, înlăturând nemotivat concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., instanța de fond însușindu-și întocmai poziția organului fiscal care a statuat că pe terenul înstrăinat se puteau edifica construcții, în condițiile în care prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006, terenul era cuprins parțial în subzona "M3", subzonă mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri, parcela X".
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcție în formă aplicabilă la data transferului supus analizei, lucrările de construcții sunt permise numai în ipoteza în care, în cauză a fost emisă autorizația de construire, or, în ipoteza de față, o astfel autorizație nu era emisă și astfel terenul - obiect al vânzării, nu putea fi calificat drept teren construibil în sensul legii.
Chiar expertiza tehnică administrată în cauză a tranșat această chestiune și a arătat clar că la data tranzacției în discuție, terenul nu îndeplinea condițiile pentru calificarea sa ca "teren construibil".
Mai susține recurenta-reclamantă că raționamentul organului fiscal golește de conținut scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc., arătând că, dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul în cauză devine construibil, nu înseamnă automat că era construibil la o dată anterioară.
Pârâta-recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că, în mod nelegal instanța de fond a dispus anularea în parte a actelor administrative atacate în ceea ce privește suma de 7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente.
În motivarea hotărârii, instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză fiscală, concluzionând că "aceste facturi conțin toate elementele prevăzute de lege" pentru a fi o considerate documente justificative, însă chiar în această situație instanța trebuia să-și motivele soluția.
În speță, organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere TVA în sumă de 7.535 RON din facturile din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009, emise de SC G.E.C. SRL întrucât societatea reclamantă nu a prezentat situații de lucrări, devize, care să facă dovada prestării serviciilor.
De asemenea, contrar celor reținute de instanța de fond, condiția ca serviciile prestate să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită prin simplul fapt că serviciile prestate sunt în concordanță cu obiectul de activitate al societății.
IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate, precum și sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.
IV.1. Argumentele de fapt și de drept relevante
Prin raportul de inspecție fiscală înregistrat la 28 iulie 2010 s-a stabilit că reclamanta-recurentă SC F.D.V. SRL datorează pentru perioada 12 octombrie 2006 - 30 iunie 2009 suma de 786.041 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar la care s-au calculat majorări de întârziere pentru perioada 26 aprilie 2008 - 31 iulie 2010, în sumă de 542.756 RON.
Prin raportul de inspecție fiscală menționat mai sus nu a fost admisă cererea privind deducerea sumei de 67.526 RON TVA aferentă a două facturi emise de firma T.S.A.L. și respectiv suma de 7.535 RON reprezentând TVA aferentă a două facturi emise de SC G.E.C. SRL.
De asemenea, s-a reținut că societatea reclamantă nu a colectat TVA aferentă operațiunii de vânzare a terenului situat în str. G.S., sectorul 1, înstrăinat prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008 către SC F.D.V.T. SRL, pentru care s-a emis factura din 30 ianuarie 2008 în sumă de 3.742.000 RON fără TVA (TVA în sumă de 710.980 RON), organele fiscale apreciind că terenul nu este scutit de TVA întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere emisă în baza raportului de inspecție fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată în ceea ce privește suma de 518.087 RON TVA suplimentară și 480.632 RON majorări de întârziere aferente, conform Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Prin aceeași decizie a fost desființată în parte decizia de impunere contestată pentru suma de 67.526 RON TVA stabilită suplimentar și 62.124 RON majorări de întârziere aferente, urmând a se reanaliza situația fiscală a societății și a se încheia o nouă decizie de impunere.
Împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă de 1.128.369 RON, din care suma de 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită suplimentar și suma de 542.756 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii și rambursarea TVA solicitat prin decontul de TVA care a condus la inspecția fiscală soldată cu întocmirea raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010.
Înalta Curte apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reținut că prin Decizia nr. 61/2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost desființată în parte decizia de impunere contestată, cu privire la suma de 67.526 RON stabilită suplimentar și 62.124 RON, majorări de întârziere aferente, urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății, constatând în consecință că reclamanta nu este vătămată cu privire la impunerea acestei sume.
Referitor la recursul formulat de reclamanta SC F.D.V.T. SRL
În ceea ce privește suma de 710.980 RON și accesoriile aferente reprezentând TVA necolectat de către societate, aferent înstrăinării terenului situat în str. G.S., sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este nefondată.
