Decizia penală nr. 138/2016
Asupra apelului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 25 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2016, între altele, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția a fost invocată de recurenții inculpați A. și B. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar textul legal criticat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Cu toate acestea, în analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanța de fond a stabilit că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei.
A constatat că excepția de neconstituționalitate, ca mijloc procedural prin intermediul căruia se verifică, în condițiile legii, conformitatea anumitor dispoziții legale cu Constituția României, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Prima instanță a considerat că în realitate, prin excepția invocată, apelanții tind la interpretarea și modificarea legii, nemulțumirea lor fiind legată de modul în care legiuitorul a legiferat conținutul cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen., mai exact de textul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Concret, instanța de fond a apreciat că argumentele invocate în susținerea excepției tind la modificarea legii, prin adăugarea în cuprinsul cazurilor de casare a unor noi elemente, care să permită și o reanalizare a situației de fapt.
S-a susținut că o asemenea solicitare constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea dispozițiilor criticate pentru neconstituționalitate.
Ca atare, prima instanță a apreciat că dispoziția legală atacată nu are vreo influență asupra substanței dreptului de a beneficia de un recurs efectiv întrucât, prin cererea formulată, apelanții tind la eludarea naturii juridice a căii extraordinare de atac a recursului în casație.
În consecință, prima instanță a conchis că prin aspectele susținute de inculpați în motivarea excepției invocate nu s-a antamat, în realitate, o problemă de constituționalitate.
II. Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conținută de încheierea pronunțată de către prima instanță, au formulat apel inculpații A. și B.
Apelanții au susținut, în esență, că excepția de neconstituționalitate invocată are legătură cu cauza, îndeplinind toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel cum se menționează în partea introductivă a prezentei decizii.
III. Examinând calea de atac declarată de apelanți împotriva încheierii atacate, atât prin prisma motivelor de apel invocate de apelantă, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen., completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Se constată că prin cererea de sesizare, apelanții au invocat excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că în măsura în care s-ar interpreta că acest caz de casare vizează doar situația în care activitatea desfășurată de inculpat este dezincriminată sau este de natură a atrage răspunderea disciplinară, civilă sau contravențională, iar nu și situația în care activitatea desfășurată nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii, s-ar aduce atingere dispozițiilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție precum și celor ale art. 20 din același act normativ referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, prin raportare la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Apelanții au arătat că, nu de puține ori, în practică, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. este interpretat în mod restrictiv și nelegal, ca vizând doar situația în care activitatea desfășurată de inculpat este dezincriminată sau constituie o faptă care atrage exclusiv răspunderea disciplinară, civilă sau contravențională, nu și pe cea penală.
Or, s-a susținut că în eventualitatea în care o persoană este condamnată pentru prima dată în apel, acesteia i se suprimă accesul la o cale efectivă de atac în fața unei jurisdicții superioare, persoana respectivă nemaiavând posibilitatea de a contesta decizia prin care a fost declarată vinovată.
Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să îndeplinească, cumulativ, cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.
Astfel cum corect a observat și instanța de fond, completul de 5 judecători constată că primele trei condiții enunțate anterior sunt îndeplinite, respectiv, excepția a fost invocată de apelanți în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
În privința ultimei condiții de admisibilitate, se reține că dispoziția criticată pentru neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale, iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Totodată, calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.
În mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când textul de lege criticat nu are legătură cu cauza, ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În speță, prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, apelanții susțin că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sunt neconstituționale, întrucât, în interpretarea actuală dată de practica judiciară, în esență, acest text nu conferă posibilitatea unei reexaminări pe fond a vinovăției persoanei condamnate, nici chiar în eventualitatea în care condamnarea ar surveni pentru prima dată în apel, consecința fiind aceea de suprimare a dreptului apelanților de acces la utilizarea unei căi efective de atac.
Apelanții susțin că textul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. încalcă principiul prevăzut de art. art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție precum și cel menționat de art. 20 din Constituție, referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, prin raportare la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 referitoare la dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Condiția legăturii textului criticat pentru neconstituționalitate cu cauza se analizează concret, în funcție de cererile formulate de părți și de influența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.
Astfel, analizând argumentele invocate în cadrul motivelor scrise și orale de apel, completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că prin excepția de neconstituționalitate invocată de către apelanți nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, ci, astfel cum corect a observat prima instanță, se tinde fie la modificarea textului de lege criticat, prin introducerea, în cadrul cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., a posibilității reexaminării cauzei sub aspectul elementelor privind vinovăția persoanei condamnate, fie la interpretarea de către instanța de contencios constituțional a textului art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că acest caz de casare vizează nu doar situația în care activitatea desfășurată de inculpat este dezincriminată sau reprezintă o faptă de natură disciplinară, civilă sau contravențională, ci și situația în care activitatea desfășurată nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiunii.
În oricare dintre cele două situații anterior menționate, ceea ce se urmărește, în realitate, este introducerea unei modalități suplimentare de a formula critici specifice căilor de atac ordinare în cadrul căii de atac extraordinare a recursului în casație.
Aceste aspecte exced, însă, competenței instanței de contencios constituțional, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Totodată, interpretarea și aplicarea legii, în situația concretă a stabilirii semnificației juridice a textului art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. este de competența exclusivă a instanțelor de judecată, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, ci având exclusiv rolul de garant al supremației Constituției României.
Ca atare, completul de 5 judecători constată că, în realitate, nu există o legătură efectivă, concretă, între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea recursului în casație, o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce privește soluția ce s-ar pronunța de către instanță.
În baza considerentelor anterior expuse, constatând că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a legăturii textului criticat pentru neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpații A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., dispoziție conținută de încheierea din data de 25 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelanții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din același cod, onorariilor cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din cuprinsul încheierii din data de 25 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2016.
Obligă apelanții la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanții A. și B., în sumă de câte 130 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 iunie 2016.