Decizia nr. 925/2015
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1917 din 26 mai 2014 a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii, invocate de pârâta, ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea formulata de reclamanţii A., B., C., D., E. reprezentata prin tutore D. în contradictoriu cu pârâta SC F. SA şi intervenientul forţat G., a obliga pârâta la plata către reclamanta E. a sumei de 900 lei cu titlu de prestaţie periodica lunara pe toata durata vieţii. De asemenea a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri daune morale: - reclamantei E. reclamanta prin tutore D. suma de 100.000 lei; - reclamantului A. suma de 30.000 lei; - reclamantei B. suma de 30 000 lei; - reclamantului C. suma de 20.000 lei şi - reclamantului D. suma de 20.000 lei
Pentru a hotărî astfel, judecătorul a reţinut, că în cauză reclamanta E. a fost victima unui accident rutier care a avut loc la data de 27 februarie 2009 pe raza localităţii Vitanesti, comuna Bolotesti, jud. Vrancea.
În Dosarul penal nr. x/231/2010 al Judecătoriei Focşani s-a pronunţat sentinţa penala nr. 574 din 15 martie 2011 prin care a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionata a executării pedepsei pentru infracţiunea de vătămare corporala din culpă şi a fost obligat inculpatul alături de asigurător la plata către partea civila E. a sumei de 35.000 lei daune materiale şi a sumei de 100.000 lei daune morale. Prin decizia penala nr. 1385/R din 15 septembrie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, s-a admis recursul părţii civile E., s-a casat în parte sentinţa penala recurata numai în ce priveşte latura civila şi în rejudecare s-a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 lei la 200.000 lei.
Prin hotărâre penală, rămasă irevocabilă s-a constatat cu privire la existenta faptei şi vinovăţia, fiind îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
S-a constatat că dispoziţiile relevante ale Legii nr. 136/1995 (art. 55) permit ca asigurătorul să facă plata direct către persoana fizică păgubită şi cum reclamanta au solicitat expres acest lucru, se poate dispune obligarea directă a asigurătorului la plata despăgubirilor către persoanele vătămate prin producerea accidentului rutier. Aşa fiind, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, s-a reţinut că reclamanţii au luat cunoştiinţă ulterior pronunţării Deciziei penale nr. 1385/R din 15 septembrie 2011, iar prezenta cerere a fost formulată la data de 20 septembrie 2012 în termenul de prescripţie de 3 ani, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea, instanţa fondului a respins şi excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu sentinţa penală nr. 574 din 15 martie 2011 pronunţata de Judecătoria Focşani, întrucât nu există identitate de obiect între cererile ce au făcut obiectul acţiunii civile adiacente acţiunii penale soluţionată prin hotărâre irevocabilă.
În ceea ce priveşte calitatea procesual activă a reclamanţilor, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt: victima, rudele victimei, părinţii şi fraţii acesteia.
Referitor la daunele materiale, prima instanţă a admis, în parte, cererea reclamantei de acordare de daune materiale reprezentând necesarul resurselor materiale pe durata vieţii, determinate sub un aspect de imposibilitatea obiectivă de a exercita vreo activitate şi de a obţine venituri în acest fel, dar şi de necesitatea unui efort financiar mai mare pentru ca reclamantei să I se asigure o ambianta corespunzătoare situaţiei în care se găseşte.
Pentru determinarea sumei ce va face obiectul prestaţiei periodice s-au avut în vedere atât dispoziţiile legale în materie, dar şi faptul că victima nu avea vârsta majoratului la data producerii faptei ilicite, nu a fost salariată, avea posibilitatea obţinerii unor venituri minime sub forma unei pensii pentru încadrare în grad de handicap grav cu asistent social cu caracter permanent, cel puţin o parte din medicamentele şi tratamentele necesare sunt subvenţionate în sistemul asigurărilor de sănătate, astfel că s-a stabilit în favoarea reclamantei E. suma de 900 lei titlu de prestaţie periodică lunară pe toata durata vieţii.
Referitor la despăgubirile ce reprezintă daune morale, s-a statuat că despăgubirile pentru daune morale se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare. în acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, în cazul infracţiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi moraie susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate, precum şi alte criterii de evaluare raportat la probele administrate în cauză şi consecinţele accidentului asupra minorei.
Astfel, tribunalul a arătat, pe larg, modul în care se evaluează daunele morale şi, în considerarea acestora şi s-au apreciat ca neîntemeiată penalităţile de întârziere pretinse de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii E., A., D., C. şi D., precum şi pârâta SC F. SA, au formulat apel.
1. Prin apelul declarant, reclamanţii au solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei civile nr. 1917/2014 pronunţata de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în data de 26 mai 2014 în Dosarul nr. x/93/2012, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, în argumentarea căruia a arătat, pe larg, că li se cuvin daunele materiale şi morale, iar actul normativ aplicabil în speţă este Ordinul nr. 14/2011.
2. Prin apelul declarant, pârâta a arătat că solicită anularea încheierii din data de 25 februarie 2014 şi a sentinţei civile nr. 1917 din 26 mai 2014, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, refacerea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică de către comisia medico-legală competentă si avizarea acestuia de către Comisia de Avizare şi Control al actelor medico-legale, în considerarea cărora raportul de expertiză nu a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, iar lucrarea înaintată Tribunalului Ilfov de Serviciul de Medicină Legală Ilfov nu a fost în prealabil avizată de către Comisia de Avizare şi Control al actelor medico-legale, fiind astfel încălcate prevederile imperative indicate. Pe fondul despăgubirilor solicitate, pârâta a arătat pe larg că acestea nu trebuie să fie excesive şi să reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi echitabilă.
Prin Decizia civilă nr. nr. 946 din 22 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., persoana pusă sub interdicţie judecătorească reprezentată prin tutore D. şi de pârâta SC F. SA împotriva încheierii din data de 25 februarie 2014 şi a sentinţei civile nr. 1917 din 26 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu intimatul G. şi, în consecinţă:.
A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în ceea ce priveşte despăgubirile materiale şi penalităţile de întârziere sensul că:
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă E. a sumei 407 lei lunar cu titlu de despăgubire materială pentru nerealizare câştigului din muncă şi la plata sumei de 1000 lei lunar cu titlu de despăgubiri materiale determinate de recuperare.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea pârâtei şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi, penalităţi ce se vor calcula asupra tuturor sumelor acordate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, de la expirarea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la data plăţii efective.
S-au păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
S-au reţinut următoarele:
1. Apelul pârâtei.
Referitor la competenţa comisiei medicale, instanţa de apel a apreciat că, nulitatea raportului de expertiză şi refacerea sa trebuia cerută la primul termen după depunerea acestuia, nu pe calea căi de atac a apelului. Aceasta solicitare nu s-a formulat în faţa tribunalul şi, pe de altă parte, raportul de expertiză a fost realizat de către o comisie alcătuită conform art. 28 din Ordinul nr. 1134/2000 după cum rezultă dintr-o simplă lecturarea a acestui înscris (fila 322-326 dosar fond).
S-a considerat că nu s-au efectuat două expertize medicale care să conţină concluzii contradictorii, cee ace ar fi impus supunerea spre avizare a expertizei.
Cu privire la acelaşi aspect, instanţa de apel a reţinut că, nu se indică nici o contradicţie concretă între această probă şi actele medicale efectuate în alte dosare civile sau penale. Expertiza medico-legală psihiatrică realizată în cursul urmării penale a recomandat ca partea vătămată să fie pusă sub interdicţie (fila 45 dosar fond). Textele de lege nu impun în orice situaţi avizarea unei expertize, ci doar în ipoteza unor rapoarte conţinând concluzii contradictorii. Aşa fiind, prima instanţă în mod corect a respins solicitarea formulată de către apelanta-pârâtă.
Restul criticilor formulate pârâtă privind acordarea despăgubirilor au fost examinate, analizate odată cu apelul formulat de către reclamanţi.
2. Apelul formulat de către reclamanţi
S-a constatat că, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, într-adevăr pe fondul unor complicaţii ulterioare a stării de sănătate, din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008. Pe de altă parte pentru a răspunde de urmările faptei ilicite este chemat asigurătorul în temeiul unui contract de asigurare valabil la data producerii faptei.
În analiza acestor critici trebuie de asemenea făcută o distincţie între normele de drept material şi normele de drept procesual.
Fiecare dintre normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplică contractelor de răspundere civilă delictuală încheiate sub imperiul său, în cazul în care conţin norme de drept material, un contract de asigurare nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de părţi sau de legea în vigoare la momentul încheieri. Aceste aspect îl reprezintă tocmai ceea ce au indicat şi reclamanţii cu ajutorul principiului tempus regit actum.
Legea civilă material se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, trecutul scapă legii civile noi, legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea sa.
Totodată, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază în raport de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei. Ca urmare a unui act ilicit se naşte obligaţia de răspundere pentru consecinţele faptei, indiferent de data producerii consecinţelor. Astfel, dacă legea prevedea că pentru o faptă considerată ilicită persoana responsabilă trebuie să răspundă, va răspunde pentru toate consecinţele faptei în raport de data şi legea în vigoare la data faptei. Dacă la data producerii faptei legea nu prevedea o obligaţie de a răspunde, indiferent de data producerii consecinţelor faptei şi de schimbarea ulterioară a legii, nu poate fi atrasă răspunderea.
La fel şi pentru contractul de asigurare, subliniindu-se că în situaţia în care legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a răspunde pentru o anumită categorie de pagube, partea se poate îndrepta împotriva celui responsabil dacă există în sarcina acestuia obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile neacoperite de contractul de asigurare.
În consecinţă Ordinul nr. 20/2008 este aplicabil raportului juridic în ceea ce priveşte normele de drept material, inclusiv limita în care asigurătorul este obligat să răspundă, respectiv 1.500.000 euro.
În ceea ce priveşte normele de procedură, dacă aceste acte normative succesive conţin moduri de soluţionare ale unor cereri de despăgubiri, Curtea observă că devin incidente dispoziţiile art. 725 cpc, şi trebuie aplicate normele de procedură ale legii noi. în acest sens sunt normele de procedură în vigoare la data de 28 iunie 2012, respectiv din 2011 referitoare la termenul şi modalitatea în care o astfel de solicitarea trebuie soluţionată şi obligaţia de plată a penalităţilor.
Într-adevăr există o supremaţie a normelor de drept: norme europene, Constituţie, legi, însă cât timp au fost edictate acte normative cu putere inferioară şi acestea nu a fost constatate ca încălcând o normă juridică superioară este obligatorie aplicarea lor. Principiul jura novit curia invocat de către reclamanţi nu presupune ignorarea unor acte juridice date în aplicarea unui text normativ cu valoare juridică superioară.
S-a apreciat că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamanţi, priveşte o altă problemă de drept, acea a aplicării unui articol de lege, dacă mai poate constitui temei pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei prin care textul a fost declarat neconstituţional în M. Of. şi nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte aplicarea concretă a legii în timp la situaţia concretă a dosarului.
S-a apreciat că art. 1391 N.C.P.C. invocate de pârâtă, nu este aplicabil în speţă, ci doar art. 998-999 C. civ., astfel că dacă sub imperiul codului civil anterior şi ale Ordinului nr. 20/2008 s-ar fi putut acorda despăgubiri morale şi rudelor persoanei a cărei sănătate a fost prejudiciată, o evoluţie legislativă, considerată de parte contrară, nu poate duce la negarea acestui drept, prin raportare la modul de aplicare a legii în timp.
Într-adevăr pentru acoperirea prejudiciului este necesar ca acesta să fie cert în privinţa existenţei şi a posibilităţilor de evaluare, fiind necesar a se acoperi în integralitate nu numai prejudiciul actual dar şi cel viitor, susceptibil de evaluare, nereparat.
În prezenta cauză s-a solicitat pe de o parte repararea atât a prejudiciilor materiale cât şi morale.
În ceea ce priveşte daunele materiale, raportat la soluţia primei instanţe, instanţa de apel a statuat că aceste prejudicii sunt susceptibile a fi reparate eşalonat prin prestaţii lunare, ţinând cont de natura celor două prejudicii: pierderea în ceea ce priveşte veniturile de natură salarială şi despăgubiri necesare pentru refacerea sănătăţii. Totodată trebuie apreciate şi individualizate separat, având în vedere prejudiciile pretinse şi cât timp chiar acordarea lor în timp poate fi schimbată în funcţie de evoluţii ulterioare.
Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. In schimb, în situaţia în care se pune problema reparării unor prejudicii certe, viitoare, cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale cu consecinţa diminuării sau pierderii capacităţii de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestaţii periodice, mai ales pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipaţie.
La fel despăgubirile pentru refacerea sănătăţii. Totodată cuantumul acestora poate oscila în funcţie de nevoile concrete ale persoanei vătămate. Evoluţia medicală poate impune noi tratamente de urmat sau noi terapii astfel cum foarte bine le poate opri.
De asemenea în cazul în care pentru persona vătămată repararea pagubelor materiale reprezentând neobţinerea veniturilor din muncă se face raportat la salariul minim brut pe economie, se poate observa că există oscilaţii a acestui salariu părţile putând solicita ulterior eventuale reevaluării.
Sub acest din urmă aspect, instanţa de apel a constatat că apelul părţilor este întemeiat, după cum urmează:
S-a apreciat că evoluţiile ulterioare pot duce la reevaluarea despăgubirilor acordate cu acest titlu fără ca instanţa să trebuiască să indice în dispozitiv faptul că sumele se pot mări/micşora la schimbarea împrejurărilor avute în vedere de instanţă la data soluţionării şi acest caracter al hotărârii decurge tocmai din caracterul despăgubirilor.
În privinţa daunelor materiale cu titlu de venituri salariale, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile legale incidente cauzei, respectiv art. 49 pct. 1 lit. c), precum şi faptul că partea vătămată obţine suma de 293 lei cu titlu de pensie. Faţă de aceste aspect şi ţinând cont de faptul că salariul minim pe economie la data formulării cererii era de 700 lei, conform H.G. nr. 1225/2011, instanţa de apel a stability că diferenţa de plată este de 407 lei.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru refacerea sănătăţi, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor legale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 20/2008.
În raport de aceste prevederi, instanţa de apel, în evaluarea despăgubirilor s-a raportat la faptul că persoanei vătămate i-a fost recomandat un anumit regim alimentar (fila 169-179) şi nu au fost luat în calcul înscrisurile care dovedesc cheltuielile efectuate anterior soluţionării cauzei penale şi acordate deja de instanţa penală.
Instanţa de apel a avut în vedere recomandarea privind tratamentul din data de 02 iunie 2011, existenţa recomandării de logopedie şi de continuare a recuperării neouromotorii şi psihoemoţionale şi de actele medicale ulterioare care recomandau o dietă variabilă şi tratamentul adecvat.
În stabilirea despăgubirilor materiale, instanţa de apel Ie-a cuantificat la suma de 1000 de lei lunar raportat la materialul probator administrat în cauză, respectiv ţine cont de situaţia la data introducerii cererii şi până la schimbarea împrejurărilor avute în vedere de instanţă conform celor menţionate anterior.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către ambele părţi privind acordarea şi cuantumul daunelor morale se observă că spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanţei de judecată.
Referitor la daunele morale, instanţa de apel a avut în vedere criterii obiective, de aşa manieră încât să nu se tindă către o îmbogăţire fără just temei, precum şi art. 49 din Ordinul nr. 20/2008, conform căruia daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Prin raportare la practica judiciară depusă de ambele părţi la dosar, ţinând însă cont de circumstanţele speciale ale cauzei, instanţa de apel a apreciat că nivelul acestora a fost în mod corect stabilit de către tribunal.
Instanţa de apel a respins criticile apelantei-pârâte privind acordarea despăgubirilor morale victimei, apreciindu-le considerabile, în motivarea cărora s-a statuat că anterior au mai fost acordate în cauză, pentru pierderea auzului şi nu pentru faptul că victima a ajuns în situaţia de a nu se mai putea îngriji singură, în stare de dependenţă totală faţă de familie. Imposibilitatea de reparare efectivă a acestor prejudicii, de a compensa suferinţa pricinuite de lipsa unei vieţi normale, nu poate duce la acordare unor sume nejustificate, prin raportare şi la cele indicate anterior de către instanţă.
Rapoartele de evaluare depuse pentru reclamanţii rudele victimei, proba testimonială, susţin acordarea acestor daune, dar în aceleaşi coordonate, fără a se realiza o îmbogăţire fără justă cauză. Suferinţa părinţilor este incontestabilă, văzându-şi fiica accidentată, cu sănătatea distrusă şi cu posibilităţi reduse de recuperare integrală la vârsta când aceasta trebuia să se bucure de viaţă şi să evolueze pe plan profesional şi personal. La fel probele dosarului au relevat existenţa unor legări strânse în familie şi legături sincere de afecţiune între fraţi. Cu toate acestea se apreciază că nu se impune majorarea acestor daune, reţinând ca acestea nu reprezintă preţul dureri ci încercarea de alinare a unor suferinţe, ţinându-se seama totodată că există posibilităţi de recuperare, chiar dacă, din nefericire, nu foarte mari.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere legea nu face distincţie între obligarea la plata acestora în funcţie de despăgubirile acordate, morale sau materiale. Posibilitatea executării silite a sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească nu exclude de asemenea obligaţia de plată în cazul nerespectării termenelor stabilite de lege, aşa încât s-a considerat greşită soluţia sub acest aspect.
Cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată pârâtului la data de 27 iunie 2012 (fila 11 verso dosar fond), din acest moment asigurătorul având un termen de 3 luni să soluţioneze cererea sau să comunice motivele pentru care nu aprobă despăgubirile (art. 36 Ordinul nr. 14/2011). Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înlăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012, prin întâmpinarea pârâtul respingând pretenţiile formulate.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că nu se pot acorda aceste penalităţi de la momentul solicitat de către apelanţii-reclamanţi. Este aplicabil art. 36 alin. (5) care prevede obligaţia plăţii despăgubirii în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. în aceste condiţii penalităţile trebuie acordate de la data la care expiră termenul de 10 zile conform art. 37, urmând ca hotărârea tribunalului să fie modificată şi sub acest aspect.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanţii şi pârâta au declarant recurs.
Recurenţii - reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, nulitatea recursului declarat de pârâtă, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
În susţinerea excepţiei nulităţii invocate prin întâmpinare, reclamanţii susţin că prin criticile formulate de pârâtă se încearcă rejudecarea cauzei, pe fond, neformulând motive de nelegalitate, acestea fiind critici de netemeinicie.
Înalta Curte urmează să respingă excepţia invocată de reclamanţi, întrucât din lecturarea motivelor de recurs formulate, rezultă că acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - de altfel este invocate şi de către recurenta pârâtă - întrucât acestea vizează aplicarea greşită a legii privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a penalităţilor de întârziere.
Faptul că pârâtă critică şi daunele morale şi materiale, sub aspectul modului în care au fost acordate şi cuantificate, raportat la cele două motive de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale a prescripţiei dreptului material la acţiune şi ale penalităţilor de întârziere, nu pot conduce ia sancţionarea pârâtei prin constatarea nulităţii recursului declarat, în considerarea respectării principiului non reformation in pejus. A acţiona contrar, în condiţiile în care, totuşi, recurenta pârâtă formulează cele două motive de nelegalitate, instanţa de recurs, în virtutea rolului său activ, nu îi este îngăduit să aplice sancţiunea prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamanţi.
Prin recursul declarat de reclamanţi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în primul rând, reclamanţii critică soluţia dată în apel, în parte, respectiv cu privire la greşita stabilire a momentului la care pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere. în opinia recurentei, după citarea art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, primul articol evocat determină două situaţii de fapt diferite şi anume:
Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; teza I ce arată modalitatea de plată a despăgubirilor în situaţia în care acestea sunt solicitate prin avizarea asigurătorului de răspundere civilă şi teza a -II -a care arată modalitatea de plată a despăgubirilor în situaţia în care acestea sunt solicitate direct instanţei de judecată, fără a mai aviza în prealabil asigurătorul.
Recurenţii - reclamanţi susţin că instanţa de apel se află în eroare, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Tezei I privind penalităţile de întârziere, datorită faptului că persoanele prejudiciate au parcurs premergător introducerii cererii de chemare în judecată, procedura stabilită de teza evocată. Acest fapt a fost recunoscut de însăşi instanţa de apel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, pe care le citează punctual, fără a mai le reda.
Motivarea sentinţei în sensul că penalităţile de întârziere nu pot fi acordate de la data avizării deoarece cererea de chemare în judecată "a fost înregistrată înăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012," nu poate fi primită ca legală, deoarece dispoziţiile art. 36 alin. (1) - (6) impun asigurătorului R.C.A. următoarele termene maxime:
"(1) În termen de cel mult 3 luni de ta avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat:
a) Fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat;
b) Fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
c) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. este obligat la plata despăgubirii
d) Asigurătorul R.C.A. poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.
e) Asigurătorul R.C.A. are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei.
f) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
g) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat."
În prezenta cauză, cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată la data de 27 iunie 2012, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 septembrie 2012, deci după 83 de zile de aşteptare, fără niciun răspuns ori adresa, confirmare sau reacţie din partea asigurătorului şi cu 7 zile înainte de împlinirea celor 90 de zile, termen maxim prevăzut de normele legale.
În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, consideră nelegală soluţia instanţei de apel de a nu acorda penalităţile de la data avizării, atâta timp cât în decursul celor 3 luni societatea de asigurări nu şi-a îndeplinit niciuna din obligaţiile stabilite de dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Motivarea instanţei conform căreia ".prin întâmpinare pârâtul respingând pretenţiile formulate. In aceste condiţii se apreciază ca nu se pot acorda aceste penalităţi de la momentul solicitat de către apelanţii reclamanţi" nu este legală, deoarece întâmpinarea formulată de asigurător nu a fost realizată în decursul celor 3 luni, în cadrul procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată, ci a fost realizată la data de 08 noiembrie 2012, la aproximativ 4 luni, de la momentul avizării.
Reclamanţii susţin că, pârâta nu şi-a îndeplinit integral obligaţiile prevăzute de art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 şi "dovada încadrării în teza I vizând aplicarea de penalităţi."
În legătură cu acest aspect, reclamanţii arată diligentele pe care trebuie să le ia societatea de asigurare în ipoteza cazului de faţă - vătămări corporale şi distrugeri de bunuri materiale - şi obligaţia acesteia de a soluţiona cererile de despăgubire într-un termen maxim de 90 de zile. Sub acest aspect, reclamanţii conchid că societatea de asigurare profitând de raportul disproporţionat de putere existent între societatea de asigurare şi părţile prejudiciate, pârâta a limitat drepturile păgubiţilor de obţinere a unor despăgubiri prealabile sesizării instanţei de judecată.
Repararea prejudiciului integral pentru daunele suferite presupune atât repararea prejudiciului efectiv, cât şi a beneficiului nerealizat, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de asigurătorul R.C.A. Aşa fiind, acesta trebuia obligat la plata penalităţilor în vederea reparării integrale a prejudiciului, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864.
Faţă de considerentele învederate, reclamanţii solicită admiterea prezentului recurs, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul de a obliga pârâta SC F. SA, în calitate de asigurător, la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile, calculate de la data convocării la conciliere, respectiv 27 iunie 2012 până la data plătii efective, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
2. Recursul pârâtei.
2.1.Prin recursul declarat de pârâtă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-un prim motiv de recurs, pârâta critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte excepţia dreptului material la acţiune, în sensul că, în mod greşit a fost respinsă, cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta arată că reclamanţii au solicitat obligarea societăţii de asigurări ca urmare a pierderii discernământului de către E., afecţiune intervenită în urma accidentului de circulaţie provocat de intervenientul forţat G. Data introducerii cererii de chemare în judecată este 19 septembrie 2012.
În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune începe să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, atunci a cunoscut asiguratul că a suferit o daună şi din acel moment el are dreptul să pretindă indemnizaţia de asigurare. în opinia acestei recurente, producerea evenimentului asigurat dă naştere dreptului de a pretnde indemnizaţia de asigurare, sens în care invocă jurisprudenţă şi dispoziţiile art. 6 alin. (4) din N.C.C.
Pârâta precizează că prescripţia a început să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv 27 februarie 2009, aplicându-se dispoziţiile legale în vigoare la această dată, întrucât la acest moment - data producerii accidentului - reclamanţii cunoşteau atât paguba cât şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
Faţă de acest raţionament, pârâta conchide că, la data de 19 septembrie 2012 - data introducerii acţiunii - reclamanţii cunoscând - de mai bine de 3 ani - persoana vinovată de producerea accidentului şi întinderea prejudiciului, dreptul material la acţiune al reclamanţilor era prescris.
2.2. În ceea ce priveşte prejudiciul moral acordat reclamantei E., pârâta susţine că soluţia dată este cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta arată, după invocarea considerentelor sentinţei penale, în esenţă, că starea de demenţă posttraumatică cu discernământul abolit în totalitate a reclamantei, exclude
În mod necesar realitatea prejudiciului moral, aspect statuat de doctrină. în acest sens, pârâta explică, pe larg, lipsa stării de conştientizare a reclamantei, datorită căreia, nu se percepe o suferinţă, ceea ce conduce la ipotza neacordării daunelor morale acestei reclamante.
Referitor la ceilalţi reclamanţi, în acelaşi context, al acordării daunelor morale, pârâta opinează că acestora nu li se cuvin, instanţa anterioară trebuind să ţină cont de statuările rezoluţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europeri nr. 75 adoptată la data de 14 martie 1965, iar pe de altă parte, art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 49 pct. 1 din normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, singura pesoană îndreptăţită să solicite despăgubiri este cea care a fost victim direct a accidentului, nu şi rudele acesteia. Cu privire la această din urmă problemă, pârâta învederează, prin invocarea art. 1391 din N.C.C. - neaplicabil în speţă recunoscut de însăşi această recurentă - precum şi jurisprudenţa românească recentă -invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală, şi invocă dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, pe care o citează.
2.3. Referitor la prestaţia periodică de 407 lei acordată reclamantei E., în opinia pârâtei aceasta a fost acordată cu aplicarea greşită a legii, sens în care explică că nu s-a avut în vedere salariul minim pe economie la data introducerii cererii de chemare în judecată, în considerarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 49 pct. 1 lit. c) din Normele privind normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008 şi art. 2 din H.G. nr. 1051/2008 - vigoare la producerea evenimentului - când salarriul minim pe economie era de 600 lei şi nu cum în mod eronat a reţinut instanţa anterioară ca venit brut 700 lei. De asemenea, pârâta precizează că instanţa anterioară nu a arătat până când trebuie plătită această sumă.
De asemenea, pârâta mai critică soluţia instanţei anterioare şi sub aspectul acordării sumei de 1000 lei daune material, care nu constituie decât un prejudiciu eventual. în continuare, pârâta se referă la faptul că asigurătorul plăteşte numaidespăgubiri în baza contractului de asigurare şi nu în temeiul răspunderii civile delictuale, în termenii şi condiţiile stabilite prin ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor În acest context, pârâta dezbate problema cheltuielilor efectuate de reclamanţi, pe care le menţionează punctual în întărirea susţinerilor sale în apărare, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea acordării de daune materiale.
2.4. Referitor la penalităţile de întârziere.
Pârâta în dezvoltarea acestui motiv de recurs, susţine că penalităţile acordate de 0.2%/zi de întârziere de la data expirării unui termen de 10 zile de la rămânerea, definitivă a hotărârii şi până la data plaţii efective au fost acordate cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Cu toate ca instanţa de apel in motivare retine ca ordinal aplicabil in raportul dedus Judecaţii este Ordinul nr. 20/2008, aceasta obliga societatea la plata sumei de 0.2%/ ai de întârziere si nu la 0.1%/ zi de întârziere astfel cum prevede ordinul aplicabil. Potrivit motivării de la pag. 22 a deciziei civile, fiecare dintre normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplica contractelor de răspundere civila delictuala încheiate sub imperiul sau, in cazul în care conţine norme de drept material, un contract de asigurare nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de parti sau de legea în vigoare la momentul încheierii. Acest aspect îi reprezintă tocmai ceea ce au indicat şi reclamanţii cu ajutorul principiului tempus regit actum.
Ordinul nr. 20/2008 era în vigoare la data producerii accidentului - 27 februarie 2009, legea aplicabilă fiind cea de la data săvârşirii faptei cauzatoare de prejudicii, nu cea de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, pârâta opinează că Ordinul nr. 20/2008 este aplicabil raportului juridic dedus judecăţii în toate privinţele. Aşa fiind, cuantumul penalităţilor este cel prevăzut de art. 37 din Normele privind normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008. în legătură cu aceeaşi chestiune, pârâta precizează că potrivit art. 36 alin. (1) raportat la art. 37 din normele menţionate, momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere este reprezentat de a şaisprezecea zi de la data comunicării hotărârii către asigurător şi nu de la a unsprezecea zi cum greşit a reţinut instanţa anterioară. Aşa fiind, penalităţile de întârziere au fost acordate cu aplicarea greşită a legii.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1. Recursul reclamanţilor.
În primul rând, este de observat că, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, pe fondul unor complicaţii ulterioare a stării de sănătate a reclamantei E., din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008.
Reclamanţii critică decizia recurată sub aspectul că, în mod greşit s-a considerat momentul de la care societatea de asigurări trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere, critici care sunt nefondate, deoarece în mod corect s-a statuat că sunt aplicabile dispoziţiile Tezei alia- a art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, în considerarea faptului că acestea au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii negăsindu-se în prima ipoteză invocată de aceştia.
În afară de acest aspect cele învederate sunt întărite şi cu împrejurarea că, în mod corect instanţa de apel a constatat că cauza pendinte i se aplică art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 20/2008 şi nu Ordinul nr. 14/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei, în consecinţă Ordinul nr. 20/2008 era aplicabil raportului juridic în ceea ce priveşte normele de drept material.
De ceea, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, într-adevăr pe fondul unor complicaţii ulterioare a stării de sănătate a reclamantei E., din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008. Acest aspect fiind lămurit, deoarece reclamanţii în cererea de recurs invocă dispoziţiile art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011.
Or, trebuie subliniat şi faptul că, invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 este aplicabil, în cauză, privind normele de drept material, în considerarea cărora a statuat că este incident Ordinul nr. 20/2008, data fiind că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază în raport de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei, în cauză data producerii producerii accidentului. Construcţia juridică enunţată de reclamanţi din perspectiva actului normativ pretins a fi incident în cauză, nu poate fi analizat, în condiţiile în care această chestiune ar antama situaţia de fapt deja stabilită, pe de o parte, iar pe de altă parte, problema de drept privind aplicarea celor două ordine s-a tranşat în raport de normele de drept material şi normele de drept procesual.
În ce priveşte aplicarea normelor de drept procesual, în mod legal, instanţa de apel a stabilit că devin incidente dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., şi trebuie aplicate normele de procedură ale legii noi. în acest sens sunt normele de procedură în vigoare la data de 28 iunie 2012, respectiv Ordinul nr. 14/2011 referitoare la termenul şi modalitatea în care o astfel de solicitarea trebuie soluţionată şi obligaţia de plată a penalităţilor.
De aceea, Înalta Curte urmează să respingă criticile reclamanţilor cu privire la aplicarea tezei a II-a referitoare la penalităţile de întârziere.
După cum se poate observa, toată motivaţia reclamanţilor, sub acest aspect, vizează Ordinul nr. 14/2011.
Pe de altă parte, examinând decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate de instanţa de apel, se constată că în mod corect s-a constatat momentul de la care societatea de asigurare emitentă a poliţei R.C.A. datorează penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi de despăgubiri, calculate de la data avizării - convocării la conciliere - până la data plăţii efective ţinând cont de interpretarea art. 36, 37 şi 46 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, în sensul că penalităţile încep să curgă de la expirarea a termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat sau a termenului de 15 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-au stabilit despăgubirile în sarcina societăţii de asigurare.
Astfel, potrivit art. 36 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, despăgubirea se achită de asigurătorul R.C.A. în maximum 15 zile de la data la care acesta a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Alin. (2) al aceleiaşi norme stabileşte în sarcina asigurătorului R.C.A. obligaţia de desfăşura investigaţia privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.
În acelaşi termen, legiuitorul a statuat în sarcina asigurătorului două obligaţii alternative funcţie de două situaţii distincte. Astfel, asigurătorul trebuie să răspundă părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigaţii în cazul în care s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor de asigurare şi producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., sau să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire, în cazul în care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.
Art. 37 al aceluiaşi act normativ sancţionează asigurătorul R.C.A. care nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i revin în termenul prevăzut la art. 36 sau şi Ie-a îndeplinit defectuos, cu plata unor penalizări de 0,2 %, calculate pentru fiecare zi de întârziere.
Pentru situaţia în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, legiuitorul a reglementat cazurile în care despăgubirile pot fi stabilite, respectiv: potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor; deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă şi irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau din actele încheiate de autorităţile publice, semnate fără obiecţii de proprietarul, utilizatorul ori conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, rezultă cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs;
b) persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia."
Prin urmare, rezultă fără echivoc, din economia normelor legale evocate că, penalităţile de întârziere prevăzute de legiuitor la art. 37, se datorează de asigurător, după scurgerea termenului de 10 zile de la data la care acesta a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească, în cazul înţelegerii amiabile a părţilor cu privire la cuantumul acestora sau de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în situaţia în care stabilirea dreptului la despăgubiri şi întinderea acestora au fost deduse judecăţii, aşa cum corect instanţa de apel a statuat, cită:
"Cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată pârâtului la data de 27 iunie 2012 (fila 11 verso dosar fond), din acest moment asigurătorul având un termen de 3 luni să soluţioneze cererea sau să comunice motivele pentru care nu aprobă despăgubirile (art. 36 din Ordinul nr. 14/2011). Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înlăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012, prin întâmpinarea pârâtul respingând pretenţiile formulate."
Prin urmare, şi aceste critici ale recurenţilor urmează să fie înlăturate ca nefondate, cum corect a stabilit şi instanţa anterioară. în aceste condiţii se apreciază că nu se pot acorda aceste penalităţi de la momentul solicitat de către apelanţii-reclamanţi, ci art. 36 alin. (5) care prevede obligaţia plăţii despăgubirii în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. în aceste condiţii penalităţile trebuie acordate de la data la care expiră termenul de 10 zile conform art. 37, cum legal şi corect a stabilit instanţa de apel.
În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere, faţă de considerentele anterioar expuse, erau aplicabile dispoziţiile din Ordinul nr. 14/2011, fiind corect cuantificate la 0,2 % pe zi întârziere şi nu în sensul celor susţinute de reclamanţi. Conclzionând, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, aşa încât şi sub acest aspect criticile reclamanţilor sunt nefondate.
2. Recursul pârâtei.
Cum în speţă, părţile au învestit instanţa de judecată cu determinarea despăgubirilor, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au făcut o corectă şi riguroasă interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, decizia atacată fiind la adăpost de orice critici în sensul arătat.
Pârâta critică soluţia data cu privire la respingerea prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii accidentului, respectiv de la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, în opinia sa, atunci a cunoscut asiguratul că a suferit o daună, adică la 27 februarie 2009.
Criticile pârâtei sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor, are caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. în cadrul procesului penal, persoana vătămată poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârşirea infracţiunii, de la inculpat şi persoana responsabilă civilmente, constituindu-se parte civilă. întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o infracţiune care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin. (2) Decretul nr. 167/1958).
Astfel, momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului reclamanţilor de a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale faţă de cel vinovat de producerea accidentului, întrucât din acest moment reclamanta a înţeles sa¬şi valorifice pretenţiile pe calea unei acţiuni civile separate, neputându-se constitui parte civilă cât timp nu poate exista un proces penal. Mai mult, având în vedere că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. numai hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea în despăgubiri, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, rezultă că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru care motive, soluţia adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanţa procurorului.
În consecinţă, în cauză a fost soluţionată legal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
Astfel, cum în cauză s-au invocat prejudicii produse şi de care reclamanţii au luat cunostiinta ulterior pronunţării Deciziei penale 1385/R din 15 septembrie 2011, având în vedere şi aspectele reţinute anterior iar prezenta cerere a fost formulata la data de 20 septembrie 2012 în termenul de prescripţie de 3 ani.
Înalta Curte urmează să respingă toate criticile recurentei - pârâte referitoare la modul în care au fost acordate daunele materiale şi daunele morale, deoarece aceste chestiuni ţin de reaprecierea probelor şi restabilirea situaţiei de fapt, împrejurări ce nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac a recursuluii. Mai mult decât atât, deşi pârâta invocă pretinsele dispoziţii legale încălcate de către instanţa anterioară, în realitate acestea vizează critici de netemeinicie, cu referire la cuantumul daunelor acordate. în acest sens, instanţele de judecată au statuat că aceste chestiuni, în calea de atac a recursului, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ştiu fiind că o decizie a cărei recurate se cere, controlul judiciar se exercită în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Nici criticile pârâtei cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind penalităţile de întârziere nu sunt fondate, Înalta Curte sub acest aspect a argumentat în recursul reclamanţilor.
De remarcat că instanţa de apel a făcut o analiză completă şi în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, - fără a analiza cuantumul despăgubirilor care reprezintă o analiză a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză - având în vedere criteriile obiective de cuantificare a daunelor materiale şi morale.
Sub acest aspect este important de reţinut că instanţele de judecată au statuat următoarele, cităm:
"Instanţele superioare au înţeles să intervină şi să modifice hotărârile primei instanţe atunci când au constatat că despăgubiri sub forma daunelor morale au fost acordate într-un cuantum ridicat. S-a motivat că asemenea despăgubiri nu trebuie să reprezinte o amendare excesivă a celui vinovat de producerea evenimentului asigurat şi nici o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză.
Curtea Supremă de Justiţie a României, Secţia civilă, prin Decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001 a reţinut, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei de recurs. Curtea a împărtăşit criteriul general evocat de instanţa europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acesteia (instanţa supremă a avut în vedere cauza Tolstov Miloslovsky vs. Regatul Unit).
Chiar dacă este delicat să se vorbească despre rolul pe care l-a avut în societate o persoană, despre suferinţa pe care a produs-o pierderea unei persoane familiei sale, despre posibilităţile unei persoane de a susţine familia, de a contribui la întreţinerea familiei, trebuie spus înainte de toate că a fost vorba despre un eveniment produs din culpă şi că sumele pe care cei vătămaţi pot să le primească trebuie să se raporteze şi la împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat.
La acordarea daunelor morale, instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că sumele acordate reclamanţilor nu trebuie să reprezinte o sancţiune aplicată asigurătorului şi nici nu trebuie văzută ca o sumă mică în comparaţie cu suma ce apare scrisă pe poliţa de asigurare R.C.A. Conceptul de poliţă R.C.A. a fost gândit şi reprezintă o răspundere faţă de terţe persoane şi nu o sursă de îmbogăţire.
De asemenea, nu trebuie ignorat impactul financiar pe care o astfel de sentinţă o poate avea asupra funcţionării unei societăţi de asigurări, aceste sume acordate obligând asigurătorul să majoreze considerabil primele de asigurare R.C.A. pentru a putea rămâne pe piaţă şi a avea putere financiară sa¬şi acopere costurile de funcţionare."
Practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral astfel încât sumele acordate să nu fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a răului suferit. Trebuie, însă, ca instanţa judecătorească să acorde atenţie unor criterii în stabilirea despăgubirilor, precum legătura de rudenie şi preîntâmpinarea îmbogăţirii fără justă cauză.
De regulă, în aprecierea justeţei cuantumului daunelor morale pretinse de către partea prejudiciată, trebuie avut în vedere faptul că cel păgubit are o anumită legătură de rudenie cu victima.
Într-o atare situaţie, se pune întrebarea dacă este suficient a se reţine calitatea de rudă cu victima, pentru a se putea acorda daunele morale pretinse, independent de dovedirea prejudiciului.
Orice pretenţie civilă, fie ea şi de natură nepatrimonială, trebuie însă dovedită, după cum s-a reiterat de jurisprudenţa şi doctrină. A reţine un prejudiciu moral fără ca acesta să fie dovedit, ar fi o altă sursă de îmbogăţire fără just temei.
Astfel, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care Ie-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.
Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci ei trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice înceR.C.A.te de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.
Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicate corect dispoziţiile legale incidente în cauză, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B., A., E. reprezentată prin tutore D. şi C. şi pârâta SC F. SA împotriva Deciziei civile nr. 946 din 22 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de recurenţii reclamanţi prin întâmpinare.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B., A., E. reprezentată prin tutore, D. şi C. şi pârâta SC F. SA împotriva Deciziei civile nr. 946 din 22 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.