Recurenta-reclamantă susține prin recursul formulat că terenul înstrăinat este unul agricol intravilan, norma fiscală reprezentată de art. 141 alin. (2) C. fisc. scutind operațiunea respectivă de aplicarea TVA.
Dispozițiile art. 142 alin. (2) C. fisc. prevăd că sunt scutite de taxă următoarele operațiuni: f) livrarea de construcții/părți construcții și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror alte terenuri. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de terenuri construibile.
Conform definiției cuprinsă la pct. 1 al textului menționat, prin teren construibil se înțelege orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare.
Terenul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, înstrăinat de societatea reclamantă este un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1 București, având nr. cadastral x, identificat în planul parcelar ca parcela y și înregistrat în C.F. nr. X a localității București.
Rezultă așadar, că operațiunea efectuată de societate nu este scutită de TVA, fiind o livrare taxabilă conform prevederilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 republicată, aplicându-se cota de 19% TVA, întrucât la data înstrăinării regimul tehnic al terenului permitea edificarea de construcții cu respectarea dispozițiilor legale.
Așa cum au reținut și organele de inspecție fiscală, atâta timp cât la data realizării tranzacției de către societatea recurentă, regimul urbanistic al terenului era deja aprobat prin Planul Urbanistic Zonal conform H.C.G.M.B. nr. 162/2006 (regim de construire continuu și discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri), rezultă că din punct de vedere fiscal devine aplicabilă excepția prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., potrivit căreia livrarea terenului construibil este o operațiune taxabilă din punct de vedere al TVA.
În consecință, recurenta avea obligația aplicării regimului de taxare și a colectării TVA pentru operațiunea de livrare a terenului în cauză, atâta timp cât la momentul înstrăinării era deja aprobat regimul de construire conform Planului Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.
Împrejurarea că nu era emisă o autorizație de construire la momentul înstrăinării nu conduce la concluzia că terenul respectiv nu poate fi încadrat în categoria terenurilor construibile, așa cum susține recurenta-reclamantă, atâta timp cât regimul tehnic al acestuia permitea edificarea de construcții cu parcurgerea prealabilă a procedurilor de scoatere din circuitul agricol conform art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, obținerea certificatului de urbanism și a autorizației de construire.
Nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante în sensul că raționamentul organului fiscal golește de conținut scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc., atunci când apreciază că dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul în cauză devine construibil, înseamnă automat că era construibil la o dată anterioară. Instanța reține că stabilirea destinației terenului, a regimului urbanistic al acestuia reprezintă o chestiune prealabilă obținerii documentației necesare, în vederea edificării construcțiilor.
De asemenea, acest aspect nu poate fi tranșat de expertul tehnic desemnat în cauză, constituind o chestiune ce ține de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei, atribut exclusiv al judecătorului fondului.
Așadar, în mod corect instanța de fond a constatat că organele de control fiscal au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., în concordanță cu scopul normei, atunci când au stabilit că terenul înstrăinat de către societatea recurentă este exceptat de la "regimul de scutire, terenul respectiv fiind unul construibil, astfel după cum este reglementat regimul tehnic la acea dată, neexistând nici un dubiu cu privire la acest aspect".
Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București
Criticile formulate vizează suma de 7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente pentru care instanța de fond a anulat în parte decizia de impunere.
Prin actele administrativ-fiscale contestate s-a stabilit că TVA în sumă de 7.535 RON aferentă facturilor din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009 emise de SC G.E.C. SRL nu este deductibilă, întrucât societatea nu a prezentat situații de lucrări, devize, din care să rezulte serviciile prestate.
Conform art. 145 alin. (2) C. fisc.: "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile".
Totodată, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA achitată sau datorată aferentă bunurilor livrate sau serviciilor prestate, persoana impozabilă trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc.
Așadar, pentru ca TVA să fie deductibilă este necesar ca bunurile sau serviciile achiziționate să fie destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile, iar facturile deținute să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Raportat la facturile în discuție (din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009 emise de SC G.E.C. SRL), așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, cerințele art. 145 alin. (2) și art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 sunt îndeplinite, în sensul că serviciile achiziționate au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, iar facturile sunt corect întocmite cuprinzând elementele obligatorii prevăzute de C. fisc.
Așadar, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, sunt nefondate.
II.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de SC F.D.V. SRL, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1 București împotriva Sentinței civile nr. 251 din 21 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS