Respingerea acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de pârât. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienții forțați.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Cheltuieli de judecată.
Index alfabetic : chemat în garanție
-culpă procesuală
-cheltuieli de judecată
C.proc.civ. din 1865, art. 274
Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Ca atare, partea aflată în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.
Astfel, în contextul în care cererile de chemare în garanţie formulate de pârât, au fost respinse ca o consecinţă a respingerii cererii de chemare în judecată, prevederile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. au fost interpretate şi aplicate corect de instanță, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie, având în vedere faptul că raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârât şi terţele persoane chemate în garanție, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chemații în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora din urmă la o anumită conduită.
Secția I civilă, decizia nr. 526 din 10 martie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 152 din 07.03.2013 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a respins acțiunea reclamantei X. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, s-a admis excepția lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematei în garanție A., s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva chematei în garanţie A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, s-au respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârât împotriva chemaților în garanție, pârâtul fiind obligat să achite chemaţilor în garanție, cheltuieli de judecată.
Instanța a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei - s-a reţinut astfel că, în cauză, reclamantul a formulat cererea, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29.03.1991, privind un teren „împrejmuit cu gard de beton şi sârmă ghimpată în locul numit „B.” din judeţul Cluj, în aval pe partea dreaptă a râului Someşul Mic, teren care în prezent este o baltă cu apă rezultată din excavaţie, având o suprafață de 55.200 mp”. În acest contract, reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menţionaţi ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.
În raport de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului menţionat, actul din 29.03.1991 fiind nul absolut ca şi contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Actul menţionat poate avea valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanţă, în sensul obligării promitenţilor-vânzători să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Faptul că reclamanta nu este proprietara terenului în litigiu rezultă şi din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaţilor în garanţie, în favoarea cărora au fost eliberate titluri de proprietate.
Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) - (3) din Legea nr. 255/2010, instanța de fond a constatat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.
Prin decizia civilă nr. 71/A din 11.09.2013 a Curții de Apel Cluj, s-au admis apelurile, s-a anulat sentința şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Cluj.
În esenţă, s-a reţinut că prima instanţă avea obligaţia să soluţioneze acţiunea reclamantei în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în garanţie este strâns legat de soluţia ce se va da acţiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima instanţă, ea va rezolva şi problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a admis şi apelul pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 2.045 din 26.06.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare, constatând că intimata-chemată în garanţie B. era decedată la data pronunţării deciziei atacate.
Prin decizia civilă nr. 169/A din 04.02.2015 a Curții de Apel, s-au admis apelurile, s-a anulat decizia și s-a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.
S-a reţinut, în esenţă, că prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Această interpretare este conformă principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare. Prin urmare, validitatea hotărârilor de expropriere se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul emiterii hotărârilor de expropriere, respectiv Legea nr. 198/2004 iar, ca o consecinţă, şi nulitatea actului juridic este supusă aceleiaşi legi, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate, fiind fără relevanţă faptul că norma juridică din Legea nr.198/2004 are un conţinut identic sau parţial identic cu norma juridică din Legea nr. 255/2010.
Prin decizia nr. 1268 din 14.05.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeaşi curte de apel.
În esenţă, s-a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C.proc.civ., deoarece în cauză nu se regăseşte niciuna din cele două situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care instanţa de apel putea să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, ca urmare a desfiinţării hotărârii atacate.
Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acţiunea de faţă nu poate fi soluţionată decât în raport de Legea nr. 255/2010. S-a constatat astfel că instanța de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate, precum şi principiul rolului activ în soluţionarea cauzei, ignorând caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
Prin decizia civilă nr. 2300/A din 28.10.2015, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile și a obligat pârâtul să plătească intimaţilor chemaţi în garanţie cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Referitor la apelul reclamantei, Curtea a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a deciziilor (hotărârilor) de expropriere în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite la plata despăgubirii, precum şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei, pentru imobilul în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 1268 din 14.05.2015 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție s-a statuat că o
lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, ceea ce înseamnă că acţiunea de faţă, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluţionată decât în raport de aceasta.
Motivul de apel referitor la faptul că reclamanta are calitate procesuală activă deoarece nu trebuie să justifice un drept real de proprietate pentru plata despăgubirilor, fiind suficientă justificarea unui interes legitim, conform art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu este întemeiat. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii. Reclamanta a formulat cererea, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29.03.1991, privind un teren, având o suprafață de 55.200 mp. În acest contract, reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menţionaţi ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată este nul absolut ca şi contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Convenția poate avea natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare care dă naştere doar unui drept de creanţă în favoarea părţilor. Reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului în litigiu şi, de asemenea, nici faptul că are calitatea de expropriat, împrejurare care rezultă şi din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaţilor în garanţie, cărora le-au fost eliberate titluri de proprietate în baza legii fondului funciar.
Cererea reglementată de art. 19 din Legea nr. 255/2004 având ca obiect plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate care se poate face de titularul unui drept real, dar şi de către orice persoană care justifică un interes legitim, reprezintă o solicitare formulată exclusiv în etapa administrativă a procedurii de expropriere. Este adevărat că o astfel de cerere poate fi formulată şi de către orice persoană care justifică un interes legitim, însă conform celorlalte dispoziții ale art. 19 din actul normativ menţionat, despăgubirile se achită numai persoanelor care justifică un drept real asupra imobilului expropriat. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, despăgubirile fiind stabilite de către comisia de experţi separat în favoarea proprietarului şi separat în favoarea celorlalţi titulari de alte drepturi reale.
Referitor la apelul declarat de pârât, Curtea a constatat că, în faţa primei instanţe, acesta a formulat cereri de chemare în garanţie a persoanelor fizice, în calitatea lor de beneficiare a despăgubirilor stabilite prin hotărârile de stabilire a despăgubirii.
Prin raportare la dispozițiile art. 60 alin.(1) și art. 61 alin. (1) C.proc.civ., chemarea în garanție reprezintă acea formă de participare a terţelor persoane în procesul civil care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
Chemarea în garanţie a terţilor de către pârât reprezintă o cerere nouă în justiţie, o adevărată acţiune, motiv pentru care produce efectele pe care în general le determină o cerere de chemare în judecată, la care se adaugă şi unele specifice, derivând, pe de-o parte, din caracterul incidental al acestei cereri, iar pe de altă parte, din caracterul ei necesar dependent şi subordonat faţă de cererea principală.
Instanța de fond a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârât având în vedere
soluţia pronunţată în privinţa cererii principale, astfel încât este evidentă culpa procesuală a pârâtului, fiind irelevante, din acest punct de vedere, susţinerile pârâtului că aceste cereri au fost formulate strict ca urmare a cererii de chemare în judecată a reclamantei, care este de rea-credinţă.
Din perspectiva culpei procesuale, nu poate fi reţinută aserţiunea pârâtului referitoare la faptul că judecata din dosarul de fond nu a fost generată de pârât sau de conduita acestuia, deoarece, în virtutea principiului disponibilităţii, pârâtul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare în garanţie în procesul pendinte, iar în ipoteza în care s-ar fi admis cererea de chemare în judecată a reclamantei, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor în favoarea acesteia, pârâtul avea posibilitatea de a solicita pe calea unui proces separat obligarea beneficiarilor despăgubirilor la restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu.
În temeiul art. 296, coroborat cu art. 274 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a obligat pârâtul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimaţilor chemaţi în garanţie cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Împotriva deciziei civile nr. 2300/A/2015 a Curţii de Apel Cluj, au formulat cerere de recurs reclamanta şi pârâta C.N.A.D.N.R. S.A, pentru Statul Român, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - întrucât a concluzionat că recurentul nu este titularul unui drept real asupra terenului în litigiu şi că nu are calitatea de expropriat, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.
Recurenta-reclamantă deține un bun, şi anume un drept de creanţă, drept de creanţă ce este opozabil atât primului intimat, cât şi celorlalţi intimaţi care au promis că vor întreprinde toate demersurile pentru evidenţierea în registrele publice a proprietăţii pe numele recurentului, predând totodată posesia terenului care a fost imediat împrejmuit, în schimbul unui preţ pe care l-au şi primit. Autorităţile statului şi ale administraţiei locale cunoşteau la data exproprierii şi plăţii despăgubirilor situaţia terenului, fiind achitate impozitele pentru deţinerea proprietăţii, deşi aceasta încă nu era evidenţiată pe numele reclamantului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 19 din Lege nr. 255/14 decembrie 2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.
Ca precedent judiciar obligatoriu, s-a invocat decizia civilă nr. 2905/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiţie, Secţia I civilă, prin care s-a statuat că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, „plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim. În speţă, reclamanta justifică un asemenea interes legitim, întrucât prin H.G. nr. 35/2006 a primit în administrare terenul care a fost ulterior preluat pentru construcţia unei porţiuni de autostradă, teren asupra căruia însă a făcut o serie de investiţii pentru cultura de lucerna." H.G. nr. 35/2006 priveşte înfiinţarea unor staţiuni de cercetare-dezvoltare agricolă şi dispune, în principiu, transmiterea unui drept de folosință a unor terenuri ale statului în administrarea acestor staţiuni, considerate că au un interes legitim în primirea despăgubirilor în urma unor exproprieri.
Recurenta-reclamantă are deplină calitate procesuală activă, deoarece nu trebuie să justifice în mod obligatoriu un drept real de proprietate pentru plata despăgubirilor, fiind suficientă justificarea unui interes legitim, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, susţinând următoarele considerente de fapt şi de drept:
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, pornind de la o greşită interpretare a legii si a probelor administrate - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a art. 60, art. 61 şi art. 274 C.proc.civ.
Cererile de chemare în garanție au fost formulate în condițiile în care prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută parţială a deciziilor de expropriere, respectiv să oblige expropriatorul să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei pentru imobilul în litigiu. Având în vedere faptul că reclamanta urmărea obţinerea unor despăgubiri aferente unor terenuri deja expropriate şi pentru care fuseseră deja achitate despăgubiri de către recurenta-pârâtă, apreciază că motivarea instanței - potrivit căreia "pârâtul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare în garanție în procesul pendinte" - este complet
eronată şi nelegală.
Reclamanta nu a dovedit faptul că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, pentru care solicita despăgubiri și deși recurenta-pârâtă a ridicat excepțiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii, prima instanţă nu a soluţionat imediat cauza dedusă judecății.
Instanța de apel a ignorat faptul că o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată, ar fi avut drept consecință obligarea recurentei-pârâte la plata către reclamantă a unor despăgubiri care deja au fost achitate. A fost astfel îndreptățită să se folosească de toate mijloacele procedurale pentru a apăra interesele expropriatorului și, implicit, bugetul de stat.
Instanța de control judiciar ar fi trebuit să observe că dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată este netemeinică şi nelegală, întrucât în sarcina recurentei-pârâte nu putea fi reţinută vreo culpă procesuală. Instanța de apel nu numai că nu a ţinut cont de criticile formulate, ci a interpretat greşit prevederile legale susmenționate, obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de
14.380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Instanţa de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la împrejurarea că au fost respinse cererile de chemare în garanţie, omiţând să analizeze însă motivul pentru care s-a dispus respingerea respectivelor cereri, dar si partea care poartă culpa învestirii instanței.
Formularea cererilor de chemare în garanţie nu s-ar mai fi impus în ipoteza în care prima instanţă ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 1169 C.civ., să îşi dovedească calitatea de titular de drept real asupra terenului în litigiu (persoană îndreptăţită la despăgubiri) şi s-ar fi pronunţat asupra excepţiilor absolute si peremptorii invocate, în loc să pună în vedere recurentei-pârâte să dovedească respectarea legii la efectuarea procedurii de expropriere.
Cererile de chemare în garanţie au fost respinse ca o consecinţă a respingerii cererii de chemare în judecată, iar nu motivat de faptul că aceste cereri ar fi fost neîntemeiate. Întrucât acțiunea introductivă a fost respinsă, cererile de chemare în garanţie au rămas fără obiect, ceea ce exclude existenţa vreunei culpe în sarcina recurentei-pârâte.
Instanța de apel ar fi trebuit să reţină că reclamanta este partea care a căzut în pretenţii, având în vedere următoarele: a formulat cu rea-credință o cerere întemeiată pe dispozițiile legilor speciale, fără să dovedească faptul că ar deţine vreun drept real asupra unor terenuri expropriate; a formulat cu rea-credinţă o cerere îndreptată împotriva expropriatorului, în condiţiile în care, potrivit dovezilor prezentate, avea la dispoziţie un „drept de creanţă, în sensul obligării promitenţilor vânzători de a încheia cu promitenta cumpărătoare, în viitor, a unui contract de vânzare-cumpărare, în formă autentică, translativ de proprietate sau, în ipoteza în care nu se va încheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitenții vânzători"; a pretins cu rea-credință despăgubiri pentru exproprierea unor terenuri, deşi a admis că nu a efectuat demersurile necesare dobândirii dreptului de proprietate asupra acelor terenuri, socotind că este mult mai uşor să obţină anumite sume de bani de la o autoritate publică decât de la persoanele fizice succesoare ale debitorilor săi.
Pentru justa soluționare a cauzei era imperios necesar să-şi exprime poziţia și persoanele cărora recurenta-pârâtă le-a achitat despăgubiri, care sunt aceleaşi persoane cu cele împotriva cărora ar fi trebuit reclamanta să formuleze o acţiune pentru valorificarea dreptului de creanţă. Fată de dovezile prezentate de reclamantă şi raportat la situaţia juridică relevată de acestea, singurele persoane împotriva cărora reclamanta putea formula pretenţii sunt numai cei chemaţi în garanție, în calitate de succesori în drepturi şi obligaţii ai promitenţilor-vânzători.
Trebuie arătat totodată că suma totală a cheltuielilor de judecată încuviinţate de instanţa de control judiciar este mult mărită faţă de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, faţă de 7.380 lei).
Recursurile sunt nefondate.
În ceea ce privește recursul reclamantei, decizia atacată nu este nelegală - art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - întrucât aceasta a fost pronunţată în contextul unei dezlegări date de instanţa supremă referitoare la legea aplicabilă litigiului pendinte - s-a statuat astfel că cererea de chemare în judecată şi apelul se soluţionează potrivit Legii nr. 255/2010 [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] - care a relevat cu pregnanţă specificitatea raportului juridic dedus judecăţii, necontestat de altfel.
Prin decizia civilă nr. 1268/2015 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, în mod explicit, s-a reținut următoarele:... este adevărat că la data emiterii hotărârilor de expropriere era în vigoare Legea nr. 198/2004, act normativ în raport de care s-a desfăşurat procedura administrativă şi emiterea hotărârilor de expropriere, numai că acest act normativ a fost abrogat la data de 23.12.2010, când a fost adoptată Legea nr. 255/2010, astfel că la data formulării acţiunii - 19.07.2012, acesta era actul normativ în vigoare. Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acţiunea de faţă, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluţionată decât în raport de aceasta”.
S-a apreciat astfel, că prin efectul dispozițiilor legii speciale - art. 3, art. 9 alin. (4), art. 19, art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local - exproprierea trebuie privită ca un izvor al proprietăţii publice, dar şi ca un izvor de obligații civile, în sensul că dă naştere unor raporturi juridice obligaţionale între expropriator, în calitate de debitor şi persoanele afectate de expropriere, în calitate de creditori.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, în mod legal şi cu deplin consens, instanțele fondului au apreciat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu şi nu are calitatea de expropriat, astfel că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.
Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, raţionamentul instanţei de apel a avut ca punct de plecare chiar contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29.03.1991, invocat de către reclamantă, dar şi incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului, conform cărora „terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică”. În acest context legislativ, s-a apreciat corect că actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată este nul absolut ca şi contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice, însă convenția poate avea natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare care dă naştere unui drept de creanţă în favoarea părţilor, în sensul obligării promitenților-vânzători de a încheia cu promitenta-cumpărătoare, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, translativ de proprietate sau, în ipoteza în care nu se va încheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitenţii-vânzători.
Urmare unei astfel de abordări, instanţa de apel a ajuns la concluzia judicioasă că reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului în litigiu şi, de asemenea, nici faptul că are calitatea de expropriat, împrejurare care rezultă şi din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaţilor în garanţie.
Recurenta-reclamanta nu a criticat toate aceste considerente ale instanţei de apel, rezumându-se să susţină că deține un bun - reprezentat de un drept de creanţă - opozabil atât primului intimat, cât şi celorlalţi intimaţi, invocând astfel dispoziţiile art. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dispoziţiile art. 19 din Lege nr. 255/2010, fără nici o altă
O astfel de critică nu poate fi însă primită, întrucât ignoră obiectul cererii de chemare în judecată, concluziile la care au ajuns instanţele anterioare în privinţa efectelor juridice ale actului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29.03.1991, dar şi raportul juridic specific exproprierii, cu referire la care nu s-a formulat nici o critică pertinentă de nelegalitate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Lege nr. 255/2010, instanţa de apel a reţinut corect că, chiar dacă cererea având ca obiect plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se poate face de titularul unui drept real, dar şi de către orice persoană care justifică un interes legitim - împrejurare ce vizează strict etapa administrativă a procedurii de expropriere - despăgubirile se achită numai persoanelor care justifică un drept real asupra imobilului expropriat. În egală măsură, trebuie evidenţiat faptul că legea specială, în contextul aceluiaşi articol, stipulează în mod explicit că dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, în funcţie de modalitatea de dobândire a drepturilor - convenţională, judiciară, legală, succesorală, înţelegând prin dobândire şi constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.
De altfel, simpla susţinere că decizia este nelegală, fără a se aduce şi argumente în sprijinul unei astfel de afirmaţii, nu poate fi primită, întrucât controlul judiciar nu poate fi exercitat în mod efectiv decât cercetând fiecare critică concretă de pretinsă nelegalitate.
Referirea recurentei-reclamante la un pretins drept de creanţă având ca temei antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.03.1991 nu are nici o relevanţă, întrucât nesocoteşte cadrul procesual de învestire şi tot ceea ce instanţele fondului au dezlegat până la acest moment procesual şi
care nu a fost contestat.
Instanţa de apel a avut în vedere, aşa cum era firesc, faptul că legitimarea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii. Raportat la obiectul cererii pendinte, s-a apreciat cu justeţe că trebuie să se determine mai întâi dacă reclamanta este titularul dreptului dedus judecăţii şi apoi să se analizeze „calitatea dreptului”, respectiv dacă acesta este sau nu actual.
Cât timp recurenta-reclamanta nu şi-a valorificat antecontractul de vânzare-cumpărare la care în mod constant a făcut referire, nu i se poate pretinde instanţei de fond, învestită cu cereri specifice materiei exproprierii de imobile, să tranşeze chestiuni de fapt şi de drept ce exced condiţiilor de învestire.
Susţinerile referitoare la chestiunea precedentului judiciar obligatoriu s-au făcut în contextul solicitării de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul UE. De altfel, nici nu s-ar putea susţine că prin decizia civilă nr. 2905/2014, Înalta Curte de Casație și Justiţie, Secţia I civilă ar fi tranşat asupra unei chestiuni identice sau similare cauzei pendinte, cât timp, în cuprinsul acestei deciziei sus-citate, instanţa se referă strict la un act normativ expres, H.G. nr. 35/2006, în temeiul căruia o anumită entitatea juridică - o stațiune de cercetare-dezvoltare agricolă - a primit în administrare terenul respectiv, ulterior expropriat, situaţie total diferită de cea a cauzei pendinte.
În ceea ce privește recursul pârâtei, instanţa de apel a reţinut corect că singura critică se referă la modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie, pârâtul susţinând că nu este în culpă procesuală, reclamanta fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin formularea cu rea-credinţă a cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 274 alin.(1) C.proc.civ. - "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Ca atare, partea aflată în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.
Prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, corect reţinute de instanţa anterioară - formularea cererilor de chemare în garanţie de către pârât; principiul independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârât şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârât, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamantă și chemații în garanție, întrucât pretențiile reclamantei nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.
Nu poate fi reţinută susţinerea pârâtului referitoare la faptul că judecata din dosarul de fond nu a fost generată de pârât sau de conduita acestuia, întrucât, tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, fără nici o îngrădire şi cu totală bună-credinţă. De principiu, faptul că o cerere de chemare în judecată a fost respinsă, nu înseamnă că reclamantul respectiv a fost de rea-credinţă, ci doar că a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.
S-a susţinut şi că suma totală a cheltuielilor de judecată încuviinţate de instanţa de apel este mult mărită faţă de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, faţă de 7.380 lei), fără însă să se formuleze nici o critică concretă de nelegalitate.
Faptul că cererile de chemare în garanţie au fost respinse ca o consecinţă a respingerii cererii de chemare în judecată, iar nu motivat de faptul că aceste cereri ar fi fost neîntemeiate - susţinerea recurentei-pârâte - nu poate conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestor cereri.
S-a susţinut şi că formularea cererilor de chemare în garanţie nu s-ar mai fi impus în ipoteza în care prima instanţă ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil din 1864, să îşi dovedească calitatea de titular de drept real asupra terenului în litigiu (persoană îndreptăţită la despăgubiri) şi s-ar fi pronunţat asupra excepţiilor absolute si peremptorii invocate.
Critica nu este întemeiată, întrucât tocmai pentru a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză,
instanţa a ordonat depunerea înscrisurilor relevante procesului pendinte şi care viza procedura exproprierii, în lipsa unei astfel de atitudini, în mod necesar i s-ar fi putut imputa viciul lipsei rolului activ, al nelegalităţii, în una sau alta din formele prescrise de lege etc.