Rejudecarea apelului după casare. Principiul non reformatio in pejus.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.
Index alfabetic : casare
-non reformatio in pejus
-excepția inadmisibilității
C.proc.civ. din 1865, art. 296, art. 315, art. 304 pct. 5
Potrivit principiului „non reformatio in pejus”, consacrat în art. 296 teza a II-a C.proc.civ., în cazul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drepturile recunoscute, prin hotărârea recurată, în beneficiul părții care a declarat recurs, rămân dobândite în raport cu partea care, prin neatacarea hotărârii, le-a acceptat ca atare. Instanța care rejudecă litigiul după casare are libertatea de apreciere a situației de fapt, dar prin hotărârea dată
nu poate înrăutăți situația părții care a obținut casarea.
Astfel, în contextul în care, în rejudecarea apelului ca efect al admiterii recursului declarat doar de reclamantă, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, de vreme ce, prin sentința tribunalului, această excepție invocată de pârât fusese respinsă, cauza fiind soluționată în fond, aspect în legătură cu care pârâtul nu a formulat apel. În aceste circumstanțe, excepția de inadmisibilitate a acțiunii axată pe aceeași argumentație avută în vedere la instanța de fond, nu mai putea fi repusă în discuție de către instanța de rejudecare ce fusese învestită numai prin apelul reclamantei, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria cale de atac.
Secția I civilă, decizia nr. 1313 din 9 iunie 2016
Prin acţiunea înregistrată la data de 25.08.2008 la Judecătoria Ploieşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Drăgăneşti, prin primar solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus dintr-un teren de 50 ha arabil şi două construcţii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său, defunctul B. a fost moştenitorul numiţilor D. şi C., care au deţinut în proprietate imobilele în litigiu preluate abuziv de către stat în baza Decretului nr. 83/1949, motiv pentru care pârâta are obligaţia să-i predea în deplină proprietate şi posesie aceste imobile.
Prin sentinţa civilă nr. 8243 din 29.09.2008 a Judecătoriei Ploieşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, motivându-se că valoarea obiectului cererii este de peste 500.000 lei, caz în care competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii revine în exclusivitate Tribunalului
Prahova, în raza căreia se află imobilele în litigiu.
La data de 17.05.2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta are posibilitatea valorificării drepturilor sale pe calea Legii nr.10/2001 şi nicidecum a dreptului comun, excepția lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deoarece nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, motivat de faptul că imobilul în litigiu a fost restituit în baza Legii nr.1/2000, numitei E., caz în care pârâta nu se află în posesia imobilelor solicitate de către reclamantă.
La data de 14.09.2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând revendicarea imobilelor compuse din teren în suprafață de 750 ha şi construcţii, respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de administraţie, de servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat apă, 5 coteţe de păsări, un garaj, o porcărie, un pătul, o fierărie, o gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o moară de apă.
În şedinţa publică din 14.09.2010, excepţiile invocate de pârâtă au fost puse în discuția părților, excepţii care au fost unite cu fondul deoarece s-a impus administrarea de probe care erau comune fondului cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 2174 din 04.10.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secţia I civilă au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urmă. Totodată, instanţa a respins acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, respectiv certificate de botez, extrase de la Arhivele Naţionale din anul 1949, proces-verbal din 16.03.1949, fişe de inventar, certificat din 2.03.1942, adrese din perioada 1946 - 1948, referatul din 19.11.1947, avizul nr. x/1946, borderourile depuse la dosar, hotărârea din 12.04.1962, reclamanta a fost căsătorită cu numitul B., fiul numiţilor D., decedat în 1930 şi C., decedată în anul 2000. Numitul D. a dobândit în timpul vieţii, în coproprietate, alături de alţi moştenitori ai familiei, moşia în suprafaţă de 750 ha teren, împreună cu construcţiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha, expropriere considerată valabilă în urma contestării de către aceasta din urmă.
Totodată, în baza actelor menţionate, a proceselor-verbale din 18.09.1945, din 29.01.1946,
extraselor de la Arhivele Naţionale depuse la dosar, adresei din 30.10.1946, la data de 18.09.1945, 29.01.1946, s-a procedat la exproprierea de la numiţii F., G. şi B., a bunurilor imobile situate în județul Prahova, constând în moşie, compusă dintr-un teren de 750 ha şi toate construcţiile amplasate pe acesta, iar la data de 16.03.1949, s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 50 ha, aparţinând moştenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr.83/2.03.1949.
Potrivit raportului de expertiză tehnică în construcţii, inclusiv completare, reiese că, în prezent, pe teren se află amplasată o construcţie având 10 camere, 2 săli din zid acoperită cu ţiglă şi etaj, aflată în stare avansată de degradare cu o valoare de 244.997 lei la data preluării, în 1945, în prezent valoare zero, iar restul construcţiilor pretinse de reclamantă a fi proprietatea sa, nu au putut fi identificate în condiţiile în care, pe terenul pretins de reclamantă a fi proprietatea sa, se află construcţii dobândite de terţe persoane.
Din raportul de expertiză tehnică topometrică a reieşit că terenul în litigiu solicitat iniţial de către reclamantă de 50 ha a putut fi identificat, iar o parte din acest teren, în suprafaţă de 6.206 mp, pct. Z. ar reprezenta o parcelă care ar face parte din fosta moşie, parcelă pe care se află o construcţie şi o anexă în stare avansată de degradare.
De asemenea, în conformitate cu punctul de vedere exprimat de expertul topometrist Y., terenul în litigiu solicitat de către reclamantă, în suprafaţă totală de 75o ha, nu a putut fi identificat, neexistând acte care să permită identificarea corectă şi reală a suprafeţei revendicată de către reclamantă.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 1.03.2007, SC K. SA a vândut în indiviziune şi cote egale de câte 1/3, numiţilor H., L., M., imobilele compuse dintr-un teren de 97.530 mp şi construcţii amplasate pe această suprafaţă.
În baza deciziei civile nr. 320 din 20.11.2003 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă irevocabilă, în urma respingerii recursului, a fost admis apelul declarat de numita E. împotriva sentinţei civile nr. 541/2002 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu SC K. SA, a fost anulată sentinţa, cu evocarea fondului, în urma căruia a fost anulată decizia nr.15/2001, în sensul că s-a dispus restituirea în natură de către societatea respectivă, în favoarea numitei E. a unei construcţii în suprafaţă de 187,5 mp identificată în urma raportului de expertiză tehnică, amplasată pe un teren de 18.193 mp. În temeiul hotărârii nr. 2120/2000, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în urma aplicării Legii nr. 1/2000, în favoarea numitei E., asupra unui teren de 11.100 mp ce a reprezentat sediul societăţii sus menţionate, imobil preluat de către stat în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.
A mai învederat prima instanţă că dispoziţiile art. 1, 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, modificată, stipulează că imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, prin imobile preluate în mod abuziv înţelegându-se, printre altele, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 119/1948, precum si prin alte acte normative de naţionalizare.
De asemenea, dispoziţiile art. 555 şi urm. C.civ. prevăd că dreptul de proprietate presupune exercitarea, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, de către titularul unui asemenea drept, cu privire la imobilul pe care îl deţine, a următoarelor prerogative: dreptul de a poseda, folosi bunul potrivit destinaţiei sale, dreptul de a-i culege fructele sau productele, dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare. Tribunalul a reţinut, așadar, că din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că numiţii F., G. şi B. ar fi dobândit în timpul vieţii, în coproprietate, moşia, în suprafaţă de 750 ha teren, împreună cu construcţiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha, iar la data de 16.03.1949, s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 50 ha, aparţinând moştenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.
Ca atare, atât timp cât imobilele în litigiu, constând în terenuri în suprafaţă totală de 750 ha şi construcţiile amplasate pe aceste terenuri (conac, magazii, grajduri, etc.), au fost preluate de către stat cu ocazia unor exproprieri în perioada 1947-1949, de la numita F., înseamnă că, în realitate, la data exproprierii acestor imobile, titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu era numita F. şi nicidecum soţul reclamantei, respectiv B., mai ales că niciunul dintre experţii topo desemnaţi în cauză, nu au putut identifica terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate de către reclamantă în prezenta cauză.
De altfel, toate probele administrate în cauză atestă că imobilele în litigiu nu au fost niciodată
în proprietatea exclusivă a numitului B., fiind dobândite, iniţial, în indiviziune, după care au rămas în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a procedat la preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din urmă, caz în care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate exclusiv asupra imobilelor în litigiu de pe urma soţului său, numitul B., astfel încât aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilele în litigiu.
Mai mult chiar, nu există nicio dovadă la dosar că imobilele în litigiu, inclusiv terenul de 750 ha, s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei pentru ca reclamanta să fie îndreptăţită să le solicite de la pârâtă, iar în speţă, reclamanta nu a făcut dovada că terenul de 750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar pentru a putea deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Susţinerile reclamantei că imobilele în litigiu ar fi aparţinut soţului său, numitul B., fiind dobândite în proprietate de către acesta de pe urma autorilor săi, D. şi C. şi că imobilul construcţie identificat de expertul constructor, reprezentând conac, a aparţinut defunctului B., nu au fost avute în vedere, deoarece toate probele administrate în cauză demonstrează că soţul reclamantei a dobândit, la un moment dat, un drept de coproprietate asupra imobilelor constituind moşia, drept care, ulterior, a revenit în exclusivitate numitei F., de la care s-au preluat, efectiv, toate imobilele, iar în speţă nu există nicio dovadă privind deţinerea în posesie de către pârâtă a construcţiei susmenţionate, fiind un imobil aflat într-o stare avansată de degradare, existenţa unei identităţi între vechiul conac al familiei şi construcţia identificată de către expertul constructor.
Prin urmare, instanţa, având în vedere aceste considerente şi constatând că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, ţinându-se seama de dispoziţiile art.555 şi urm. C.civ. în materia proprietăţii, a respins acţiunea precizată în totalitate, ca neîntemeiată.
De asemenea, instanţa a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, deoarece, pe de o parte, în condiţiile în care reclamanta pretinde un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, aceasta are, în principiu, calitate procesuală activă, având dreptul să promoveze o acţiune în revendicare pe cale judecătorească, în scopul valorificării pretenţiilor acesteia, iar pârâta are, în principiu, calitate procesuală pasivă, atât timp cât reclamanta pretinde că posedă imobilele în litigiu în calitate de unitate administrativ teritorială.
La data de 16.12.2011, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de petentul Y., în contradictoriu cu intimata A. şi a dispus ca intimata să vireze în contul Biroului de Expertize Prahova, suma de 659,21 lei, cu titlu de onorariu de expert, reprezentând cheltuieli de deplasare şi alte cheltuieli suportate de petent.
Împotriva sentinţei nr. civile nr. 2174 din 4.10.2011 şi a încheierii din 16.12.2011, ambele pronunţate de Tribunalul Prahova, Secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta.
Prin încheierea din data de 9.05.2012, Curtea de Apel Ploieşti a dispus recalificarea căii de atac drept apel, faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii, valoarea litigiului şi având în vedere dispoziţiile art.2821 şi art. 282 alin.(1) C.proc.civ.
Prin decizia nr. 515 din 2.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei civile nr. 2174/2011 cât și a încheierii din 16.12.2011, ambele pronunţate de Tribunalul Prahova.
Instanţa de apel a reţinut că s-a susţinut de către reclamantă că F., G. şi B. ar fi dobândit în timpul vieţii, în coproprietate, moşia în suprafaţă de 750 ha teren, împreună cu construcţiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha.
La data de 16.03.1949, se susţine că s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 50 ha, aparţinând moştenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.
A mai învederat Curtea că, niciunul dintre experţii topo desemnaţi în cauză, nu au putut identifica terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate de către reclamantă în prezenta cauză, de pe urma lui F. şi B. În plus, toate probele administrate în cauză, atestă că imobilele în litigiu nu au fost niciodată în proprietatea exclusivă a numitului B., fiind dobândite, iniţial, în indiviziune, după care au rămas în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a procedat la preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din urmă, caz în care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate exclusiv asupra imobilelor în litigiu de pe urma soţului său, numitul B., astfel încât aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi paşnică
posesie imobilele în litigiu.
S-a avut în vedere că nu există nicio dovadă la dosar că imobilele în litigiu s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei şi că terenul de 750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar. Expertul nu a putut identifica imobilul solicitat de către recurent. Mai mult decât atât, Comuna Drăgăneşti a învederat că întreaga sa suprafaţă a fost retrocedată în baza legilor fondului funciar, mai puţin 212 ha care, însă, nu au fost trecute în domeniul public al comunei, arătând că printre expropriaţi nu figurează şi B.
Aşa fiind, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, încât, ţinându-se seama de dispoziţiile art.555 şi urm. C.civ. în materia proprietăţii, a considerat că, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea precizată în totalitate, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 305 pct. 5, 7 şi 8 C.proc.civ.
Prin decizia civilă nr. 1844 din 24.09.2015, pronunțată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel, instanţa de recurs reţinând că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
S-a avut în vedere că, exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.
Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. reglementează obligaţia instanţei de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 295 C.proc.civ. este nelegală nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.
Verificând decizia recurată, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a justificat soluţia de respingere a apelului declarat în cauză de reclamantă prin reproducerea unor paragrafe din considerentele hotărârii primei instanţe. De asemenea, instanţa de apel nu a arătat care sunt propriile argumente care fundamentau o anumită dezlegare a cauzei şi care justificau admiterea, respectiv înlăturarea apărărilor şi a susţinerilor părţilor în litigiu.
Ca atare, omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 pct. 5 C.proc.civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea apelului declarat în cauză împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, mulţumindu-se a reproduce considerentele sentinţei apelate, fără a răspunde criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit ca, în rejudecare, instanţa de apel va aprecia asupra incidenţei în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, precum şi a hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii c. României, prin care Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. De asemenea, va stabili, în ce măsură obiecţiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză efectuat sunt relevante pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ., care constituie obiectul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză.
Deşi prin motivele de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a apreciat că acest control judiciar de legalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, întrucât decizia recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act juridic care, greşită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În rejudecare, prin decizia nr. 446 din 02.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 16.12.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Totodată, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, invocată pe linia deciziei de casare.
A fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 4.10.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, sentinţa fiind schimbată în parte, în sensul că, a fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă.
A fost menţinută sentinţa atacată în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi lipsei calităţii procesual pasive.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în considerarea deciziei de casare şi având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. a pus în discuția părților incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil şi care din punct de vedere procedural îmbracă forma excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.
În acest context Curtea de apel a subliniat faptul că, iniţial Judecătoria Ploieşti, iar ca urmare de declinării competenţei materiale, Tribunalul Prahova, Secţia I civilă a fost învestit cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei Comuna Drăgăneşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 50 ha teren şi clădire.
Ulterior, pe parcursul desfăşurării litigiului în faţa tribunalului, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că obiectul acţiunii este reprezentat de suprafaţa de 750 ha teren şi construcţii, respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de administraţie, de servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat apă, 5 coteţe de păsări, un garaj, o porcărie, un pătul, o fierărie, o gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o moară de apă. La baza demersului judiciar al reclamantei au stat susţinerile acesteia potrivit cărora bunurile a căror restituire o solicită au intrat în proprietatea statului în baza legii agrare, aşadar a Legii nr. 187/1945, completată prin Decretul nr. 83/1949. Din punct de vedere al temeiurilor de drept reclamanta a invocat art. 20 şi 44 din Constituţia României, art. 480 şi art. 481 C.civ., vechea reglementare şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, instanța de apel a subliniat faptul că, problema care se cere a fi lămurită este aceea a admisibilităţii acţiunii promovate pe dreptul comun în situaţia în care realizarea dreptului este reglementată prin legi speciale care prevăd proceduri, termene, autorităţi competente, deci un cadru procesual complet cu privire la obiect şi părţi.
Ori, în cazul terenurilor preluate abuziv de către stat inclusiv prin expropriere sau ca urmare a reformei agrare din anii 1945 - 1949, o asemenea lege specială o reprezintă chiar Legea nr.18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, astfel cum acestea au fost completate prin Legea nr. 247/2005.
Respectivele acte normative reglementează cazurile şi modalităţile de reparare a prejudiciului creat persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate.
Totodată, Legea nr. 10/2001 a venit să completeze golurile din legile indicate în paragrafele precedente, dând posibilitate foştilor proprietari să redobândească bunurile – terenuri şi construcţii. Aceste legi au caracter special şi, în consecinţă, se aplică în mod prioritar faţă de legea generală - Codul civil şi sunt incidente tuturor acţiunilor introduse după intrarea lor în vigoare.
Altfel spus, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială, în acest sens fiind şi cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii. O astfel de concluzie nu contravine dispoziţiilor 20 şi art. 44 alin.(3) din Constituţie, precum şi dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană şi care aşa cum s-a arătat în paragrafele precedente a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.
Este real că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de faţă nu există astfel de neconcordanţe pentru a restituirea bunurilor expropriate în anul 1949.
Pe de alta parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenție nu poate fi interpretat ca
restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care accepta să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele sa ratifice.
Totodată, legile fondului funciar aşa cum au fost modificate şi completate, Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu aduc atingere dreptului de proprietate garantat şi ocrotit de art. 44 din Constituţie întrucât proprietarii bunurilor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau moştenitorii acestora pot obţine efectiv restituirea în natura a acestor imobile.
Faptul că actele normative cu caracter special prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiţie, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea acţiunii în instanţă.
Mai mult decât atât, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerinţele precizate în decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Această noţiune, rezultată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un "bun actual" - Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22.11.2010, paragrafele nr. 140 – 143, la rândul său menţionată în decizia de casare.
Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. Ori, în contextul jurisprudenţei instanţei europene, se constată că reclamanta din cauză nu deţine un "bun" în sensul normei în discuţie, din moment ce nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de restituire a acestuia.
Pentru argumentaţia expusă, instanța de apel a apreciat întemeiată excepţia inadmisibilității acţiunii în revendicare, pusă în discuţie pe linia deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1)
C.proc.civ.
Într-o atare situaţie, reţinând caracterul obligatoriu al deciziei instanţei de recurs, precum şi caracterul absolut al excepţiei de inadmisibilitate, instanța de apel a precizat că urmează să admită în mod formal apelul împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că, a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă, menținând dispoziţiile sentinţei cu privire la respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi lipsei calităţii procesual pasive.
În ceea ce priveşte apelul împotriva încheierii din 16.12.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia I
civilă, instanța de apel a observat că, în primul ciclu procesual, în recurs, nu au fost formulate critici cu privire la soluţia dată de instanţa de apel acestei căi de atac. Aşadar, sub acest aspect hotărârea Curţii de apel în primul ciclu procesual a intrat în autoritate de lucru judecat. Însă, dată fiind împrejurarea că, prin decizia de recurs a fost casată în totalitate hotărârea de apel Curtea de apel a arătat că a procedat la respingerea pur formală a apelului declarat împotriva respectivei încheieri.
Împotriva deciziei nr. 446 din 2.03.2016 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă, a declarat recurs reclamanta, prin care a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a depăşit limitele deciziei de casare nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și a încălcat principiului non reformatio in pejus. S-a invocat nelegalitatea deciziei recurate și pentru faptul că soluţionarea procesului s-a realizat de către instanța de apel fără a intra în dezbaterea fondului, ceea ce impune trimiterea cauzei pentru rejudecare în fond, administrarea de noi probe, discutarea obiecţiunilor la expertiza şi refacerea acesteia, conform dispoziţiilor deciziei de casare nr. 1844/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că, prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării fondului pricinii, fiind trasate două direcții de analiză, respectiv de a se aprecia de către instanța de apel asupra incidenței Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și de a stabili, de asemenea, măsura în care sunt relevante obiecțiunile formulate de reclamantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare. Opiniază că, din considerentele deciziei instanței supreme rezultă cu puterea evidenței că instanța de apel avea obligația de a proceda la rejudecarea cauzei în fond, luând în calcul și incidența deciziei nr. 33/2008, decizie care nu conduce la concluzia automată a inadmisibilității acțiunii în revendicare. Întrucât instanța de apel a rejudecat speța pe cale de excepție, fără a se pronunța asupra obiecțiunilor formulate și fără a antama fondul cauzei, susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 1844/2015 și dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, deoarece instanţa de apel, după casare, a încălcat principiul non reformatio in pejus. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost ridicată de către pârâtă în faţa instanţei de fond, unde a fost respinsă, instanţa apreciind că, în raport de circumstanţele speţei, se impune analizarea cauzei pe fond. Pârâta nu a contestat soluţia privind respingerea excepţiei, astfel încât instanţa nu putea să invoce din oficiu şi nici să admită excepţii (chiar şi absolute) invocate de intimat şi necontestate pe calea apelului.
Apreciază că, prin modalitatea defectuoasă de interpretare a deciziei nr. 1844/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Ploieşti a încălcat principiul non reformatio in pejus, fiindu-i creată, astfel, reclamantei o situaţie mai grea decât o avea în momentul formulării apelului şi recursului, contrazicând însăşi decizia de admitere a apelului pronunţată de aceeaşi curte de apel.
Luând în considerare, pe de o parte, faptul că soluţia pronunţată de prima instanţă a antamat fondul, iar pe de altă parte, faptul că în căile de atac legea prevede aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus, recurenta arată că soluţionarea apelului pe calea excepţiei inadmisibilităţii reprezintă nu doar o încălcare a deciziei de casare, dar şi o încălcare a drepturilor sale procesuale, neregularitate care nu poate fi rezolvată decât pe calea casării şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.
Printr-o altă critică adusă deciziei nr. 446/2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a susținut că soluția de respingere a acţiunii pe calea excepţiei inadmisibilității este nelegală, întrucât deși i se recunoaşte atât calitatea procesual activă, cât şi calitatea procesual pasivă a pârâtei, nu se analizează circumstanţele speţei referitoare la imposibilitatea demarării procedurilor prevăzute de legile speciale în materia restituirii proprietății. Sub acest ultim aspect, învederează faptul că, soţul său, B., a decedat la data de 21.07.2001, moment la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 1/2000, acte normative care nu permiteau recuperarea întregii proprietăţi (terenurile forestiere se retrocedau în limita a maxim de 50 de hectare de membru deposedat) sau recuperarea acestora de către moştenitorii de o altă cetăţenie decât cea română. În acelaşi timp, Legea nr. 10/2001, singura lege reparatorie în vigoare la momentul deschiderii succesiunii, excludea în mod expres din aria sa de aplicare retrocedarea terenurilor aflate in extravilan care făcuseră obiectul legilor funciare. Mai mult decât atât, prin prevederile constituţionale în vigoare la acel moment, recurenta arată că, fiind cetăţean german, rezident în Statele Unite ale Americii, nu era îndreptăţită să deţin în proprietate terenuri pe teritoriul României, dreptul de moştenire şi de proprietate fiind recunoscute şi garantate abia prin dispoziţiile noii Constituţii adoptate în 2003 generate de procedura de aderare a României la Uniunea Europeană.
Consideră, astfel, că din motive care nu îi sunt imputabile, nu a fost în măsură să uzeze de dispoziţiile legilor speciale române cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate, singura modalitate de îndreptare a exproprierii abuzive şi fără despăgubire a autorului său fiind prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ce este compatibilă cu considerentele deciziei de îndrumare nr. 33/2008 care a recunoscut posibilitatea intentării unor acţiuni în revendicare întemeiate pe drept comun „în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Pe cale de consecinţă, apreciază că, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 alin. (1) și (4) C.proc.civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, administrarea probatoriului solicitat, astfel cum s-a dispus prin admiterea recursului precedent.
Examinând prioritar susținerile reclamantei-recurente sub aspectul nelegalității hotărârii din perspectiva încălcării principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte va constata că recursul este întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Principiul neagravării situației în propria cale de atac „non reformatio in pejus”, consacrat în art. 296 teza a II-a C.proc.civ., se aplică în tot cursul procesului.
Potrivit acestui principiu, în cazul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drepturile recunoscute în beneficiul părții care a declarat recurs, prin hotărârea recurată doar de aceasta, rămân dobândite în raport cu partea care, prin neatacarea hotărârii, le-a acceptat ca atare.
Instanța care rejudecă litigiul după casare are libertatea de apreciere a situației de fapt, dar prin hotărârea dată nu poate înrăutăți situația părții care a obținut casarea.
În speță, în ciclul procesual anterior, respectiv prin sentinţa civilă nr. 2174/2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secţia I civilă au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urmă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2174/2011 a Tribunalului Prahova a fost respins prin decizia nr. 515/2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploieşti, aceasta din urmă fiind casată prin decizia civilă nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
În pronunțarea soluției, instanța de casare a reținut incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C.proc.civ. și a îndrumat instanța de apel să verifice, în rejudecare, incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a hotărârii pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c. României și, de asemenea, să stabilească relevanța obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.
Însă, în al doilea ciclu procesual, rejudecând cauza după casare, ca urmare a recursului declarat numai de reclamantă, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă, prin decizia nr. 446/2016, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare și, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2174/2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia I civilă în sensul că a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă și a menţinut sentinţa atacată în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi lipsei calităţii procesual pasive.
Instanța de rejudecare a reținut, în fundamentarea soluției pronunțate, pe de o parte, că bunurile revendicate de reclamantă sunt supuse actelor normative cu caracter special care reglementează cazurile și modalitățile de reparare a prejudiciului creat persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate și, că, respectivele acte normative se aplică cu prioritate față de legea generală, respectiv Codul civil, incidente tuturor acțiunilor introduse după intrarea lor în vigoare. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că, în contextul jurisprudenței europene, reclamanta nu se află în posesia unui „bun” din moment ce nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie de restituire a bunurilor.
În contextul în care, în rejudecarea apelului ca efect al admiterii recursului declarat doar de reclamantă, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, sens în care criticile recurentei sunt întemeiate.
Soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea principiul non reformatio in pejus, de vreme ce, prin sentința civilă nr. 2174/2011 a Tribunalului Prahova, Secția I civilă excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, invocată de pârâtă pe considerentul posibilității valorificării de către reclamantă a drepturilor sale pe calea procedurilor reglementate de legile speciale în materie de restituire a proprietății, a fost respinsă, iar cauza a fost soluționată în fond de către tribunal. În legătură cu modul de soluționare de către instanța de fond a excepției de inadmisibilitate în cadrul primului ciclu procesual, pârâta avea posibilitatea să formuleze apel principal sau apel incident. Prin neexercitarea de către aceasta a drepturilor sale procesuale, soluția dată de prima instanță pe aspectul admisibilității acțiunii în revendicare a intrat în puterea lucrului judecat încă de la momentul soluționării primului recurs.
În aceste circumstanțe, excepția de inadmisibilitate a acțiunii axată pe aceeași argumentație avută în vedere la instanța de fond, excepție ce se constituia într-o chestiune preliminară soluționării fondului, nu mai putea fi repusă în discuție de către instanța de rejudecare ce fusese învestită numai prin apelul apelantei-recurente, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria cale de atac reglementat de art. 296 C.proc.civ.
Date fiind aceste nereguli procedurale și având în vedere că principiul analizat presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutăţească situaţia faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, Înalta Curte reținând incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 5 C.proc.civ. va constată nelegalitatea deciziei atacate, drept pentru care analiza celorlalte critici nu se mai impune a fi realizată în raport de motivul de recurs deja examinat care va atrage casarea deciziei atacate.
Drept urmare, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ. Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, s-a dispus casarea deciziei nr. 446/2016 a Curții de Apel Ploieşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie cu care vor fi întreprinse verificările obligatorii impuse prin decizia de casare nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă în primul ciclu procesual.