Decizia penală nr. 135/2016
Asupra apelurilor de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 17 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014, printre altele, s-au respins, ca inadmisibile, cererile formulate de inculpații A., B. și C. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea depusă în ședința din 15 aprilie 2016, susținută în ședința din data de 13 mai 2016, apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen., susținând că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum sunt prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, precizând că excepția de neconstituționalitate este ridicată de o parte în fața unei instanțe judecătorești, privește o dispoziție dintr-o lege în vigoare care are legătura cu soluționarea cauzei - în raport cu acuzația pentru care este cercetat inculpatul în cauză, iar prevederile atacate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Pe fondul excepției, s-a susținut că textul legal invocat este neconstituțional deoarece norma de incriminare este imprevizibilă, neclară, fiind contrară prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție, dar și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportat la art. 20 din Constituție.
Deopotrivă, s-a mai arătat că, prin forma în care este incriminată în actuala reglementare, infracțiunea de abuz în serviciu este mai restrictivă de drepturi, fiind astfel contrară și Convenției Națiunilor Unite împotriva Corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004, devenind astfel incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție.
În argumentarea caracterului imprevizibil al normei de incriminare invocată ca fiind neconstituțională, autorul excepției a susținut că sintagma folosită de legiuitor, „nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos” este prin ea însăși neprevizibilă întrucât induce ideea că nu este necesar ca actul îndeplinit să fie nelegal, ci este suficient ca acesta sa fie „defectuos”, ceea ce acordă procurorului posibilitatea de a aprecia că deși modalitatea de executare a unui act ar fi legală (de exemplu, funcționarul optează între doua modalități de îndeplinire deopotrivă prevăzute de lege), actul îndeplinit astfel este defectuos. Altfel spus, că ar exista o modalitate corespunzătoare, „ideală”, „perfectă” de îndeplinire a unui act, cunoscută doar de procurorul de caz, dar necunoscută funcționarului public însărcinat cu îndeplinirea respectivului act. În acest fel se ajunge la situația în care deși funcționarul nu cunoaște conduita „ideală” căreia ar trebui să se conformeze, este tras la răspundere penală tocmai pentru încălcarea acesteia.
În aceeași sferă de argumentare, autorul a susținut că aceste vicii de redactare a normei criticate afectează garanțiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil, în special în latura privind dreptul la o apărare efectivă și eficientă, care nu poate fi realizată în condițiile în care există o incertitudine cu privire la existența sau nu a abuzului în serviciu, în funcție de modalitatea de interpretare a unor norme de către procuror sau judecător. Astfel, din cauza manierei defectuoase și imprecise de redactare a textului de lege criticat, reținerea sau nu a existenței infracțiunii este făcută de instanță în mod arbitrar, aproximativ, în funcție de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situație putându-se reține că infracțiunea nu există, în timp ce în altele ipoteze se poate dispune condamnarea, împărtășindu-se maniera de descriere din rechizitoriu a „defectuozității” actului îndeplinit.
Totodată, învederând că în actuala reglementare, neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu poate constitui, deopotrivă, fără criterii obiective de diferențiere, abatere disciplinară, neglijență în serviciu sau abuz în serviciu, autorul excepției a susținut că norma de incriminare este și discriminatorie deoarece este evident că exact același act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca fiind defectuos.
În raport cu argumentele prezentate, autorul excepției a susținut că întrucât textul legal invocat nu are caracter previzibil, condamnările în baza acestui tip de normă pot conduce ușor la angajarea răspunderii statului român în fața C.E.D.O., având în vedere că schimbarea atitudinii instanțelor (de la achitare la condamnare definitivă, fără ca soluția să se fundamenteze pe alte probe) poate crea premisele existenței unui proces inechitabil. Or, toate aceste imprecizii nu fac altceva decât să îngreuneze înfăptuirea actului de justiție, care, potrivit art. 21 și art. 124 alin. (2) din Constituție, trebuie să se facă pentru toți justițiabilii în cadrul unui real proces echitabil și într-o manieră unică, imparțială și egală.
Prin cererea transmisă la dosarul cauzei, la data de 12 mai 2016, apelanții intimați inculpați B. și C., prin apărător ales, au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal și art. 132 din Legea nr. 78/2000, prezentând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, argumente strict teoretice, fără o analiză aplicată a acestora la speța pendinte.
Pe fondul excepției, s-a susținut că normele legale invocate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire specială la dreptul la un proces echitabil care presupune îndeplinirea condițiilor de previzibilitate, claritate și precizie a normelor de încriminare.
În argumentare, autorii excepției au arătat că atât noțiunea „atribuții de serviciu”, cât și sintagma „îl îndeplinește în mod defectuos” cuprinse în textul art. 297 alin. (1) C. pen. sunt neprevizibile și nepredictibile întrucât, pe de o parte, atribuțiile de serviciu pot fi modificate unilateral de către un terț angajator, în temeiul prerogativei de direcție, ceea ce face ca destinatarul legii penale să nu își poată reprezenta în mod clar limitele în interiorul cărora își poate desfășura activitatea în mod legal sau conform standardelor, iar pe de altă parte, la acest moment legislația internă nu stabilește standardul de comportament ideal al funcționarului public la care subiecții de drept să se poate raporta și în raport de care să își verifice conduita.
În concluzie, făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, parag. 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, parag. 66), inculpații au susținut că noțiunea „atribuții de serviciu” și sintagma „îl îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul art. 297 alin. (1) C. pen. nu sunt expres definite prin legislația în vigoare, împrejurare ce lipsește de claritate și previzibilitate norma de incriminare și care este de natură a împiedica determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu.
Analizând excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, invocată de inculpații A., B. și C., raportat la particularitățile acuzațiilor aduse inculpaților, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textele art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 criticate pe calea celor două excepții de neconstituționalitate nu au, în mod real, legătură cu soluționarea cauzei față de apelanți.
S-a constatat că inculpatul A. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul nr. x/P/2012 din 18 mai 2014 al Direcției Naționale Anticorupție, pentru suspiciunea comiterii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
S-a reținut, în esență, că inculpatul A., în calitate de director la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare a Plantelor Medicinale și Aromatice Fundulea, funcție pe care a deținut-o începând cu 01 martie 2005, în mod intenționat, a omis îndeplinirea unui act de serviciu, în cadrul unei proceduri de executare silită, fapt ce a condus la scoaterea ilegală, prin procedura de licitație organizată de inculpatul D. la 19 decembrie 2005, a unor imobile din patrimoniul statului, în valoare de 243.950 RON, conform evaluării de la acea dată și de 1.611.522 RON, ca valoare actualizată - ce constituie prejudiciu nerecuperat și la îndestularea în acest mod a creditorului SC E. România SRL cu suma totală de 174.631 RON.
S-a mai reținut în sarcina inculpatului că, în aceeași calitate, deși cunoștea că împotriva instituției publice pe care o conducea s-a declanșat, urmare sentinței civile nr. 714 din 9 decembrie 2004, o procedură de executare silită a unor bunuri din domeniul public, pe care instituția le deținea în calitate de concesionar, nu a formulat contestație la executare conform art. 399 și urm. C. proc. civ. și nu a arătat titularul dreptului de proprietate, în cadrul procedurii de executare, încălcând astfel obligația prev. de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, cu consecința diminuării patrimoniului public cu imobile având valoarea arătată mai sus.
Fapta a avut în vedere, pe de o parte, satisfacerea creanței SC E. SRL, pe care societatea o preluase la 19.09.2005 prin contract de cesiune, cu știința și acordul debitorului cedat S.C.D.P.M.A. Fundulea, de la Stațiunea Didactică Belciugatele, după încuviințarea executării silite cerută de aceasta. Avantajele patrimoniale necuvenite obținute în acest mod de SC E. SRL s-au reflectat în mod direct în patrimoniul lui F. și al inculpatului C. (soră și cumnat ai inculpatului A.), asociați la SC E. SRL, care au cunoscut și au acceptat prejudicierea statului prin intermediul manoperelor anterior descrise, fiind evident interesul personal al inculpaților în alegerea unei astfel de modalități de acțiune.
Prin același rechizitoriu au fost trimiși în judecată și inculpații C. și B., sub acuzația săvârșirii infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
S-a reținut în sarcina inculpatului C. că, în calitate de reprezentant al SC E. SRL în perioada septembrie-decembrie 2005, în înțelegere cu inculpatul A., a preluat prin contract de cesiune, cu știința și acordul debitorului cedat S.C.D.P.M.A. Fundulea, de la Stațiunea Didactică Belciugatele, o creanță, urmărind executarea silită a debitorului și intrarea în proprietatea unor imobile aparținând domeniului public al statului, cunoscând și acceptând prejudicierea acestuia prin intermediul manoperelor efectuate de inculpatul A. Prin aceste acte, inculpatul C. i-a facilitat inculpatului A. scoaterea bunurilor din patrimoniul statului, obținând un folos necuvenit constând în valoarea creanței recuperate prin vânzarea bunurilor, respectiv suma de 174.631 RON.
În sarcina inculpatului B. s-a reținut, în esență, că, în cursul lunii decembrie 2005, a acceptat intrarea formală în proprietatea bunurilor înstrăinate fraudulos de către inculpatul A., suma de 231.000 RON, ce a reprezentat prețul vânzării, fiindu-i virată în contul deținut la G. Bank la data de 21 decembrie 2005 de către cel din urmă, urmărindu-se în fapt ca imobilele să ajungă în proprietatea SC E. SRL ori a inculpatului A.. Prin actele comise, inculpatul B. l-a ajutat pe inculpatul A. să desăvârșească activitatea de scoatere a imobilelor din patrimoniul statului, împroprietărirea sa frauduloasă constituind un folos necuvenit pentru acesta, obținut în urma comiterii infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpatul A.
În raport de conținutul acuzațiilor astfel enunțat, confirmat de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ca instanță de fond, prin sentința penală nr. 153 din 7 octombrie 2015, se constată că textele art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 criticate pe calea excepției, nu se află într-o legătură necesară cu soluția ce ar putea fi dată în cauză față de autorii excepțiilor.
Legătura dintre norma legală pretins contrară Constituției și soluția ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangențială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziției în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate.
Referitor la aplicabilitatea normelor criticate, evaluând particularitățile acuzațiilor aduse inculpaților A., B. și C. în limitele strict necesare pentru examinarea condițiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și fără a prejudicia fondul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că deși, formal, mențiunile existente în rechizitoriu cu privire la normele legale presupus încălcate de autorii excepțiilor conduc la concluzia că ele sunt aplicabile speței, în realitate, din redactarea formală a acuzațiilor - potrivit căreia elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului A. îl constituie neîndeplinirea de către acesta a atribuțiilor de serviciu care îl obligau a îndeplini în mod corespunzător dreptul de administrare pe care instituția condusă de el îl avea asupra bunurilor proprietate publică [teza I a alin. (1) al art. 297 alin. (1) C. pen.], prin raportare la modalitatea normativă reglementată de art. 297 alin. (1) C. pen., invocată ca fiind neconstituțională, respectiv îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu (teza a II-a a textului de lege precitat), rezultă că acestea din urmă nu sunt în mod obiectiv aplicabile cauzei pendinte.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce îi privește pe inculpații B. și C., acuzațiile aduse acestora constând în ajutorul dat inculpatului A. în neîndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu.
În formularea unei astfel de concluzii, instanța de apel s-a raportat la redactarea formală a acuzațiilor, nefiind îndrituită să antameze chestiuni ce țin de acuratețea exprimării procurorului ori de particularitățile acuzațiilor, întrucât evaluarea acestor chestiuni țin de fonduul cauzei.
Nefiind îndeplinită condiția aplicabilității la speță a normei invocate ca fiind neconstituțională, nici condiția privind necesitatea invocării excepției nu este îndeplinită, iar argumentele invocate de autorii excepțiilor nu relevă existența unui real conflict constituțional între dispozițiile criticate și legea fundamentală.
În consecință în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că, deși excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, invocată de inculpații A., B. și C. îndeplinește condițiile de admisibilitate privind procesivitatea incidentului, activitatea normelor invocate ca fiind contrare legii fundamentale și nestatuarea anterioară a neconstituționalității acestora, aceasta nu îndeplinește și criteriul pertinenței în desfășurarea procesului penal, respectiv cerința ca aceasta să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care îl justifică autorii excepției.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, au formulat apel inculpații A., C. și B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți, completul de 5 judecători, la data de 26 mai 2016 sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen aleatoriu la data de 06 iunie 2016.
Concluziile apărătorului ales al apelanților inculpați și ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale constată că apelul este nefondat.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de apelanții inculpați A., C. și B., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei „indiferent de obiectul acesteia”.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.
Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Judecătorii cauzei nu au atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care, ca incident procedural, excepția de neconstituționalitate poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, de modificare sau adăugare, ori atunci când nu are legătură cu cauza.
Pe baza acestor considerații teoretice, în cauză se constată că, potrivit Rechizitoriu Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției nr. x/P/2012 din 28 aprilie 2014, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., reținându-se în sarcina acestuia omisiunea de a îndeplini un act pe care, în calitate de director la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare a Plantelor Medicinale și Aromatice Fundulea, avea obligația să îl îndeplinească.
Prin același rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților C. și B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., reținându-se în sarcina acestora ajutorul acordat inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., sub forma omisiunii.
De asemenea, prin sentința pronunțată în fond de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la descrierea faptei se identifică elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu presupus săvârșită de către inculpatul A. Astfel, se arată că „elementul material îl reprezintă neîndeplinirea corespunzătoare de către inculpatul A. a atribuțiilor de serviciu care îl obligau a îndeplini în mod corespunzător dreptul de administrare pe care instituția condusă de el îl avea asupra bunurilor proprietate publică”.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. se poate observa că elementul material al acesteia constă, alternativ, dintr-o inacțiune (omisiune) sau dintr-o acțiune (comisiune), respectiv din neîndeplinirea unui act ori din îndeplinirea actului în mod defectuos.
Potrivit criticilor formulate de apelanții inculpați A., C. și B., excepția de neconstituționalitate vizează sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din cuprinsul art. 297 C. pen., or, așa cum s-a constatat, elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului A. constă într-o inacțiune, respectiv „neîndeplinirea unui act”, iar ajutorul acordat de către inculpații C. și B. se referă stric la elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu, presupus săvârșită de către inculpatul A., sub forma inacțiunii.
În aceste condiții, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional cu privire la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din cuprinsul art. 297 alin. (1) C. pen. și soluționarea cauzei, deoarece modalitatea de soluționare a fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care îl justifică autorii excepție, nu poate fi influențată de neconstituționalitatea sintagmei respective.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpații A., C. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în încheierea din data de 17 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014, va obliga apelanții inculpați la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 40 RON, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpații A., C. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în încheierea din data de 17 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.
Obligă apelanții la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 40 RON, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 06 iunie 2016.