Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Fondul şi considerentele instanţei de fond:
U.P.F.R. a chemat în judecată pe pârâta SC U.P.C.R. SRL, solicitând obligarea acesteia la: plata remuneraţiei echitabile în valoare de 24.775,2 RON (cu TVA inclus) datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie; plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plăţii efective şi integrale; precum şi la obţinerea autorizaţiei de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.
Prin Sentinţa civilă nr. 1112 din 28 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească suma de 24.775,2 RON (TVA inclus), remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data plăţii efective şi integrale şi 6.611,3 RON, cheltuieli de judecată. De asemenea, a obligat pârâta la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, conform contractului cadru din 8 aprilie 2010. Totodată, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că între părţi a fost încheiat contractul din 8 aprilie 2010 în vederea obţinerii autorizaţiei neexclusive de utilizare a muzicii, pârâta SC U.P.C.R. SA având calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia. La pct. 4 s-a prevăzut că, în schimbul achitării remuneraţiilor, U.P.F.R. va acorda/prelungi autorizaţia neexclusivă a utilizatorului, începând cu data pentru care s-au efectuat plăţile, pentru perioade succesive de 3 luni/6 luni/1 an după cum a optat utilizatorul pentru plată.
Tribunalul a apreciat că acest contract nu a fost încheiat pentru o perioadă determinată de timp, ci reprezintă un contract-cadru, în baza căruia pârâta urma să achite remuneraţii anuale, iar reclamanta urma să elibereze autorizaţii/licenţe neexclusive de utilizare a muzicii în scop ambiental. În executarea acestui contract, a fost eliberată autorizaţia din 17 februarie 2011, valabilă până la data de 31 decembrie 2011. Pârâta a achitat remuneraţiile calculate de reclamantă pentru anii 2010 şi 2011, ulterior refuzând să achite remuneraţiile aferente anului 2012, perioadă ce face obiectul prezentei cauze.
Prin prezenta acţiune, reclamantul pretinde antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru anul 2012 în temeiul contractului-cadru din 8 aprilie 2010.
Cum pârâta a contestat validitatea acestui contract pentru eroare asupra existenţei cauzei contractului, tribunalul a constatat că actul încheiat de părţi a avut o cauză juridică, respectiv intenţia părţilor de a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în privinţa remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică ambientală. Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 966 C. civ. "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect". Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Aceste condiţii sunt îndeplinite, cauza există şi este licită raportat la momentul încheierii actului. De altfel, nu s-a susţinut contrar de către pârâtă, ci s-a afirmat că aceasta a fost în eroare cu privire la existenţa cauzei.
Atrage nulitatea absolută a unui act juridic eroarea-obstacol (error in negotio şi error in corpore). Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constă în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic, iar eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constă în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun. Tribunalul nu a putut asimila eroarea asupra existenţei cauzei cu eroarea asupra naturii actului juridic, deoarece nu orice eroare în care s-ar afla partea la momentul încheierii unui act este distructivă de voinţă în sensul nulităţii absolute, ci numai eroarea care poartă asupra naturii actului sau asupra obiectului acestuia.
Prin urmare, pe lângă faptul că nu a fost formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea nulităţii, contractul-cadru încheiat de părţi este valid şi nici nu a fost reziliat de părţi.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că este inutil a se analiza dacă pârâta chiar avea obligaţia legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remuneraţiilor pentru utilizarea publică a fonogramelor, deoarece între părţi îşi produce efecte contractul încheiat, în condiţiile art. 969 C. civ.
Astfel, chiar dacă retransmiterea prin cablu ar include comunicarea publică ambientală făcută clienţilor proprii şi chiar dacă o asemenea comunicare ar constitui argumente pertinente pentru a se reţine că pârâta nu face obiectul obligaţiei legale de plată a remuneraţiilor pentru comunicarea publică ambientală, aceasta se supune contractului încheiat cu reclamanta şi pe care trebuie să îl respecte sub aspectul achitării remuneraţiei.
Tribunalul a reţinut că plata remuneraţiilor pentru anii 2010 şi 2011 nu constituie o plată nedatorată, deoarece a fost achitată pentru a stinge o obligaţie contractuală, iar nu una legală, astfel încât nu este supusă restituirii, în condiţiile art. 992 - 993 C. civ. Prin urmare, în temeiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 C. civ., tribunalul a admis cererea formulată de reclamant, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, cu aplicarea art. 272 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată.
Apelul şi considerentele instanţei de apel:
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, ce a fost calificat ca apel la termenul din 14 ianuarie 2014, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii şi admiterii cererii reconvenţionale.
Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate, instanţa de apel reţine următoarele:
Este întemeiată susţinerea apelantei în sensul că între părţi nu au existat relaţii contractuale aferente anului 2012, tribunalul apreciind greşit natura de "contract-cadru" a contractului încheiat în 2010. Obligaţia de a obţine licenţe şi de a plăti remuneraţiile este prevăzută de Legea nr. 8/1996 şi de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 (Metodologia) încât, chiar dacă s-ar considera contractul din 2010 un contract-cadru, doar plata remuneraţiilor ar avea valoare de cerere de eliberare a licenţei neexclusive (art. 4 din contract). Or, în 2012 pârâta nu a făcut o astfel de plată şi, prin urmare, nu a solicitat eliberarea licenţei neexclusive pentru anul 2012.
În plus, clauzele contractului din 2010 nu pot fi interpretate decât prin raportare la Metodologie, care este în egală măsură obligatorie atât pentru cei care comunică public fonograme, cât şi pentru reclamantă.
Pe de altă parte, obligaţia de plată a remuneraţiei reglementate de Metodologie există în măsura în care pârâta are calitatea de utilizator de fonograme, utilizarea realizându-se în modalitatea comunicării publice. În lipsa unor acte de utilizare care să intre în sfera noţiunii de "comunicare publică" nu există nici obligaţia de plată a remuneraţiei.
Prin urmare, un contract-cadru între părţi nu poate conduce la existenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei dacă nu sunt realizate actele de utilizare care dau naştere obligaţiei de plată a remuneraţiei. Ca atare, trebuie stabilit dacă pârâta a desfăşurat acte de utilizare care să intre în sfera noţiunii de "comunicare publică".
Punctele de lucru pe care pârâta le-a declarat la U.P.F.R. sunt destinate semnării contractelor şi încasării tarifelor aferente abonamentelor. În cadrul acestor spaţii există televizoare la care se transmit programe din grila de programe a U.P.C.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual."
Modalitatea în care pârâta utilizează fonogramele pare a intra în sfera noţiunii de "comunicare publică", astfel cum este aceasta definită de Legea nr. 8/1996. Pe de altă parte, dispoziţia naţională citată mai sus este o transpunere a prevederilor Directivei Consiliului nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 346 din 24 noiembrie 1992. În atare situaţie, se impune ca noţiunea de "comunicare publică" să fie analizată din perspectiva dată acestei noţiuni de dreptul Uniunii.
C.J.U.E., prin Hotărârea Marco del Corso din 15 martie 2012 (C-135/10) a stabilit că noţiunea de "comunicare publică" din cuprinsul art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 trebuie interpretată în lumina noţiunilor echivalente cuprinse în Convenţia de la Roma (art. 12), în Acordul TRIPS [art. 14 alin. (1)] şi în WPPT (art. 15) şi astfel încât să rămână compatibilă cu aceste convenţii, având de asemenea în vedere contextul în care asemenea noţiuni se înscriu şi scopul urmărit de convenţiile menţionate. În cadrul aceleiaşi hotărâri s-a stabilit că "întrucât art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 este aplicabil în cazul utilizării unei opere, rezultă, prin urmare, că dreptul vizat de această dispoziţie este un drept de natură pur economică. Astfel, pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100, trebuie .. să se aprecieze situaţia unui utilizator precis, precum şi cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată".
C.J.U.E. a stabilit o serie de criterii în baza cărora se poate determina dacă utilizarea fonogramelor se înscrie sau nu în sfera noţiunii de "comunicare publică".
Potrivit jurisprudenţei sale anterioare, C.J.U.E. a stabilit că pentru a exista comunicare publică utilizatorul trebuie să intervină, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În privinţa noţiunii de "public", C.J.U.E. a stabilit că aceasta priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi presupune, pe de altă parte, existenţa unui număr destul de important. Referitor la caracterul "nedeterminat" al publicului, s-a subliniat că, potrivit definiţiei noţiunii "transmisie publică (comunicare publică)" din glosarul O.M.P.I., care, deşi nu are forţă obligatorie, contribuie totuşi la interpretarea noţiunii de public, este vorba despre "a face o operă perceptibilă .. în orice mod corespunzător, unor persoane în general, în opoziţie cu anumite persoane care aparţin unui grup privat". Referitor la criteriul privind un "număr de persoane destul de important", acesta urmăreşte să indice că noţiunea de public cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noţiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane. S-a stabilit că, în această privinţă, este relevant să se ştie nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeaşi operă, ci şi câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă.
În al treilea rând, C.J.U.E. s-a pronunţat în sensul că nu este lipsit de relevanţă caracterul lucrativ al unei comunicări publice în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 2001/29 şi că acelaşi lucru este a fortiori valabil în cazul dreptului la remuneraţie echitabilă, precum cel prevăzut la art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100, având în vedere natura pur economică a acestui drept.
A mai stabilit Curtea că publicul ce face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental.
Aplicând aceste criterii la prezenta cauză, se constată îndeplinirea primului criteriu stabilit de C.J.U.E., în sensul că persoanele care se abonează sau achită contravaloarea abonamentelor în cadrul punctelor de lucru în discuţie au beneficiat de recepţionarea fonogramelor doar datorită intervenţiei deliberate a pârâtei, care a instalat aparate TV în incinta respectivelor spaţii. Referitor la criteriul publicului, din probele administrate rezultă că persoanele aflate în incinta punctelor de lucru sunt clienţii pârâtei sau persoane care doresc să încheie contracte cu pârâta. Deşi nu s-a făcut nicio probă referitoare la numărul clienţilor care frecventează spaţiile în discuţie, ţinând seama de numărul mic al furnizorilor de servicii de retransmitere prin cablu şi al furnizorilor de servicii de internet, raportat la numărul mare de beneficiari de astfel de servicii, instanţa a reţinut că poate prezuma că numărul acestor persoane este destul de important. De altfel, dacă acest număr nu ar fi suficient de important nu s-ar justifica nici interesul pârâtei de a menţine respectivele puncte de lucru.
Instanţa de apel a mai apreciat că se poate reţine caracterul nedeterminat al publicului, întrucât, pe lângă persoanele care se află în incinta punctelor de lucru pentru a achita contravaloarea abonamentului, care sunt clienţi ai pârâtei şi, prin această calitate, se înscriu într-o sferă determinată de persoane, serviciile de consultanţă în vederea alegerii pachetelor de programe oferite de pârâtă, servicii desfăşurate în aceleaşi spaţii, sunt destinate unei sfere nedeterminate de persoane, teoretic orice persoană putând accede în respectivele spaţii pentru a se informa sau a contracta serviciile oferite de pârâtă. Ca atare, şi acest criteriu este întrunit în prezenta cauză.
Instanţa de apel a constatat însă că al treilea criteriu, cel al caracterului lucrativ al comunicării publice, nu este îndeplinit. Astfel, persoanele care sunt prezente în spaţiile în discuţie sunt, în mare parte, clienţi ai pârâtei, prezenţa lor fiind determinată de scopul de a plăti la ghişeu contravaloarea abonamentelor sau de scopul modificării contractelor deja existente, fie prin schimbarea pachetelor de programe alese, fie prin schimbarea locaţiei, fie în sensul rezilierii contractelor. Cealaltă parte din persoanele care vin în punctele de lucru ale pârâtei urmăresc să devină clienţi ai pârâtei, prin încheierea unor contracte de abonament cu aceasta, însă nu se poate reţine că decizia acestora de a deveni sau nu clienţi ai pârâtei este determinată în vreo măsură de fonogramele comunicate în spaţiile respective.
Practic, publicul din acele puncte de lucru se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spaţiile în care sunt comunicate fonogramele. Totodată, comunicarea fonogramelor în respectivele puncte de lucru nu influenţează în vreun fel numărul persoanelor prezente în acele incinte sau nivelul încasărilor la ghişeu ori numărul contractelor încheiate în punctele de lucru. Practic, în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spaţii este indiferentă, neinfluenţând nici conduita publicului, nici performanţele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că în spaţiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma comunicării publice în sensul dat acestei noţiuni de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100. Ca atare, pârâta nu are nici obligaţia de a achita remuneraţia corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor, astfel că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata remuneraţiei echitabile corespunzătoare anului 2012, precum şi la obţinerea autorizaţiei de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental este neîntemeiată.
În consecinţă, apelul a fost admis şi schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată.
Cât priveşte cererea reconvenţională prin care pârâta a solicitat obligarea la restituirea sumelor achitate nedatorat în anii 2010 şi 2011, instanţa de apel a constatat că pârâta-reclamantă nu a învestit instanţa cu vreo cerere de constatare a nulităţii contractului din 8 aprilie 2010 sau a autorizaţiilor licenţă neexclusive eliberate pârâtei în anii 2010 şi 2011. Or, plăţile făcute de pârâtă în anii 2010 şi 2011 au reprezentat contravaloarea autorizaţiilor licenţă neexclusivă, autorizaţii a căror valabilitate nu a fost contestată în prezenta cauză. Atât timp cât aceste autorizaţii nu au fost desfiinţate, plata remuneraţiilor corespunzătoare drepturilor conferite de aceste autorizaţii este valabilă. Ca atare, soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale apare ca fiind corectă, fiind menţinută.
Recursul şi considerentele instanţei de recurs:
Împotriva Deciziei nr. 235/A din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta U.P.F.R., solicitând modificarea deciziei în totalitate şi menţinerea soluţiei primei instanţe, cu obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.
A invocat ca temei juridic dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.
Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, susţine că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile contractului şi a schimbat natura şi înţelesul acestuia, plecând de la premisa că, potrivit art. 4 din contract, "plata remuneraţiilor ar avea valoarea de cerere de eliberare a licenţei neexclusive", iar în lipsa unei astfel de plaţi pentru 2012 nu s-ar putea reţine nici existenţa unei astfel de cereri de eliberare a licenţei.
În plus, instanţa de apel, apreciază că, deşi obligaţia de plată a remuneraţiei este prevăzută de contract, această obligaţie este una legală şi nu contractuală şi ar putea opera doar în cazul în care pârâta ar avea calitatea de "utilizator de fonograme" în accepţiunea Metodologiei, atunci când utilizarea fonogramelor s-ar realiza sub forma comunicării publice. "Prin urmare, un contract-cadru între părţi nu poate conduce la existenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei dacă nu sunt realizate acte de utilizare care dau naştere obligaţiei de plată a remuneraţiei".
Recurenta invocă faptul că o astfel de premisă este total eronată, dispoziţiile art. 4 fiind scoase din context şi interpretate contrar celorlalte dispoziţii ale contractului. Plata remuneraţiilor nu poate avea valoarea unei cereri de eliberare a autorizaţiei neexclusive, în condiţiile în care părţile au încheiat un contract tocmai în scopul reglementării condiţiilor în care urmează să-i fie acordată/prelungită pârâtei autorizaţia neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor. Însuşi contractul exprimă voinţa părţilor în ce priveşte acordarea şi prelungirea autorizaţiei neexclusive (plata remuneraţiilor reprezentând un drept de creanţă, în lipsa denunţării contractului de către pârâtă).
Susţine că, potrivit contractului (art. 3), pârâta s-a obligat să achite remuneraţia anticipat, pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizaţiei neexclusive. În lipsa unei notificări din partea pârâtei, în condiţiile art. 8 din contract, prelungirea autorizaţiei neexclusive este presupusă de contract sub condiţia achitării remuneraţiei, caz în care părţile sunt ţinute de anumite demersuri. Pentru prelungirea autorizaţiei, în lipsa unei notificări din partea pârâtei de încetare a contractului, a emis factura fiscală către pârâtă, iar sumele cuprinse în facturile emise anterior notificării denunţării, trimise de utilizator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sunt datorate de utilizator, acestea urmând a fi achitate în condiţiile prezentului contract (art. 8 din contract). Emiterea facturii fiscale pentru remuneraţia aferentă anului 2012 a avut la bază corespondenţa purtată de părţi pentru determinarea remuneraţiei datorate şi furnizarea informaţiilor în legătură cu spaţiile comerciale în incinta cărora pârâta difuzează fonograme. Furnizarea informaţiilor de către pârâtă, în raport de care s-a stabilit şi s-a facturat remuneraţia aferentă anului 2012, întăreşte încă odată intenţia pârâtei (la momentul facturării) de a-şi fi obţinut autorizaţia neexclusivă. Împrejurarea că ulterior facturării, pârâta a comunicat faptul că, în cadrul spaţiilor sale comerciale, nu difuzează muzică ci doar programe de radio şi televiziune (unele cu scopul de a prezenta structura serviciilor de programe de radio şi televiziune retransmise de pârâtă), nu poate fi primită în sensul retractării facturii fiscale şi renunţării la pretenţiile astfel stabilite, în condiţiile în care pârâta nu a procedat la denunţarea contractului în condiţiile prevăzute de art. 8. În realitate, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor în spaţiile sale comerciale, ci doar calificarea/încadrarea ei juridică, în sensul că ar fi vorba despre acte de retransmitere prin cablu, plecând de la calitatea ei de "cablist". Cu toate acestea, inspectorii U.P.F.R. au procedat la monitorizarea spatiilor pârâtei, conform art. 10 din Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 (Metodologia), sens în care au încheiat şi procesul-verbal din 31 ianuarie 2012, în care au consemnat cu titlu exemplificativ pentru punctul de lucru din C.R., Bucureşti, că se difuza muzică prin intermediul unui aparat radio şi a unui televizor, procesul-verbal fiind contrasemnat şi de supervizorul magazinului.
În consecinţă, consideră că instanţa de apel a ignorat faptul că pârâta şi-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de "utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia" (preambulul contractului). Această calitate a fost asumată tocmai pentru că a utilizat şi utilizează în continuare fonograme în scopul comunicării lor publice în propriile magazine. Prin asumarea calităţii de "utilizator", pârâta a consimţit şi cu privire la modul în care urmează să utilizeze fonogramele, respectiv pentru comunicarea lor publică, aspect peste care instanţa nu poate să treacă, având în vedere forţa obligatorie a contractului. Reaprecierea modului de utilizare a fonogramelor de către instanţă, în contra celor consimţite de pârâtă la încheierea contractului, nesocoteşte în mod grav dispoziţiile contractului, lipsindu-l de efecte juridice, asemenea anulării lui.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut o reprezentare clară a scopului pentru care părţile au încheiat contractul din 2010, fiind socotit în mod eronat drept un contract general ale cărui efecte s-ar subscrie dispoziţiilor Metodologiei, şi nici nu a stabilit o relaţie între contract şi autorizaţiile acordate pârâtei până în 2011. În realitate, contractul din 2010, numit de prima instanţă "contract-cadru", nu suplineşte şi nici nu redă la modul general dispoziţiile din Metodologie, după cum reţine eronat instanţa de apel, ci particularizează aspectele în raport de care părţile procedează la acordarea/prelungirea autorizaţiei, respectiv la plata remuneraţiei, fiind reţinută şi asumată în concret obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile - plata anticipată pe perioade de un an. Astfel, aspecte precum calitatea de utilizator raportată la activitatea de comunicare publică a fonogramelor, durata de valabilitate a autorizaţiei neexclusive, condiţiile în care aceasta este eliberată/prelungită, termenele de plată a remuneraţiei, regimul remuneraţiilor datorate pentru trecut sunt clar reglementate în contract şi asumate de ambele părţi. Aceste aspecte nu se regăsesc în Metodologie, motiv pentru care, prin încheierea contractului, părţile au urmărit să stabilească în concret care sunt drepturile şi obligaţiile în raport de care urmează să fie achitată remuneraţia, respectiv eliberată autorizaţia neexclusivă.
Susţine că autorizaţia neexclusivă reprezintă un act juridic unilateral ce emană de la U.P.F.R. şi foloseşte utilizatorului drept dovadă că are dreptul de a comunica public fonograme în scop ambiental. Deţinerea unui astfel de înscris este necesară utilizatorului în relaţia sa cu autorităţile statului, având în vedere că fapta de comunicare publică, fără acordul titularilor de drepturi a propriilor fonograme, a constituit infracţiune, potrivit art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996, fiind reglementată în prezent contravenţie, iar în cazul unui control din partea autorităţilor, utilizatorii sunt obligaţi să facă dovada deţinerii acestei autorizaţii.
În anii 2006 - 2010 eliberarea autorizaţiei neexclusive se realiza doar ca urmare a unei declaraţii "pe propria răspundere" dată de utilizator, declaraţie calificată ca şi cerere de obţinere a autorizaţiei. Întrucât, de cele mai multe ori, declaraţia era fie incompletă, fie insuficient de bine documentată pentru a putea stabili concret pentru ce anume se solicita autorizaţia ori în ce condiţii urmează să fie efectuată plata remuneraţiei, având în vedere experienţa cu unii utilizatori care au speculat aceste "neajunsuri" ale declaraţiei, dar şi faptul că declaraţia utilizatorului îi angaja în executarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, U.P.F.R. a propus tuturor utilizatorilor un contract standard pentru obţinerea acestei autorizaţii neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, în care să se reglementeze în mod expres drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu condiţiile de obţinere a autorizaţiei neexclusive şi de plată a remuneraţiei echitabile. Încheierea unui astfel de contract cu utilizatorul s-a dovedit în practică mult mai eficientă, fiind reglementate toate aspecte în funcţie de care urmează să fie acordată/prelungită autorizaţia neexclusivă. În consecinţă, utilizatorul îşi asumă în mod expres obligaţia să plătească remuneraţia către U.P.F.R. pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată emise de U.P.F.R., pentru activitatea de comunicare publică pe care acesta o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în tabel/anexă, se stabileşte concret modul în care ambele părţi procedează în vederea obţinerii/prelungirii autorizaţiei, condiţiile de încetare şi de reziliere a contractului în temeiul căruia sunt eliberate/prelungite autorizaţiile, etc.
În ceea ce priveşte relaţia contractuală dintre U.P.F.R. şi pârâtă, începând cu 2008 - până la finele anului 2011, pârâta a achitat remuneraţia echitabilă pentru spaţiile sale comerciale în incinta cărora a comunicat public fonograme, motiv pentru care i-a fost eliberată şi prelungită autorizaţia neexclusivă din 27 mai 2008 a cărei valabilitate a fost prelungită anual până la 31 decembrie 2010. Pentru anii 2011 şi următorii, între părţi a intervenit contractul din 8 aprilie 2010 în vederea obţinerii autorizaţiei neexclusive de utilizare a fonogramelor, potrivit căruia pârâta s-a obligat să plătească remuneraţia anticipat pe perioade de un an, în schimbul acordării autorizaţiei de către U.P.F.R. pentru perioada acoperită de plată.
În atare condiţii, prin încheierea contractului din 2010, s-a renunţat la modalitatea ca pârâta să declare pe propria răspundere, contractul substituind practic declaraţia, oferind un cadru juridic mult mai solid în ceea ce priveşte asumarea obligaţiilor de obţinere/prelungire a autorizaţiei şi de plată a remuneraţiei.
În cadrul procesului, pârâta a afirmat eronat că între părţi "s-au încheiat acorduri în fiecare an, fie sub forma unor contracte (ca în 2010), fie în forma unor acte emise de U.P.F.R. şi însuşite de U.P.C. prin plata remuneraţiilor (în 2011)". Aceste susţineri sunt inexacte şi făcute cu intenţia de a crea instanţei convingerea că în fiecare an între părţi s-ar fi încheiat câte un contract de autorizare neexclusivă şi, în consecinţă, contractul din 2010 ar fi fost valabil un an şi ar fi fost substituit ulterior de autorizaţia - licenţa neexclusivă din 17 februarie 2011 (a cărui valabilitate a expirat la 31 decembrie 2011). În realitate, s-a încheiat un singur contract între părţi, respectiv contractul din 8 aprilie 2010, a cărui valabilitatea este nedeterminată, iar în baza acestuia, pârâtei i-a fost emisă autorizaţia neexclusivă din 17 februarie 2011, cu valabilitate până la 31 decembrie 2011. Tot în baza acestuia, urma să-i fie prelungită autorizaţia, sub condiţia achitării remuneraţiei stabilită în condiţiile arătate mai sus.
În concluzie, susţine că instanţa de apel a reţinut eronat natura juridică a contractului din 8 aprilie 2010 şi a nesocotit forţa lui obligatorie pentru părţi, încălcând dispoziţiile art. 969 C. civ, ignorând toate aspectele în raport de care avea posibilitatea să reţină calitatea de utilizator a pârâtei, asumată de aceasta prin contract, precum şi activitatea de comunicare publică "declarată" şi asumată, de asemenea, prin contract, fără posibilitatea de a reinterpreta actele de comunicare publică, peste voinţa părţilor.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, în legătură cu reconsiderarea actelor de comunicare publică din perspectiva criteriilor avute în vedere de C.J.U.E., invocă interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, ale art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100/CEE (varianta consolidată Directiva nr. 2006/115/CEE) şi a jurisprudenţei C.J.U.E.
Instanţa de apel a reţinut că "publicul" pârâtei, nu ar fi influenţat sub nicio formă de comunicarea publică a fonogramelor, nefiind astfel influenţate nici performanţele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Această apreciere este motivată de faptul că punctele de lucru sunt destinate semnării contractelor şi încasării tarifelor aferente abonamentelor, operaţiuni comerciale care, în opinia instanţei, califica "publicul" ca având un scop precis, străin şi preexistent actelor de comunicare a fonogramelor. Această abordare este superficială şi total abstractă. Dacă s-ar aplica acest raţionament abstract - când publicul se duce pentru un scop bine determinat, preexistent şi indiferent actelor de comunicare publică - în cazul benzinăriilor (unde publicul se duce să alimenteze maşina cu carburant), a magazinelor de retail (unde publicul se duce sa facă cumpărături) ori a mijloacelor de transport public de persoane (unde publicul doreşte să fie transportat de la un punct la altul), am ajunge la concluzia că nu există comunicare publică ambientală în incinta acestor spaţii, pentru simplul motiv că nu este dovedit scopul lucrativ al comunicării. Or, acest lucru este total absurd.
Susţine că în practica C.J.U.E. (cauza C-135/10, considerentele 79 şi 80) s-a reţinut că revine instanţei naţionale obligaţia de a efectua o apreciere globală a situaţiei concrete. Astfel, unele criterii pot fi dovedite prin prisma îndeplinirii celorlalte, luând în calcul toate elementele de fapt. Instanţa de apel, a reţinut în mod corect ca fiind îndeplinit criteriul intenţionat al comunicării publice, fără însă a dezvolta, plecând de la acest criteriu, şi analiza criteriului lucrativ. Susţine că intenţia comercială a pârâtei trebuie privită chiar prin prisma recunoaşterilor sale din întâmpinare, în care a susţinut că difuzează în spaţiile sale comerciale programe de radio şi televiziune în scopul de a exemplifica serviciile comercializate. Cu alte cuvinte, difuzarea acestor programe audiovizuale are la baza intenţia sa vădit comercială de a prezenta publicului pachetul de servicii pe care-l oferă. Dacă pârâta nu ar fi dorit să mai plătească remuneraţia echitabilă, ar fi putut pur şi simplu să înceteze actele de difuzare a fonogramelor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, ci a încercat să dea o altă valenţă juridică actelor de comunicare publică, difuzarea programelor de radio şi televiziune nu este indiferentă pentru pârâtă. Pe lângă faptul că scopul difuzării ar fi exclusiv pentru exemplificarea serviciilor, pârâta a mai susţinut că difuzarea acestor programe ar fi asimilată activităţii de retransmitere prin cablu, poziţie care demonstrează că difuzarea programelor de radio şi televiziune în spaţiile sale comerciale este o activitate inerentă pentru activitatea de telecomunicaţii, fiind o strânsă legătură între acestea, ceea ce imprimă un caracter lucrativ şi intenţionat al difuzării acestor programe.
Difuzarea de programe radio şi televiziune, implicit de fonograme din cadrul acestor programe, reprezintă un aspect inerent pentru practica serviciilor de telecomunicaţii, iar acest lucru imprimă difuzării un caracter lucrativ, întrucât serveşte în activitatea comercială a pârâtei.
Spre deosebire de cauza Marco del Corso, invocată de instanţa de apel, activitatea specifică serviciilor de telecomunicaţii presupune acte de comunicare publică ambientală a programelor de radio şi televiziune. Dacă în cazul unui medic, a cărui activitate este organizată sub forma unui cabinet individual, difuzarea muzicii în cabinetul său ar fi lipsită de relevanţă sub aspectul comunicării publice, fiind o comunicare indiferentă şi lipsită de vreo intenţie comercială, în cazul unui furnizor de servicii de retransmitere prin cablu, internet şi telefonie, difuzarea muzicii, fie ea şi indirectă, prin difuzarea programelor de radio şi televiziune, are la bază o intenţie comercială. Aceea de a prezenta publicului calitatea serviciilor de recepţie şi pentru a asigura un ambient plăcut şi corespunzător cu imaginea, unui furnizor în domeniul telecomunicaţiilor.
Mai aduce ca argument şi faptul că alţi furnizori din domeniul telecomunicaţiilor înţeleg să achite remuneraţia echitabilă pentru difuzarea în spaţiile lor comerciale a fonogramelor, în scop ambiental, astfel că, faţă de această împrejurare, se dovedeşte caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale în domeniul serviciilor de telecomunicaţii, cu standardele sale de imagine şi de promovare a produselor şi serviciilor din domeniu, cât şi caracterul lucrativ al difuzărilor ambientale.
Chiar dacă în aparenţă şi în mod cuantificabil nu pot fi evidenţiate beneficiile materiale directe ale pârâtei în urma difuzării ambientale a fonogramelor, în mod rezonabil, se poate admite o creştere a clientelei şi o mai bună imagine a pârâtei în relaţia sa cu clientela, inclusiv datorată acestor difuzări.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere inclusiv perioada anterioară dedusă judecăţii, raporturile contractuale dintre părţi, care toate împreună conturează intenţia pârâtei de a utiliza fonogramele în scop ambiental, într-un sens care serveşte activităţii sale comerciale şi pentru care a fost dispus să suporte costurile cu remuneraţiile achitate.
Mai invocă faptul că, în mod just, prima instanţă nu a analizat dacă pârâta chiar avea obligaţia legală de a încheia acest contract, respectiv de a se obliga la plata remuneraţiei pentru producătorii de fonograme pentru comunicarea publică ambientală, în condiţiile în care între părţi există un contract valabil încheiat care îşi produce efectele în temeiul art. 969 C. civ. Ori, cauza pentru care părţile au înţeles sa încheie acest contract o reprezintă comunicarea publică a fonogramelor.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 cu privire la interpretarea eronată a naturii contractului din 8 aprilie 2010 şi a efectelor pe care le produce nu poate fi primit. Contractul încheiat de părţi la 8 aprilie 2010 nu este un "contract-cadru" care, independent de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Metodologie, să nască în sarcina pârâtei obligaţia de plată a remuneraţiilor pe fiecare an, până la momentul notificării denunţării lui, ca efect al forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.), aşa cum corect a apreciat instanţa de apel. De altfel, chiar recurenta este inconsecventă în susţinerea şi calificarea naturii contractului, susţinând în scris că este vorba de un "contract-cadru" şi oral, prin apărătorii să cu ocazia cuvântului pe fond, că nu este un contract-cadru.
Contractul-cadru este un contract prin care se stabilesc principiile relaţiei contractuale dintre părţi, fiind însoţit sau urmat de unul sau mai multe contracte speciale - contracte subsecvente - care detaliază elementele contractuale pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru o anumită perioadă de timp.
