Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 175/2015

Asupra apelurilor de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 198 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, în baza art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A., deputat în Parlamentul României, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

În baza art. 71 C. pen. anterior a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

În baza art. 71 C. pen. anterior a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior au fost contopite cele două pedepse de câte 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. art. 71 alin. (5) C. pen. anterior s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior a fost atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 50 RON a fost plătit din fondul Ministerului Justiției.

În baza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 11/P/2012 din data de 21 octombrie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A. pentru săvârșirea a două infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 253¹ C. pen. anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Totodată, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior (faptă săvârșită la data de 06. iunie 2007 cu ocazia încheierii contractului cu B.), deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective.

Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că prin adresa din data de 30 decembrie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea de către deputatul A. a infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen.

În raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate s-a concluzionat în sensul că deputatul A. s-a aflat în conflict de interese, întrucât a încheiat contractele civile nr. 151 și 152 din data de 15 decembrie 2008 în baza cărora fiul său, C. și nora sa, B. au fost angajați în perioada decembrie 2008 - octombrie 2011, în cadrul biroului său parlamentar și au obținut venituri nete de câte 26.934 RON fiecare, rezultând astfel indicii privind săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen.

Din cercetările efectuate în cauză s-a stabilit faptul că A. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislaturile 2004-2008, respectiv 2008-2012 și 2012-2016, în cadrul Circumscripției electorale nr. 24 Iași.

La data de 06 iunie 2007, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, între A., deputat, în calitate de beneficiar, și fiul său C., student, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil nr. 61/2048 având ca obiect „servicii de secretariat, documentare privind proiecte de legi, formulare răspunsuri și evidență la scrisorile petenților”.

Contractul a fost încheiat pe perioadă determinată, începând cu data de 06 iunie 2007 și până la sfârșitul mandatului, pentru executarea prestațiilor fiind stabilit un tarif brut de 5,3294 RON/oră, corespunzător funcției de referent.

La data de 15 decembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, între A., deputat, în calitate de beneficiar, și fiul său C., în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil nr. 151 având ca obiect „lucrări diverse pe computer, procesare texte, necesare Biroului parlamentar”.

Contractul a fost încheiat pe perioadă determinată începând cu data de 15 decembrie 2008 și până la sfârșitul mandatului, pentru executarea prestațiilor fiind stabilit un tarif brut de 6,5294 RON/oră, corespunzător funcției de referent.

Veniturile nete obținute de către C., fiul inculpatului, în baza contractelor civile nr. 61/2048 din 06 iunie 2007, respectiv nr. 151 din 15 decembrie 2008, încheiate cu tatăl său au fost de 38.945 RON, cu mențiunea că, contractul civil nr. 151 din 15 decembrie 2008 a încetat la data de 01 noiembrie 2011, după ce Agenția Națională de Integritate s-a sesizat cu privire la existența unor conflicte de interese.

De asemenea, la data de 15 decembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, între A., deputat, în calitate de beneficiar, și nora sa B., în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil nr. 152 având ca obiect „activități legate de activitatea biroului parlamentar”.

Contractul a fost încheiat pe perioadă determinată, începând cu data de 15 decembrie 2008 și până la sfârșitul mandatului, pentru executarea prestațiilor fiind stabilit un tarif brut de 6,5294 RON/oră, corespunzător funcției de referent.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că la data de 01 martie 2008, C., fiul inculpatului A. s-a căsătorit cu B.

Veniturile nete obținute de B. în baza contractului civil nr. 152 din data de 15 decembrie 2008, ce a încetat la data de 01 noiembrie 2011, au fost de 26.934 RON.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat că faptele ce i s-au reținut în sarcina sa nu constituie infracțiuni deoarece, pe de o parte, contractele civile încheiate cu fiul său și cu nora sa nu contravin legislației în vigoare, iar pe de altă parte, parlamentarul nu poate fi subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, dat fiind că atribuțiile acestuia, prevăzute prin Constituție și prin Legea nr. 96/2006 rezidă în exercitarea activității de legiferare și nu se pot converti în atribuții ce se exercită prin decizii administrative de natură politică.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 noiembrie 2013, sub nr. x/1/2013.

Primul termen de judecată a fost fixat la data de 7 martie 2014, dată la care, în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, s-a trimis cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/1/2013 la judecătorul de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor art. 342-348 C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 351 din data de 14 aprilie 2014, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea rechizitoriului cu nr. x/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A. trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese prevăzute de art. 253¹ cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 253¹ C. pen. anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Încheierea a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondată, a contestației formulată de inculpatul A., prin încheierea nr. 20/C din 2 iunie 2014.

În cursul cercetării judecătorești au fost audiați: inculpatul, martorii din rechizitoriu, D. și E., martorii propuși de inculpat, F., G., H., I., J., K., și a fost administrată proba cu înscrisuri solicitată de inculpat.

Analizând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 253¹ C. pen. anterior, constând în aceea că, în calitatea de deputat în cadrul Parlamentului României, Circumscripția electorală nr. 24 lași, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a încheiat cu fiul său C. contractele civile nr. 61/2048 din 06 iunie 2007 și nr. 151 din 15 decembrie 2008, angajându-l în cadrul biroului său parlamentar în perioada 2007-2011, în baza cărora s-a realizat în mod direct un folos material pentru fiul său în cuantum de 38.945 RON.

Totodată, în aceeași calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, inculpatul a încheiat cu nora sa B. contractul civil nr. 152 din 15 decembrie 2008, în baza căruia nora sa a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar în perioada 2008-2011, realizând astfel în mod direct un folos material pentru nora sa în cuantum de 26.934 RON.

Înalta Curte, secția penală, a constatat că situația de fapt expusă în rechizitoriu și menționată anterior, rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând - dincolo de orice dubiu rezonabil - existența faptelor săvârșite de inculpat și vinovăția acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese. Totodată, s-a reținut că inculpatul nu a negat situația de fapt reținută prin actul de sesizare, respectiv încheierea contractelor civile în speță, însă a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru reținerea infracțiunii de conflict de interese.

Analizând elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, Înalta Curte, secția penală, a reținut următoarele:

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale pentru a căror formare, desfășurare și dezvoltare se cere exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și a altor activități de interes public să se efectueze cu respectarea principiilor imparțialității, integrității transparenței deciziei și supremației interesului public.

Subiectul pasiv al infracțiunii de conflict de interese este Statul, ca titular al valorilor sociale protejate, reprezentat de autoritatea, instituția publică, o altă persoană juridică publică.

Subiectul activ al infracțiunii este calificat, respectiv funcționarul public, care are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea deciziilor.

În accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, prin funcționar public se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”; art. 145 C. pen. anterior definește termenul public ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

În Titlul III al Constituției României, intitulat „Autoritățile publice” sunt cuprinse reglementări privind Parlamentul, Președinția, Guvernul, organele administrației publice și autoritatea judecătorească.

În vederea stabilirii calității de funcționar public în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării, sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, decizie prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38-41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale, s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție”.

În același sens, respectiv în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituțională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituție, analizând constituționalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi (fragment care, extras din context, a fost invocat în apărare de inculpat)” dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.

De altfel, raportat și la cadrul legal internațional, în Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 se utilizează noțiunea de „agent public” cu privire la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că aceasta este interpretată prin referire la definiția noțiunilor de funcționar public, ministru, primar sau judecător în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție, precum și la modul în care aceasta este aplicată în dreptul său penal. În art. 4 se folosește noțiunea de „membru al unei adunări publice naționale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative.

Astfel, în condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate publică [art. 16 alin. (3) Constituție], persoana care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul constitutiv și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul român.

Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, este justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și de corupție.

În contextul celor mai sus expuse, instanța de fond a constatat că rezultă, fără dubiu, că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind, prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

Față de cele arătate, Înalta Curte, secția penală, a constatat că nu poate primi apărarea inculpatului A. care a contestat calitatea sa de funcționar public, prin raportare la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 81/2013, în sensul că mandatul parlamentar este o demnitate publică dobândită de membrii Camerelor Parlamentului prin alegerea de către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranității naționale, atributul esențial fiind întocmirea proiectelor de legi și votul din Parlament, aspectele învederate nefiind de natură a conduce la înlăturarea răspunderii penale.

Pe de altă parte, Înalta Curte, secția penală, nu a putut reține nici apărarea inculpatului A. în sensul că în lipsa unui înscris autentic care să ateste atribuțiile de serviciu, emis de autoritatea la care lucrează inculpatul, probele administrate în cauză nu pot forma convingerea săvârșirii infracțiunii.

Astfel, instanța de fond a reținut că este adevărat că, din punct de vedere administrativ deputații și senatorii nu au o „fișă a postului”, care să le stabilească în concret atribuțiile de serviciu, însă atribuțiile lor de serviciu derivă din interpretarea și corelarea dispozițiilor legale aplicabile, fiind prevăzute sub forma competențelor, drepturilor, obligațiilor, interdicțiilor și incompatibilităților, precum și a normelor imperative de comportament.

Inculpatul A. a susținut totodată că atribuțiile de serviciu ale parlamentarului sunt exclusiv acelea de a legifera și se exercită exclusiv în comisii și în plenul camerei din care face parte. Orice alte atribuții sunt activități politice, dar nu sunt de serviciu. Cabinetul parlamentar nu este un loc de desfășurare a atribuțiilor de serviciu, este doar un punct de interfață cu cetățenii. Orice angajări/colaborări în cadrul cabinetului parlamentar nu pot afecta alt interes public decât cel al susținerii parlamentarului. Riscul vizat de lege prin incriminarea conflictului de interese poate exista numai prin periclitarea sau afectarea interesului public. În speță, în opinia apărării, interesul public coincide cu interesul personal al subiectului activ.

Înalta Curte, secția penală, nu a putut primi apărările inculpatului A., constatând că susținerile acestuia se întemeiază pe o distincție care nu este prevăzută de lege între atribuțiile de serviciu ale unei persoane și o altă categorie de atribuții care nu ar intra în sfera celor de serviciu, deși au legătură cu serviciul. Normele penale nu prevăd o asemenea distincție, astfel că atribuția stabilită de lege în sarcina exclusivă a unei persoane, în considerarea funcției pe care o deține, reprezintă o atribuție de serviciu.

Astfel, deși inculpatul A. a susținut că nu sunt îndeplinite cerințele esențiale ale elementului material, respectiv că actele realizate de acesta - încheierea contractelor civile și avizele de angajare pe cererile înaintate Camerei Deputaților - nu sunt realizate în exercițiul atribuțiilor de serviciu ale parlamentarului, ci doar în scopul organizării activității sale, instanța, contrar acestei susțineri, a constatat că actele efectuate de inculpat se pot realiza numai în calitate de parlamentar, în temeiul art. 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, intrând în sfera atribuțiilor sale de serviciu și produc efecte juridice în sfera relațiilor sociale.

De asemenea, actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit inculpatul a determinat, în mod concret, direct, obținerea unui folos material pentru fiul și nora sa.

Astfel, faptele inculpatului au creat o stare de pericol la adresa valorilor sociale ocrotite de lege referitor la funcționarii instituțiilor, având în vedere că interesul patrimonial indirect al parlamentarului poate influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin, fiind astfel realizată urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare.

Față de argumentele expuse anterior, Înalta Curte, secția penală, nu a putut primi apărarea inculpatului care a susținut că raportat la termenul folosit de legiuitor - folos patrimonial - noțiunea de folos din cuprinsul normei penale trebuie înțeleasă în sensul ei restrâns de avantaj ce exprimă o minimă favorizare.

În acest sens, Înalta Curte, secția penală, a constatat că inculpatul a declarat că fiul și nora sa au prestat efectiv activitățile pentru care s-au făcut formele de colaborare și au contribuit în mod real la reușita sa de a fi ales parlamentar în șase mandate succesive, acreditând astfel ideea că sumele achitate de la bugetul Camerei Deputaților cu titlu de plată a serviciilor reprezintă o legală retribuire a muncii prestate.

Susținerile inculpatului A., chiar reale, nu au relevanță în situația analizată și nu sunt susceptibile de a înlătura răspunderea penală a acestuia. Așa cum s-a mai arătat, norma de încriminare nu cere ca folosul realizat să fie unul injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă, astfel cum s-a realizat în speță.

Pe de altă parte, inculpatul a susținut lipsa de previzibilitate a normei penale, arătând că interdicția de angajare a membrilor familiei sau rudelor în cadrul Biroului parlamentar a fost introdusă prin Legea nr. 219/2013 publicată în M. Of. nr. 411 din 08 iulie 2013, aceste dispoziții neexistând în Legea nr. 96/2006.

În același sens, s-a invocat și caracterul de relativă noutate al incriminării, lipsa jurisprudenței și interpretării doctrinare, elemente care conduc, în opinia apărării, la concluzia ca încadrarea corectă a faptelor să fie indisolubil legată de regimul juridic al altor aspecte esențiale cum ar fi calitatea subiectului activ, specificul deciziei sau actului litigant, adevărata natură a folosului patrimonial inclus în latura obiectivă a faptei. S-a concluzionat că interpretarea normei penale este indispensabil dependentă de interpretarea unor norme extrapenale, în concret a regulilor stabilite prin Legea nr. 96/2006, lege care nu prevedea niciun fel de restricții pentru angajările la cabinetul parlamentar. Coroborarea normei penale cu dispoziții extrapenale expres prohibitive este obligatorie pentru a asigura precizia și previzibilitatea legii, condiții esențiale pentru cunoașterea și respectarea ei. Or, a arătat apărarea, eroarea provocată de inexistența la data comiterii faptelor a normei extrapenale prohibitive trebuie acceptată ca o cauză de neimputabilitate, în speță eroarea; în aprecierea caracterului determinant al erorii apărarea a învederat că Parchetul general a avut puncte de vedere diametral opuse. S-a apreciat ca fiind neîndoielnic că norma penală, singură, nu îndeplinea condițiile de precizie și previzibilitate.

În ceea ce privește previzibilitatea normei penale cuprinsă în art. 253¹ C. pen. anterior, Înalta Curte, secția penală, a constatat următoarele:

Calitatea legii de a fi previzibilă este îndeplinită atunci când cetățenii dispun de informații suficiente și prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situație dată, astfel încât persoana în cauză să poată înțelege care este sensul acesteia și faptul că i se aplică.

Caracterul unei norme de a fi lege presupune ca o persoană să poată prevedea într-o măsură rezonabilă consecința unui act de conduită.

Redactarea legilor nu poate avea însă o precizie absolută, datorită caracterului de generalitate al normei, având în vedere că sunt destinate să se refere la o categorie largă de raporturi juridice. Pe de altă parte, nici nu este posibil ca termenii folosiți de legiuitor să fie formulați atât de strict astfel încât să acopere orice comportament posibil. Atunci când dispoziția legală dă naștere la interpretare nu înseamnă că norma ar avea un caracter imprecis și în consecință ar fi lipsită de calitatea de lege. Previzibilitatea normei impune ca o persoană să poată deduce din conținutul legii comportamentul interzis și consecințele ce decurg din actele sale, astfel încât să se conformeze prescripțiilor legii.

În jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat că cerința de previzibilitate este îndeplinită și atunci când persoanele în cauză apelează la opinii de specialitate pentru a determina sensul legii (C.E.D.O., hotărârea S.W. c. Marea Britanie, 22 noiembrie 1995, 20166/92).

În același sens, Curtea a menționat că norma este previzibilă atunci când este redactată cu suficientă precizie în așa fel încât să permită persoanei - care, la nevoie, poate apela la consultanța de specialitate - să își corecteze conduita (C.E.D.O., hotărârea Rotaru împotriva României, 4 mai 2000).

Curtea europeană are o jurisprudență constantă în a considera că profesioniștii din anumite domenii au o obligație de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită (cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea din 7 septembrie 2004).

Astfel, încălcarea unei norme penale se analizează diferit în funcție de calitatea inculpatului, iar gradul de previzibilitate crește în cazul profesioniștilor care au alte obligații de prevedere în domeniul în care activează.

În speță, situația particulară a inculpatului A. (are studii superioare, deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, inițiator a 109 propuneri legislative, din care 34 au fost promulgate ca legi - după cum însuși precizează inculpatul) face ca înțelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta, prin urmare, instanța de fond a reținut că împrejurarea că acesta are, la bază, o pregătire tehnică și nu juridică, nu are relevanță.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, afectându-se, prin aceasta, relațiile de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Cu privire la latura subiectivă a infracțiunii de conflict de interese, inculpatul a arătat că, deși nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, nu a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, nu a ascuns contractele civile încheiate, nu a înfățișat situații inexistente, Camera Deputaților cunoscând contractele încheiate, a verificat legalitatea actelor depuse de inculpat, a avizat de control financiar preventiv documentele și a aprobat decontarea întocmind și fișele fiscale anuale pentru contractele în speță; angajații departamentelor de specialitate din cadrul Camerei Deputaților care au avizat contractele civile ce fac obiectul cauzei și au aprobat decontarea sumelor prevăzute în contracte nu se află în raporturi de muncă cu parlamentarul, ci cu Parlamentul României - Camera Deputaților.

S-a constatat că inculpatul încearcă să transfere răspunderea încheierii contractelor civile asupra angajaților Camerei Deputaților, apărare care nu a fost însușită de instanță, raportat la probatoriul administrat în cauză.

Astfel, cu ocazia audierii în prezenta cauză, martora D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane) a arătat că, în cazul contractelor civile, acestea se încheiau direct între deputat, în calitate de beneficiar și persoana pe care dorea să o angajeze, în calitate de prestator.

În cadrul direcției, se verifica doar dacă actul de studii corespundea cu funcția propusă, aspect relatat și de martora G., directorul Direcției resurse umane.

Contractele civile încheiate cu referire la personalul din birourile parlamentare nu aveau viza Serviciului juridic înainte de a ajunge în cadrul Direcției de resurse umane. Aceste contracte erau aduse direct de deputați la Direcția de resurse umane.

Aceleași aspecte au fost relatate și de martorul E. (șef al Serviciului juridic) care a mai declarat că Serviciul juridic verifica legalitatea clauzelor contractuale și nu raporturile dintre deputat și persoana propusă în vederea încadrării cu contract individual de muncă sau cu contract de colaborare din cadrul Biroului parlamentar, Serviciul neavând astfel de atribuții, conform Regulamentului de organizare și funcționare.

Tot din cadrul Serviciului juridic a fost audiată și martora H. (șef al Serviciului juridic până în anul 2009) care a precizat, ca și martorul E., că deși exista prevederea, potrivit căreia, aceste convenții civile trebuiau avizate și de Serviciul juridic, niciodată, cât a funcționat ca șef al Serviciului, niciun deputat nu a depus la Serviciul juridic vreo convenție civilă pentru avizare, fiind la latitudinea fiecărui deputat să depună convențiile civile, care se încheiau între deputat și persoana ce urma a fi angajată, la Serviciul juridic. Față de natura juridică a convenției civile, care se încheia între deputat și cel care își desfășura activitatea în cadrul biroului parlamentar, martora a arătat că deputatul aprecia cum să îndeplinească norma prevăzută în hotărârea Camerei privind prezentarea pentru aviz la Serviciul juridic. Or, nu se prevedea în nicio normă că lipsa avizului Serviciului juridic afectează valabilitatea convenției încheiate, pentru că plata se făcea din suma forfetară, care îi era repartizată lunar, deputatului. Obligația de a prezenta contractul civil spre avizare aparținea deputatului, nefiind obligația Serviciului juridic să urmărească fiecare deputat care încheia astfel de convenții civile, numărul acestora fiind de ordinul trei, patru sute.

De asemenea, martora I. (director al Direcției deconturi) a declarat că în cazul convențiilor civile, direcția nu făcea nicio verificare, plata efectuându-se pe ceea ce declara deputatul, nefiind în sarcina Direcției deconturi să verifice calitatea de rudă a angajatului biroului parlamentar.

Și martorul J. (director al Serviciului control financiar preventiv) a arătat că nu avea ca atribuții verificarea relațiilor de rudenie dintre deputat și angajat, contractele civile fiind vizate cu privire la limitele salarizării, în funcție de actele prezentate referitor la persoanele ce urmau a fi angajate.

Astfel de verificări nu se efectuau nici în cadrul Direcției de control, aspect relatat de șeful direcției, martorul K., acestea vizau exclusiv cuantumului sumelor bănești care se plăteau deputatului.

Având în vedere natura contractului, în speță convenția civilă încheindu-se între deputatul în cauză și persoana ce urma a fi angajată în cadrul biroului parlamentar, secretarul general și serviciile Secretariatului General nu aveau vreun rol în semnarea acestor convenții, aspect relatat de martorul F.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, expuse anterior, a rezultat că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, în limitele funcțiilor fiecăruia dintre aceștia, le incumba obligația de a examina propunerile de angajare a personalului birourilor parlamentare ale deputaților doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, vechime în muncă, durata contractului, etc.). Martorii au mai arătat că angajarea personalului la biroul parlamentar ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, ei neavând competența de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau de conflict între deputat și persoana propusă pentru angajare.

Totodată, martorii D., E. și H. au declarat că niciun deputat nu a cerut un punct de vedere cu privire la angajarea rudelor în cadrul biroului parlamentar.

În ceea ce privește împrejurarea invocată de inculpat, în sensul că angajarea persoanelor în cadrul Biroului parlamentar se face pe bază de încredere, acestea fiind „conforme politic, doctrinar, ideatic și ca fidelitate personală demnitarului” și nu se pune problema unei recrutări a personalului de pe piața liberă a muncii, nu a putut fi reținute ca exoneratoare de răspundere penală.

Or, în condițiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile de prestări servicii în cadrul biroului său parlamentar, determinante în situația analizată, aparținea exclusiv inculpatului apare evidentă intenția acestuia de a acționa în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obținerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților.

Pe de altă parte, s-a constatat că este greu de crezut că angajarea rudelor inculpatului a fost generată de criteriile enunțate anterior de către apărare, în condițiile în care este discutabil în ce măsură puteau asigura fiul și nora aceste cerințe când nu aveau nicio experiență profesională, fiind studenți.

Astfel, instanța de fond a apreciat că, în mod evident, interesul național a fost subsumat interesului particular al inculpatului. În acest context, apare ca evidentă intenția inculpatului de a acționa în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obținerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților.

Față de cele arătate, Înalta Curte, Secția penală a constatat că sunt îndeplinite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 253¹ C. pen. anterior, text de lege în baza căruia se va dispune condamnarea inculpatului A..

Totodată, având în vedere că de la data comiterii faptelor și până la judecarea cauzei au intrat în vigoare, la data de 1 februarie 2014, dispozițiile Legii nr. 286/2009 privind C. pen., Înalta Curte, Secția penală a aplicat principiul constituțional prevăzut în art. 15 alin. (2), transpus în dispozițiile art. 5 C. pen., al legii penale mai favorabile inculpatului.

Astfel, Înalta Curte, secția penală, a constatat că textul a suferit doar actualizări din perspectiva clarității lingvistice a termenilor folosiți de legiuitor, așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, nefiind aplicabil art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 privind legea penală de dezincriminare.

Comparând limitele de pedeapsă din cele două reglementări, s-a constatat că vechiul C. pen. îi este mai favorabil inculpatului, având în vedere că limita minimă a pedepsei pentru infracțiunea prev. de 253¹ C. pen. anterior este de 6 luni închisoare, față de limita minimă de un an închisoare prevăzută în art. 301 din noul C. pen.

Totodată, regimul juridic al concursului de infracțiuni prevăzut de art. 34 C. pen. anterior a fost apreciat ca fiind mai favorabil decât cel prevăzut de art. 39 din noul C. pen., în condițiile în care aceste din urmă dispoziții prevăd adăugarea unui spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite la pedeapsa cea mai grea.

Or, având în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile stabilit cu titlu obligatoriu prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 publicată în M. Of. nr. 372 din data de 20 mai 2014, conform căreia legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei, nefiind permisă combinarea dispozițiilor C. pen. din 1969 cu cele ale actualului C. pen., Înalta Curte, secția penală, a constatat că legea veche este mai favorabilă inculpatului.

La individualizarea juridică a pedepselor, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, punând în balanță circumstanțele reale ale comiterii faptelor, calitatea în care inculpatul a săvârșit infracțiunile, dar și persoana acestuia (vârstă, pregătire profesională), Înalta Curte, secția penală, a apreciat că scopul educativ și preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată la limita minimului special prevăzut de lege.

Având în vedere natura infracțiunilor comise de inculpat, perioada în care s-a derulat activitatea infracțională (2011), calitatea în care le-a comis (deputat în Parlamentul României), atitudinea procesuală de negare a acestora (care deși este un drept al inculpatului, poate fi un element de individualizare a pedepsei în cazul constatării vinovăției acestuia), scopul urmărit (subordonarea interesul național interesului personal al deputatului, prin facilitarea obținerii de foloase materiale rudelor sale din bugetul statului), urmarea produsă (afectarea încrederii cetățenilor în instituțiile statului) nu s-a putut aprecia că faptele inculpatului A. sunt lipsite în mod vădit de importanță.

Față de cele arătate, Înalta Curte, secția penală, a dispus condamnarea inculpatului A., în baza art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

De asemenea, în baza art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Astfel, în baza art. 71 C. pen. anterior, instanța a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Totodată, având în vedere pedepsele principale aplicate în cauză, de câte 6 luni închisoare, Înalta Curte, secția penală, a constatat că nu se impune aplicarea pedepselor complementare.

De asemenea, având în vedere că cele două infracțiuni de conflict de interese au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, fiind îndeplinite condițiile concursului de infracțiuni, Înalta Curte, secția penală, a dispus contopirea celor două pedepse de câte 6 luni închisoare, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare.

În ceea ce privește modalitatea de executare, Înalta Curte, secția penală, a apreciat că scopul acesteia poate fi atins și fără executarea efectivă, respectiv în condițiile art. 81 C. pen. anterior.

Ca urmare, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, atrăgându-i-se atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, privind revocarea beneficiului și executarea acesteia prin cumul aritmetic în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen.

Pe cale de consecință, în baza art. art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

Împotriva sentinței penale nr. 198 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, în termenul legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și apelantul intimat inculpat A. au formulat apel, criticând soluția atât sub aspectul nelegalității cât și sub aspectul netemeiniciei, criticile orale formulate de aceștia, fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 iunie 2015, fiind fixat primul termen de judecată la data de 29 iunie 2015.

La data de 29 iunie 2015, instanța de control judiciar, deliberând asupra cererii de amânare formulată de către apelantul intimat inculpat A., prin care acesta a solicitat acordarea unui termen pentru imposibilitate de prezentare obiectivă, întrucât în calitate de președinte al Senatului Universității din Iași participa la referendumul pentru alegerea modalității de desemnare a rectorului, văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, respectiv a apărătorului desemnat din oficiu, în temeiul art. 351 alin. (2) C. proc. pen., art. 356 alin. (3) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 92 alin. (7) și (8) C. proc. pen., a apreciat-o ca fiind întemeiată, motiv pentru care a admis-o, fiind stabilit termen de judecată la data de 28 septembrie 2015.

La termenul din data de 28 septembrie 2015, președintele completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a învederat că, potrivit procesului-verbal din 24 septembrie 2015, unul dintre membrii completului de judecată se află în imposibilitate de prezentare.

Instanța de control judiciar, deliberând asupra necesității asigurării continuității completului de judecată, față de poziția părților exprimată conform art. 351 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere, totodată, că la termenul de judecată din data de 28 septembrie 2015 urmau a fi discutate cererile de probatorii, în vederea asigurării respectării continuității completului de judecată, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în cauze precum Cuteanu contra României și Beraru contra României a stabilit termen de judecată la data de 26 octombrie 2015.

La termenul din data de 26 octombrie 2015, instanța de control judiciar, deliberând asupra cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitate obiectivă de prezentare, formulată de către apelantul intimat inculpat A. împreună cu apărătorul ales, avocat L., verificând înscrisurile atașate acestei cereri a constatat că, începând cu data de 22 octombrie 2015, apelantul intimat inculpat A. se află la Paris, iar la data de 26 octombrie 2015, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat, avocat L. avea calitatea de apărător ales într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Brăila (Dosar nr. x/113/2015, iar potrivit susținerilor acestuia, complexitatea cauzei nu permite asigurarea substituirii), în raport și de împrejurarea că apelantul intimat inculpat a precizat că dorește să dea declarație în fața instanței de apel văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, în temeiul art. 356 alin. (3) C. proc. pen. și art. 92 alin. (7) și (8) C. proc. pen., a admis cererea de amânare, apreciind-o întemeiată, acordând un ultim termen pentru acest motiv la data de 23 noiembrie 2013.

La termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2015, conform art. 420 alin. (4) C. proc. pen., respectiv art. 379 alin. (1) C. proc. pen., apelantul intimat inculpat A. a dat declarație în fața instanței, fiind lăsat să declare tot ceea ce știe despre acuzațiile ce i-au fost aduse.

Declarația apelantului intimat inculpat A. a fost citită și semnată de către acesta, iar ulterior atașată la dosarul cauzei.

Totodată, constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de ultim control judiciar a declarat terminată cercetarea judecătorească și, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (6) și (11) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 388 C. proc. pen. a acordat cuvântul la dezbateri în apel. Susținerile făcute cu ocazia dezbaterilor în apel au fost în detaliu consemnate în partea introductivă din prezenta decizie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate atât de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și apelantul intimat inculpat A., dar și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că prima instanță, a reținut, în mod corect, situația de fapt și vinovăția inculpatului, motiv pentru care și-o însușește ca atare.

Prealabil verificării temeiniciei susținerilor apelanților, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 din noul C. pen.

Ca urmare, examinând cauza din această perspectivă și realizând o comparare a prevederilor din ambele coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, dintre cele două legi penale succesive, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat este C. pen. anterior, în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății.

Legea anterioară apare ca fiind mai favorabilă și din perspectiva regimului sancționator, minimul prevăzut de C. pen. din 1969 fiind mai scăzut decât minimul prevăzut de noul C. pen., modalitatea de individualizare a pedepsei permițând reținerea unor circumstanțe atenuante care în noua reglementare nu se mai regăsesc, iar în ceea ce privește modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei în legea veche este prevăzută instituția suspendării condiționate a executării pedepsei, în timp ce în noul C. pen. este prevăzută instituția amânării pedepsei care presupune îndeplinirea mai multor condiții pentru acordare, precum și îndeplinirea mai multor obligații pe perioada termenului de încercare.

Totodată, completul de 5 judecători reține că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. anterior), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.). Prin urmare, s-ar ajunge la ipoteza în care situația juridică a inculpatului s-ar agrava în propria cale de atac.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constatând că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpatul A. este C. pen. anterior, va analiza toate aspectele invocate în apel de acuzare și apărare prin raportare la prevederile acestuia, ca lege penală mai favorabilă, în conformitate cu prevederile art. 5 din noul C. pen.

Atât prin motivele scrise de apel, cât și prin susținerile orale, apelantul inculpat A. a criticat, în principal, sentința sub aspectul greșitei condamnări, apreciind că instanța de fond ar fi trebuit să dispună achitarea sa, întrucât faptele săvârșite de acesta nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, nefiind săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege.

În subsidiar, apărătorul ales al apelantului inculpat a învederat că fapta, la momentul săvârșirii, nu prezenta pericolul social al unei infracțiuni, având în vedere confuzia care a existat în raport cu interpretarea legislației și cu faptul că inculpatul, cu bună credință, a crezut că nu va încălca legea și a solicitat să dea eficiență dispozițiilor art. 18¹ C. pen. anterior cu referire la art. 91 C. pen. anterior.

Într-un alt subsidiar, apărarea a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) și (4) C. pen.

Reprezentantul Ministerului Public a criticat, în principal, sentința sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului, respectiv sub aspectul cuantumul mult prea mic al pedepsei rezultante aplicate în cauză și respectiv, pentru modalitatea de individualizare a executării pedepsei, apreciată a fi neadecvată în raport de situația de fapt reținută.

De asemenea, în raport de împrejurarea că inculpatul s-a folosit de această demnitate publică în săvârșirea faptei, procurorul a apreciat că se impune a i se interzice acestuia, în cadrul pedepsei accesorii, și obligația prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. anterior.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că analiza criticilor formulate de inculpat impune anumite considerații teoretice după cum urmează:

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractul de muncă în cauză, prevedea, în art. 38 alin. (6) că: „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică”.

În acest context se constată, că într-adevăr art. 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor conferă deputatului facultatea de a-și angaja personalul biroului parlamentar prin încheierea unui contract de muncă, însă exercițiul acestui drept trebuie să aibă loc în condițiile cadrului general de desfășurare a funcției de deputat, care îi impuneau abținerea de la acte în interes personal, cum ar fi procurarea unor foloase materiale membrilor familiei sale din fonduri publice.

Totodată, se reține că, în expunerea de motive care a însoțit Legea nr. 278/2006, se arăta că, în vederea eficientizării acțiunilor de prevenire și sancționare a faptelor de corupție, prin incriminarea „conflictului de interese”, „se urmărește sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice […], înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv, la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaților, vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Așadar, contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, contract ce conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații, atât pentru salariat, cât și pentru angajatorii: Biroul parlamentar și Camera Deputaților.

Avizarea contractului este făcută și de către deputat, semnătura și ștampila oficială a acestuia din urmă constituind o cerință obligatorie pentru validitatea contractului.

Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. Acest specific al regimului juridic aferent personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că neprevederea expresă la momentul comiterii faptei a interdicției de angajare la biroul parlamentar a membrilor familiei (aceasta fiind prevăzută de lege abia din anul 2013, odată cu modificarea Statutului deputaților și senatorilor prin Legea nr. 219/2013) nu poate conduce la concluzia că, anterior respectivei modificări, faptele de acest tip nu cădeau sub incidența legii penale, căci prevederile prevăzute în respectivul Statut trebuiau raportate la celelalte dispoziții legale în vigoare, cum era și cazul art. 253¹ din C. pen. de la 1968.

Astfel, conform art. 253¹ din C. pen., infracțiunea de conflict de interese constă în: „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv”.

Totodată, potrivit art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, „conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus.”

Prin urmare, din interpretarea textului de încriminare, se constată că fapta intră în sfera ilicitului penal la momentul la care acțiunile funcționarului public sunt în mod evident subsumate interesului particular în sensul că, urmare conduitei sale de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, folosul material pentru oricare dintre persoanele menționate norma de încriminare a fost realizat.

Astfel, se reține că incriminarea conflictului de interese presupune corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relațiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcționarului public.

Totodată, se constată că, în accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcționar public se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”; art. 145 C. pen. definește termenul public ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Prin urmare, în vederea stabilirii calității de funcționar public în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării, sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Astfel, în condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate publică [art. 16 alin. (3) Constituție], persoana care ocupă această funcție exercita atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul constitutiv și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul român.

Prin urmare, având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese este justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunea de serviciu și pentru infracțiunea de corupție.

Elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior se realizează printr-o acțiune de îndeplinire a unui act ori participarea la luarea unei decizii.

Termenul de act este folosit în descrierea intitulată conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, efectuarea unei constatări cu efecte juridice și alte operații date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.

Prin luarea de decizii se înțelege o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situații, nevoi, prin care se urmărește producerea unor consecințe, realizarea unor obiective.

Totodată, participarea la luarea unor decizii înseamnă că făptuitorul să-și fi adus o contribuție la acea decizie în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Astfel, deși inculpatul A. susține că nu sunt îndeplinite cerințele esențiale ale elementului material, respectiv actele realizate de acesta - încheierea contractelor individuale de muncă- nu sunt realizate în exercițiul atribuțiilor de serviciu ale parlamentarului, ci doar în scopul organizării activității sale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, contrar acestei susțineri, apreciază că actele efectuate de inculpat se pot realiza numai în calitate de parlamentar, în temeiul art. 38 din Statut, intrând în sfera atribuțiilor sale de serviciu și produc efecte juridice în sfera relațiilor sociale.

De asemenea, se reține că prin actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit inculpatul a determinat, în mod concret, direct, obținerea unui folos material pentru fiul său și soția acestuia.

Astfel, prin „folos patrimonial” se înțelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii). Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust (persoana angajată să nu existe, angajatul să nu fi prestat activități remunerate), ci numai că acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.

Raportând considerațiile teoretice la speța de față se constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 253¹ C. pen. anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, constând în aceea că a încheiat contractele civile nr. 151 și 152 din data de 15 decembrie 2008 în baza cărora fiul său, C. și nora sa, B. au fost angajați în perioada decembrie 2008 - octombrie 2011, în cadrul biroului său parlamentar din circumscripția electorală nr. 24 Iași și au obținut venituri nete de câte 26.934 RON fiecare.

Astfel, la data de 06 iunie 2007, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, între A., deputat, în calitate de beneficiar, și fiul său C., student, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil nr. 61/2048 având ca obiect „servicii de secretariat, documentare privind proiecte de legi, formulare răspunsuri și evidență la scrisorile petenților”. Contractul a fost încheiat pe perioadă determinată, începând cu data de 06 iunie 2007 și până la sfârșitul mandatului, pentru executarea prestațiilor fiind stabilit un tarif brut de 5,3294 RON/oră, corespunzător funcției de referent.

La data de 15 decembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, între A. și C. s-a încheiat contractul civil nr. 151 pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârșitul mandatului de deputat având ca obiect „lucrări diverse pe computer, procesare texte, necesare Biroului parlamentar”, C. fiind remunerat cu un tarif brut de 6,5294 RON/oră, activitatea acestuia desfășurându-se în cadrul circumscripției electorale nr. 24 Iași, la biroul parlamentar al deputatului A., din localitatea Iași.

Veniturile nete obținute de către C., fiul inculpatului, în baza contractelor civile nr. 61/2048 din 06 iunie 2007, respectiv nr. 151 din 15 decembrie 2008, încheiate cu tatăl său, inculpatul A. au fost de 38.945 RON, cu mențiunea că, contractul civil nr. 151 din 15 decembrie 2008 a încetat la data de 01 noiembrie 2011, după ce Agenția Națională de Integritate s-a sesizat cu privire la existența unor conflicte de interese.

Veniturile nete obținute de B. în baza contractului civil nr. 152 din data de 15 decembrie 2008, ce a încetat la data de 01 noiembrie 2011, au fost de 26.934 RON.

Astfel, se constată că la propunerea și cu avizul inculpatului au fost angajați în cadrul biroului său parlamentar din Circumscripția electorală nr. 24 din Iași fiul său și nora sa, aceștia fiind remunerați din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.

Totodată, se constată că, prin angajarea fiului și nurorii sale inculpatul A. nu a făcut altceva decât să direcționeze banii publici, aflați la dispoziția sa, către membrii ai familiei sale, iar datorită acestui interes personal de natură patrimonială, este îndeplinită condiția legală constând în neîndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în calitate de deputat în Parlamentul României, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării demnității publice.

Totodată, se reține că inculpatul A. a declarat că deși nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată și condamnarea în primă instanță, întrucât nu a avut reprezentarea că prin angajarea fiului său și a nurorii sale la biroul său parlamentar ar declanșa un conflict de interese, întrucât cererile de angajare a acestora, cât și contractele individuale de muncă au fost verificate și avizate de mai multe direcții din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaților.

Relevanță în acest context prezintă declarațiile martorilor D., E., G., F., H. și I. care au arătat, în esență, că formularea propunerii de angajare la biroul parlamentar ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, în lipsa solicitării deputatului postul neputând fi ocupat, martorii precizând că nu aveau competența de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau de conflict între deputat și persoana propusă pentru angajare. Martorii au mai arătat că propunerea de angajare sosea însoțită de toate documentele necesare semnării contractului de prestări serviciu, precum și de contractul de muncă semnat de parlamentar.

Totodată, martorii au subliniat că obligația de a prezenta contractul civil spre avizare aparținea deputatului care încheia astfel de convenții civile, avizul fiind unul consultativ.

În ceea ce privește argumentele inculpatului A. referitoare la relația de deplină încredere pe care trebuia să o aibă cu persoanele angajate, în vederea „asigurării confidențialității acțiunilor pregătitoare de campanie electorală” Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că nici acestea nu pot fi reținute ca valabile și exoneratoare de răspundere penală.

Așadar, se reține că, în condițiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile în cadrul biroului său parlamentar aparținea exclusiv inculpatului A., este evidentă intenția frauduloasă a acestuia de a acționa în interesul direct al familiei sale, în vederea obținerii de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că nu poate fi primită apărarea apelantului inculpat A. referitoare la concluziile Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, care a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, așa cum corect a apreciat prima instanță, comisia anterior menționată nu are atribuții de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea anterior menționată nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior și, pentru aceleași considerente, nu poate fi invocată în susținerea unei pretinse erori de drept sau a imprevizibilității textului de lege.

În ce privește susținerea în sensul ca inculpatul A. a săvârșit fapta în condițiile erorii de fapt, instanța de control judiciar constată că nu este întemeiată, nefiind incidentă cauza de neimputabilitate invocate de către inculpat în susținerea căii sale de atac.

Astfel, potrivit art. 51 C. pen. anterior (art. 30 C. pen. în vioare), „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Pentru a fi incidenta aceasta cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie să existe eroare, iar nu îndoiala, adică o cunoaștere nesigură, deoarece, în acest caz, săvârșirea faptei implica acceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.

Totodată, Curtea europeană are o jurisprudență constantă în a considera că profesioniștii din anumite domenii au o obligație de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită (cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea din 7 septembrie 2004).

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că inculpatul A. este deputat din anul 1992, pregătirea profesională și funcțiile deținute în forul legislativ al României prezumând faptul că inculpatul are o solidă pregătire în domeniul juridic, astfel încât nu se poate prevala de necunoașterea legii (penale sau extrapenale) ori de necunoașterea sau cunoașterea greșită a caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzat.

Prin urmare, reține, Înalta Curte, completul de 5 judecători, calitatea de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, precum și experiența apelantului în procesul legislativ face ca înțelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta și îl împiedică să se prevaleze de necunoașterea legii (penale sau extrapenale) ori de interpretarea greșită asupra caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzat.

Cu referire la critica formulată în subsidiar de inculpatul A., prin care acesta a arătat că fapta reținută în sarcina sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, Înalta Curte, completul de 5 judecători reține că, aceasta este neîntemeiată, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Astfel, instanța de control judiciar reține că, în conformitate cu prevederile art. 18¹ C. pen. anterior, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă fapta prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că potrivit prevederilor art. 18¹ alin. (2) C. pen. anterior, la stabilirea gradului concret de pericol social trebuie să se țină seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de împrejurările comiterii ei, de scopul urmărit, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana și de conduita făptuitorului.

În concluzie, o faptă poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de importanță atunci când, datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată (o vătămare neimportantă, o slabă rezonanță socială) și modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod vădit, obiectiv, că este lipsită de semnificație juridică penală.

Din perspectiva prevederilor art. 18¹ alin. (2) C. pen. anterior, prin raportare și la argumentația ce precede, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că fapta reținută în sarcina inculpatului A. prezintă în concret pericolul social specific pentru a fi calificată ca și infracțiune.

Astfel cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, inculpatul A. a încheiat contractele de muncă pe perioadă determinată nr. 61/2048 din 06 iunie 2007, 151 din 15 decembrie 2008 și nr. 152 din 15 decembrie 2008 cu C. și B., contracte în baza cărora s-a realizat un folos material pentru aceștia în cuantum de lei 38.945 RON (C.) și 26.934 RON (B.), rezultând în mod cert că fapta există, corespunde conținutului legal din norma de incriminare și a fost săvârșită de inculpat cu vinovăția prevăzută de lege, astfel încât soluția de condamnare dispusă împotriva inculpatului este legală și temeinică.

Aspectele menționate prevalează, în opinia instanței de control judiciar la aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite de către inculpat, care prin modul concret în care a acționat și-a asumat consecințele adoptării unui comportament de nesocotire a legii și nu îndreptățește instanța să aprecieze că fapta reținută în sarcina acestuia este lipsită de pericolul social concret prevăzut de lege pentru a fi considerată infracțiune și, în consecință să dea eficiență acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei.

În ceea ce privește stabilirea pedepsei aplicate inculpatului A., Înalta Curte, completul de 5 judecători, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei, prin raportare la cauza dedusă judecății constată că prima instanță a aplicat inculpatului A. pedepse corect individualizate în raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în fața procurorului și a instanței, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, precum și calitatea sa de deputat în cadrul Parlamentului României.

În acest context, instanța de control judiciar reține că individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală și ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecințe negative ale infracțiunii este necesar să se reacționeze din partea societății și să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârșesc asemenea fapte.

Aplicarea și executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite, respectiv scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora, dar și din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, precum și scopul restabilirii liniștii sociale și al reintegrării ordinii juridice.

În aceste condiții, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că pedepsele de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior, precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, aplicate inculpatului A. au fost stabilite cu respectarea criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 și respectiv art. 71 C. pen. anterior, dar și în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. anterior motiv pentru care, contrar solicitării reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte, Completul de 5 Judecători le va menține, ca fiind legale și juste în raport de criteriile generale enunțate, apreciind, pe cale de consecință, nefondat acest motiv de apel.

Instanța de control judiciar, văzând dispozițiile art. 71 alin. (3) C. pen. anterior, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost judecat și condamnat de prima instanță, de circumstanțele concrete în care acesta a comis faptele, precum și de datele care caracterizează persoana inculpatului și având totodată în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului în privința necesității de a analiza circumstanțele concrete care să determine interzicerea exercițiului drepturilor fundamentale, aplicată ca pedeapsă accesorie (Hotărârea Sabou și Pîrcălab contra României și Hotărârea Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord), constată că nu se impune a-i fi interzise inculpatului și drepturile prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Astfel se constată că inculpatului A. a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa ca deputat în Parlamentul României, iar acestuia deja i-a fost interzis dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, activități ce presupun responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exercițiul autorității, situație în care interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie, nu mai apare necesară.

Și în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului A., Înalta Curte, completul de 5 judecători, consideră că suspendarea condiționată a executării acesteia, în condițiile art. 81 și urm. C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 3 ani, a fost corect individualizată în raport cu persoana inculpatului și cu gradul de pericol al faptelor săvârșite de către acesta, fiind aptă să asigure restabilirea ordinii sociale încălcate, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către inculpat.

Așa fiind, concluzia care se desprinde este aceea că s-a acordat suficientă și echilibrată importanță gradului de pericol social al infracțiunilor, dar și că pedepsele astfel aplicate, atât sub aspectul cuantumului, cât și a modalității de executare sunt juste și proporționale, în măsură să asigure funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al sancțiunii, apelurile declarate de Ministerul Public și respectiv de inculpatul A. urmând a fi respins ca nefondate sub acest aspect.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de apelantul intimat inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 198 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul intimat inculpat A. va fi obligat la plata sumei de 365 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de apelantul intimat inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 198 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

Obligă apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 365 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj