Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la 7 aprilie 2014 A.M. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 38 din 24 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
În motivarea contestaţiei a arătat că, deşi a invocat ca motiv de recurs nelegala utilizare a interceptărilor din Dosarul penal nr. 159/D/P/2012 instrumentat de D.I.I.C.O.T. Galaţi, în sensul încălcării prevederilor art. 912 alin. (5) C. proc. pen., acestea au stat la baza luării în considerare a prezumţiei de existenţă a unor relaţii cu martorul denunţător în aprecierea tuturor abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, interceptări ce nu au putut fi verificate de instanţa civilă ca fiind conforme cu realitatea. De aceste interceptări contestatoarea a luat cunoştinţă abia în dosarul civil, deşi ele nu puteau fi utilizate decât într-un alt dosar penal, din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni. În acest mod s-au încălcat prevederile art. 504 alin. (2) teza I C. proc. civ., în sensul că motivul a fost analizat de instanţa de recurs superficial, fără posibilitatea verificării veridicităţii S.M.S.-urilor prezentate ca probă.
A susţinut că toate abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa pornesc de la concluzia trasă din aceste S.M.S. - uri că ar fi avut alt gen de relaţii cu martorul, motiv pentru care ar fi trebuit să se abţină de la soluţionarea dosarelor în care era martor denunţător, că l-ar fi favorizat facilitându-i continuarea studiilor doctorale în penitenciar, că l-ar fi chemat prea des să formuleze denunţuri şi să dea declaraţii. Or, nu a făcut altceva decât să respecte ordinul superiorului, care a semnat toate citaţiile emise în baza lucrărilor repartizate.
Mai mult, aceeaşi situaţie preexistentă reţinută neverificat a făcut obiectul unui comunicat de presă al C.S.M., imediat după începerea urmăririi penale împotriva sa, în data de 26 martie 2013. Deşi prin nota de probatorii depusă în dosarul penal a solicitat să dovedească împrejurarea că aceste interceptări nu-i aparţin, nu a primit niciun răspuns.
În drept, a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., considerând a că a fost o eroare materială luarea în considerare a unor probe preluate nelegal, precum şi prevederile art. 504 alin. (2) teza I C. proc. civ., în sensul că instanţa civilă a fost în imposibilitatea de a verifica veridicitatea interceptărilor folosite în crearea prezumţiei fără de care nicio abatere disciplinară nu ar fi putut fi reţinută.
A solicitat anularea deciziei atacate şi soluţionarea cauzei în sensul admiterii cererii sale de desfiinţarea a hotărârii pronunţate de C.S.M., cu constatarea că nu poate fi reţinută în sarcina sa vreo abatere disciplinară, în temeiul art. 508 alin. (3) teza I C. proc. civ.
De asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 507 cu referire la art. 484 C. proc. civ., având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre susceptibilă de a fi reformată în calea extraordinară de atac, că în situaţia desfiinţării hotărârii pronunţate în recurs nu există nicio certitudine asupra posibilităţii efective de redare in integrum a statutului său anterior şi că executarea hotărârii prin încetarea activităţii de procuror îi afectează în mod real veniturile, această activitate constituind singura sa sursă de întreţinere. A susţinut că nu se impune plata unei cauţiuni, în conformitate cu prevederile art. 484 alin. (2) raportat la art. 718 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 508 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare. A susţinut că motivul de recurs referitor la nelegala utilizare a interceptărilor din dosarul penal instrumentat de D.I.I.C.O.T. Galaţi a fost analizat în mod amplu şi temeinic, iar angajarea răspunderii disciplinare s-a făcut în temeiul unui probatoriu amplu şi complex, aspectele reţinute cu privire la situaţia de fapt nu au fost fundamentate exclusiv pe SMS-uri, care au fost invocate în mod strict conjunctural, alături de probe testimoniale şi cu înscrisuri. Criticile contestatoarei referitoare la modalitatea de interpretare a probelor nu constituie un motiv legal de contestaţie în anulare, întrucât „recursul la recurs” şi reinterpretarea situaţiei de fapt pe calea unei căi extraordinare de atac nu este admisibilă. Eroarea materială invocată de contestatoare vizează, în fapt, o eventuală greşeală de judecată privind aprecierea probelor, sau interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, ori rezolvarea unui incident procedural.
Prin încheierea din 12 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1460/1/2014/a1 cererea de suspendare a executării deciziei civile nr. 38 din 24 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Analizând contestaţia în anulare de faţă, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) C. proc. civ.: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:.. 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen..”
Contestatoarea a susţinut că luarea în considerare a unor probe preluate nelegal se circumscrie noţiunii de „eroare materială”, prevăzută de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Noul Cod de procedură civilă păstrează concepţia reglementării anterioare cu privire la conţinutul acestei noţiuni, în sensul că eroarea materială ca motiv al contestaţiei în anulare speciale se referă la greşeli materiale cu caracter procedural, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi, de pildă, respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau introdus de o persoană fără calitate, pentru a căror verificare nu este necesară reexaminarea fondului ori reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.
Or, contestatoarea invocă o pretinsă greşită apreciere a unor probe, care, în opinia sa, nu ar fi trebuit să fie avute în vedere de instanţă, din cauza modului de administrare, ce nu ar fi fost în conformitate cu legea.
Consecinţa înlăturării acestor probe ar fi stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce echivalează cu o eventuală netemeinicie a deciziei.
Cum contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, prin exercitarea acesteia nu se poate urmări reformarea hotărârii atacate, chiar dacă ar fi greşită, pentru că legiuitorul, reglementând această cale de atac, nu a înţeles să deschidă posibilitatea unui recurs la recurs.
Instanţa învestită cu judecarea unei contestaţii în anulare o poate analiza strict pentru motivele prevăzute de lege, neputând proceda la repunerea în discuţie a unor chestiuni soluţionate de instanţa de recurs, în raport de motivele de nelegalitate invocate de recurentă.
Aşadar, cum motivul de contestaţie în anulare invocat de contestatoare nu poate fi circumscris dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., calea de atac exercitată va fi respinsă ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată, totodată, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ.
Legiuitorul a înţeles să reglementeze două tipuri de contestaţie în anulare: contestaţia în anulare de drept comun, prevăzută de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata şi contestaţia în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2) se referă exclusiv la condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare obişnuite, aşa cum rezultă din referirea ce se face la art. 503 alin. (1) C. proc. civ.
Or, contestatoarea a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare specială, din moment ce argumentele cuprinse în cererea introductivă nu se referă în niciun mod la vreo neregularitate privind citarea sa pentru termenul la care a avut loc judecata.
Pe cale de consecinţă, nu se verifică ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 504 C. proc, civ., astfel încât motivele subsumate de contestatoare acestor dispoziţii legale nu pot fi analizate din această perspectivă.
Nici dacă aceste motive ar fi analizate în raport de dispoziţiile pct. 3 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ., contestaţia în anulare nu este admisibilă.
Astfel, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a analizat superficial motivul de recurs privind imposibilitatea verificării de către instanţa civilă a conformităţii cu realitatea a SMS-urilor, ceea ce a creat prezumţia existenţei unor relaţii cu martorul denunţător, în temeiul căreia i s-au reţinut în sarcină abaterile disciplinare.
În speţă, nu s-ar putea reţine omisiunea cercetării vreunui motiv de casare, invocat de recurentă în termen, în sensul celor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Prin cercetarea motivelor de casare trebuie înţeleasă analiza motivelor de recurs, iar nu omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de nelegalitate enumerate limitativ de art. 488 C. proc. civ.
Prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat această critică din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reţinând că angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A.M. s-a făcut pe baza unui probatoriu amplu şi complex, iar situaţia de fapt nu a fost fundamentată exclusiv pe chestiunile concrete rezultate din transcrierile comunicărilor SMS, care au fost invocate în mod strict conjunctural, alături de declaraţii de martori şi înscrisuri, că susţinerile recurentei cu privire la utilizarea de către instanţă a unor probe nelegale nu poate echivala cu nemotivarea avută în vedere de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. De asemenea, s-a reţinut că folosirea ca probă a interceptărilor dispuse şi administrate în cadrul cercetărilor penale nu a determinat soluţia pronunţată, tocmai pentru că faptele reţinute au fost dovedite cu o multitudine de probe, care nu au putut fi infirmate cu vreun mijloc de probă administrat în calea de atac.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.M. împotriva Deciziei civile nr. 38 din 24 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2014.