Încheierea contractului-cadru are ca premisă o deosebită complexitate a obiectului contractului şi o mare durată de valabilitate a raporturilor dintre părţi şi presupune edictarea unor clauze de principiu a căror executare implică concretizarea lor prin acordul ulterior al părţilor - prin încheierea unor contracte subsecvente.
Contractul-cadru, de principiu, nu naşte obligaţii concrete între părţi ci doar stabileşte regulile generale după care se vor derula relaţiile. Numai încheierea contractelor subsecvente naşte obligaţii concrete în sarcina părţilor, care se impun cu forţă obligatorie în raporturile dintre părţi.
Faţă de această definiţie a contractului-cadru, Curtea apreciază că la 8 aprilie 2010 părţile nu au încheiat un contract-cadru ci un contract nenumit, atipic, ale cărui clauze nu pot fi interpretate decât prin raportare la Legea nr. 8/1996 şi la Metodologiile de aplicare a acesteia, la care fac referire părţile chiar la art. 1 din contract, dispoziţii obligatorii atât pentru utilizatorii de fonograme, cât şi pentru organismul de gestiune colectivă. Contractul nu are prevăzut un termen, dar aceasta nu înseamnă că este încheiat pe o perioadă nedeterminată de timp, el urmând a fi interpretat prin raportare la Legea nr. 8/1996 şi la Metodologiile de aplicare a acesteia, fiind încheiat pentru pregătirea licenţei următoare.
Potrivit legii şi a Metodologiei, precum şi potrivit art. 4 din contract, efectuarea plăţii are valoare de cerere de eliberare/prelungire a autorizaţiei neexclusive a utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, începând cu data pentru care s-au efectuat plăţile. Pentru anul 2010 eliberarea autorizaţiei neexclusive nu s-a emis în baza acestui contract, aşa cum susţine recurenta, deoarece autorizaţia s-a emis mai înainte de încheierea contractului, ca urmare a efectuării plăţii, la 9 decembrie 2009. Pentru anul 2011 pârâta a efectuat plata remuneraţiei şi a obţinut licenţa din 17 februarie 2011 însă, pentru anul 2012 nu a mai solicitat eliberarea autorizaţiei. Efectuarea plăţii are valoare de cerere de eliberare a autorizaţiei iar eliberarea autorizaţiei - ca act administrativ - dă dreptul utilizatorului de a comunica public fonograme în scop ambiental şi face dovada, în raport cu autorităţile, a dreptului respectiv. În lipsa plăţii nu există nici solicitarea de eliberare a autorizaţiei, aşa cum de altfel au susţinut şi apărătorii recurentei în cuvântul pe fond.
Susţinerea recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 4 din contract ar fi fost scoase din context şi interpretate contrar celorlalte dispoziţii ale contractului nu pot fi primite. Textul este redactat într-o formulare extrem de clară - în schimbul plăţii remuneraţiilor, U.P.F.R. va acorda/prelungi autorizaţia, această formulare şi interpretare fiind de fapt în spiritul legii. Contractul nu reprezintă autorizare neexclusivă, aşa cum de altfel se arată în clauza de la art. 1, iar plata remuneraţiilor nu reprezintă un drept de creanţă, aşa cum susţine recurenta.
Potrivit art. 3 din contract, pârâta s-a obligat să solicite eliberarea/prelungirea autorizaţiei anual în ipoteza în care ar dori aceasta, prelungirea autorizaţiei nefiind obligatorie. Chiar susţinerile recurentei, potrivit cărora emiterea facturii fiscale pentru remuneraţia aferentă anului 2012 a avut la bază corespondenţa purtată de părţi pentru determinarea remuneraţiei datorate şi furnizarea informaţiilor în legătură cu spaţiile comerciale în incinta cărora difuzează fonograme, demonstrează că prelungirea autorizaţiei nu operează automat, în baza contractului încheiat în 2010, ci la cererea utilizatorului. Împrejurarea că utilizatorul a intenţionat să obţină prelungirea autorizaţiei iar ulterior a renunţat nu semnifică faptul că s-a născut în sarcina acestuia un drept de creanţă în baza contractului din 2010, ce se poate stinge doar în condiţiile denunţării lui.
Cu toate acestea, în lipsa solicitării autorizaţiei, utilizatorul de fonograme în scop comercial datorează remuneraţia în condiţiile legii şi ale metodologiei, cum corect a reţinut instanţa de apel, ceea ce presupune analizarea îndeplinirii condiţiilor legii. Astfel, obligaţia de plată a remuneraţiei are un caracter legal.
Nu se poate susţine că pârâta şi-a asumat prin contract, în mod expres, calitatea de "utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor de aplicare a acesteia", această calitate fiind corect apreciată de instanţa de apel prin prisma legii şi a jurisprudenţei C.J.U.E., acte normative prin prisma cărora trebuie interpretat contractul.
De altfel, chiar reclamanta a susţinut că iniţial eliberarea autorizaţiei se făcea la cererea utilizatorului, în baza unei declaraţii a acestuia, şi ca urmare a plăţii făcute. Chiar din susţinerile reclamantei reiese că s-a încheiat contractul "standard" (nu "contractul-cadru") pentru a se stabili concret locaţiile pentru care se solicită eliberarea autorizaţiei (în anexe) şi pentru ca pe baza acestora U.P.F.R. să emită factura de plată. Aceasta nu semnifică faptul că incubă pârâtei obligaţia de a cere autorizaţia în fiecare an şi pentru aceleaşi locaţii.
Curtea apreciază că instanţa de apel a dat o calificare corectă contractului încheiat de părţi la 8 aprilie 2010, fiind socotit ca un contract general ale cărui clauze şi efecte se subscriu dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi Metodologiei de aplicare a acesteia.
Curtea apreciază ca nefondată şi critica privitoare la interpretarea actelor pe care le săvârşeşte pârâta din perspectiva criteriilor legale (art. 15 din Legea nr. 8/1996) interpretate prin prisma legislaţiei comunitare şi jurisprudenţei C.J.U.E.
Instanţa de apel a apreciat în mod concret, individual, dacă situaţia de fapt se circumscrie noţiunii de comunicare publică prin prisma directivei şi jurisprudenţei C.J.U.E. Instanţa comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a noţiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanţei naţionale, pentru a se aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100. Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situaţia unui utilizator precis, din perspectiva persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată şi având în vedere natura dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100, care este un drept de natură pur economică.
Critica recurentei vizează doar aprecierea naturii economice, lucrative, a comunicării efectuate de pârâtă, ceea ce a determinat soluţia acestei instanţe.
Într-o abordare concretă, conform jurisprudenţei C.J.U.E. (iar nu superficială şi abstractă cum susţine recurenta), corect s-a reţinut că publicul din punctele de lucru ale pârâtei se află în respectivele incinte ca urmare a unui scop bine determinat, preexistent accesului în spaţiile în care sunt comunicate fonogramele (plăţii abonamentelor, modificării contractelor, rezilierii contractelor). S-a reţinut corect că nici decizia celor care doresc să încheie contracte şi să devină clienţi ai pârâtei, nu poate fi în vreun fel determinată de difuzarea fonogramelor în spaţiile respective şi că în raport de scopul urmărit de public, comunicarea sau nu a fonogramelor în respectivele spaţii este indiferentă, neinfluenţând nici conduita publicului, nici performanţele economice realizate de pârâtă în acele puncte de lucru. Astfel, în spaţiile respective pârâta nu utilizează fonogramele sub forma "comunicării publice", în sensul dat acestei noţiuni de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 şi deci, potrivit Legii nr. 8/1996, nu îi revine nici obligaţia de a obţine licenţa şi de a achita remuneraţia corespunzătoare utilizării prin comunicare publică a fonogramelor. Când se referă la benzinării, la magazine de retail, la mijloace de transport public de persoane recurenta face o apreciere generală, neconformă directivei şi interpretărilor date de instanţa comunitară.
Ori, instanţa de apel, în speţa de faţă, a făcut o apreciere globală a situaţiei pârâtei analizând fiecare criteriu în mod individual şi toate în corelaţie, în interacţiune, în acord deplin cu cele reţinute în cauza Marco del Corso şi în cauzele SGAE şi Football Association Premier League. În acord cu cele reţinute de instanţa comunitară în cauzele SGAE şi Football Association Premier League şi alţii, pentru a avea semnificaţia de comunicare publică în sensul directivei, o operă radiodifuzată trebuie să poată fi considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit, fiind considerată profitabilă în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul serviciilor sau este realizată în scopul, şi este susceptibilă să se repercuteze asupra frecventării acestui local şi, în final, asupra rezultatelor sale economice. Ori, în speţa de faţă, este corect reţinut că difuzarea fonogramelor în spaţiile destinate plăţii serviciilor şi încheierii ori modificării abonamentelor nu influenţează nici standardul abonamentelor, nici preţul serviciilor şi nici nu are ca scop mărirea numărului abonaţilor cu repercursiuni asupra performanţelor economice. Difuzarea programelor audiovizuale nu are la bază reclama serviciilor sale comerciale ci cel mult crearea unui ambient plăcut pentru aşteptare celor prezenţi, deci o intenţie indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanţa nu poate să prezume o creştere a clientelei şi o mai bună imagine a pârâtei în relaţia sa cu clientela, datorată comunicării fonogramelor, fără o dovadă efectivă. Aşa cum a reţinut instanţa comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în prezenţa clienţilor săi ca muzică de ambient nu poate să se aştepte în mod rezonabil la o creştere a clientelei doar ca urmare a acestei difuzări şi nici să crească preţul prestărilor de servicii oferite. Clienţii beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor, de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii la stabiliment şi de durata aşteptării, încât nu se poate prezuma că clientela normală care achită serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză. Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune asupra profiturilor pârâtei. Activitatea de retransmitere prin cablu este o altă activitate a pârâtei, distinctă de comunicarea publică a fonogramelor, pentru care pârâta are licenţă distinctă şi achită remuneraţia. Faptul că alţi furnizori din domeniul telecomunicaţiilor, înţeleg să achite remuneraţia pentru comunicarea publică a fonogramelor nu constituie un argument, aspectele concrete, individuale fiecărui utilizator fiind cele care trebuie să fie apreciate de instanţa naţională. De asemenea, faptul că pentru perioada anterioară pârâta a achitat remuneraţia nu este un argument suficient pentru plata în continuare.
Fiind o obligaţie legală, pârâta nu are obligaţia de a încheia vreun contract, obligaţia de plată a remuneraţiei pentru difuzarea publică a fonogramelor decurgând din lege, independent de încheierea vreunui contract, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, soluţia instanţei de apel fiind temeinică şi legală.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă, căzută în pretenţii, la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), către intimata-pârâtă SC U.P.C.R. SRL
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.P.F.R. împotriva Deciziei nr. 235/A din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC U.P.C.R. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS