Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 17 ianuarie 2003 sub nr. 37, reclamanta Direcția Silvică Harghita a chemat în judecată Guvernul României, pentru ca în temeiul Legii nr. 29/1990, să se dispună anularea parțială a H.G. nr. 1351/2001, Anexa 37 poziția l.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamant, că actul atacat, Anexa 37, cuprinde bunuri ce constituie domeniul public al comunei Mugeni, respectiv drumurile forestiere ce sunt incluse în inventar și care constituie patrimoniul său, conform H.G. nr. 15/1994.
S-a mai precizat că Legea nr. 213/1998 nu cuprinde drumurile forestiere în categoria proprietății publice, iar O.G. nr. 43/1997 le exclude din această categorie.
Guvernul României a chemat în garanție Consiliul Local al comunei Mugeni, Consiliul Județean Harghita și Ministerul Administrației Publice, precizând că actul administrativ contestat a fost adoptat cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor legale, că inventarierea bunurilor aparținând domeniului public județean sau local, a fost însușită de comisiile special constituite în fiecare unitate administrativ-teritorială și că la baza adoptării de către guvern a actului contestat, s-a aflat hotărârea autorității publice locale.
Ministerul Administrației Publice a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtului, invocând lipsa calității procesuale a reclamantului, lipsa unui drept propriu care să fi fost vătămat prin hotărârea contestată și hotărârea comisiilor specializate pentru inventarierea bunurilor.
Curtea de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 68 pronunțată la 27 martie 2003, a respins ca nefondată, acțiunea formulată de Direcția Silvică Harghita împotriva pârâtului Guvernul României și ca inadmisibilă, cererea pârâtului pentru chemarea în garanție a Consiliului Local al comunei Mugeni, Consiliul Județean Harghita și cererea intervenientului Ministerul Administrației Publice București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că existența drumurilor forestiere în inventarele reclamantei nu reprezintă în ordinea juridică un fapt constitutiv de drepturi, această operațiune nefiind titlu nici pentru posesie, dar nici pentru proprietate.
De asemenea, s-a mai reținut că, chiar dacă statul a încredințat reclamantei, administrarea „în integrum „a pădurilor și drumurilor, prin H.G. nr. 1351/2001 a fost operat transferul drumurilor forestiere în domeniul public al comunei Mugeni, ca act de gestiune săvârșit de stat, ca persoană juridică, pentru administrarea patrimoniului său, iar potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990, actul este exceptat controlului judecătoresc în procedura contenciosului administrativ.
În acest context instanța a constatat inadmisibilitatea cererilor de chemare în garanție și a intervenției în înțelesul uneia dintre părți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Harghita, invocând nelegalitatea acesteia.
În motivarea recursului s-a precizat, că chiar Guvernul a fost acela care printr-o ordonanță, a stabilit că drumurile forestiere aparțin statului, și nu unităților administrativ-teritoriale [O.G. nr. 96/1998], care a fost aprobată prin Legea nr. 141/1999 și modificată prin Legea nr. 75/2002.
S-a mai susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În acest sens s-a arătat că H.G. nr. 1351/2001 nu prevede nicăieri că drumurile forestiere au fost transferate din domeniul public al statului, în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, hotărârea atacată aprobă numai bunurile care sunt în inventarul comunei Mugeni și fac parte din domeniul public al acesteia.
Ori, aceste drumuri nu sunt în inventarul comunei, deci au fost trecute abuziv pe Anexa 54.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând sentința atacată cu recurs, urmează să constate că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Rezultă că există contrarietate chiar între dispozitiv și considerentele sentinței.
Astfel, instanța în considerente reține că actul atacat este un act de gestiune, în sensul dispoziției art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990, exceptat controlului judecătoresc în procedura contenciosului administrativ, iar în dispozitiv se respinge acțiunea, ca nefondată, deși o atare excepție impunea respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.
Mai este de remarcat că această excepție nici nu a fost pusă în discuția părților, potrivit art. 129 C. proc. civ., ci numai cea referitoare la lipsa calității procesuale active, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri a procesului din 13 martie 2003.
De principiu, art. 2 lit. d) din Legea 29/1990, care se referă la actele de gestiune, vizează domeniul privat al statului, ori actele pentru „gestionarea” bunurilor aparținând domeniului public național, respectiv local, sunt de competența instanțelor de contencios, astfel că și pe acest aspect hotărârea este nelegală.
Așadar, pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să admită recursul, să caseze sentința, cu trimitere spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Harghita împotriva sentinței civile nr. 68 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2004.