Asupra recursului de faţă, din actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul F.V., împotriva Ordonanţei nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012 dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în mod corect nu s-a dispus trimiterea în judecată a intimaţilor, întrucât din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei nu au rezultat indicii cu privire la existenţa faptelor invocate de petent.
De asemenea s-a constatat că în cauza au fost efectuate suficiente acte premergătoare, iar procurorul a analizat în detaliu fiecare mijloc de probă, arătând motivele pentru care a ajuns la concluzia dispusă prin soluţie.
Astfel, prin Ordonanţa nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (4), (6) raportat la art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) şi (4), art. 281 pct. 1 lit. b) şi art. 35 din acelaşi Cod, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de:
- executorul judecătoresc C.I.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 246, art. 288, art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod;
- prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, T.R., executorul judecătoresc C.I.I. şi faţă de avocatul R.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 25 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.;
- G.T. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 din acelaşi Cod.
Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, în vederea continuării cercetărilor faţă de numiţii G.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 194, art. 289, art. 291, art. 193, art. 220 şi art. 217 C. pen. şi D.V., T.V., I.S. şi A.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 291 C. pen.
Prin Rezoluţia nr. 1353/II/2/2012 din 15 mai 2012, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul F.V. împotriva Ordonanţei nr. 2141/P/2011 din 27 martie 2012.
Împotriva Sentinţei penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013, petentul F.V. a formulat recurs şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului şi admiterea plângerii, apreciind că rezoluţia dată este nelegala şi netemeinică, arătând că i-a fost încălcat dreptul de proprietate, iar organele de cercetare penală nu au aflat adevărul. De asemenea, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 şi art. 148 din Constituţia României.
Prin Decizia penală nr. 2559 din 3 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins ca inadmisibil recursul formulat de petentul F.V. împotriva Sentinţei penale nr. 13/F din 14 ianuarie 2013, la data de 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări de natură să contribuie la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi înlăturarea unor căi de atac, cum este şi cazul recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în procedura reglementată de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., modificat prin dispoziţiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează plângerea formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.
Dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 (dispoziţii tranzitorii) prevăd că numai în situaţia în care hotărârile au fost pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a legii, acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 14 ianuarie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel fiind aplicabile dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile pronunţate de judecător în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., este definitivă.
Întrucât petentul a formulat o cale de atac neprevăzută de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că nu se mai impune a fi analizată excepţia de neconstituţionalitate invocată de petentul F.V.
Împotriva Deciziei penale nr. 2559 din 3 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat recurs petentul F.V., apreciind că în mod greşit instanţa de recurs nu a analizat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 şi art. 148 din Constituţia României.
Examinând recursul, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, prin excepţia invocată, inculpatul pretinde că dispoziţiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. ar contraveni prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 şi art. 148 din Constituţia României.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal, implicit asupra situaţiei juridice a petentului şi să nu fi fost deja soluţionată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul unei căi de atac inadmisibile, o eventuală admitere a excepţiei nu ar putea produce efecte concrete asupra cursului procesului penal şi nici asupra situaţiei juridice a petentului, nefiind astfel îndeplinită condiţia interesului procesual.
Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepţia invocată a fost deja soluţionată prin Decizia nr. 717 din 5 iunie 2012, Curtea Constituţională respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul F.V. împotriva Deciziei nr. 2559 din 3 septembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul F.V. împotriva Deciziei nr. 2559 din 3 septembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4717/2/2012.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN