Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.
Index alfabetic : hotărâre penală
-excepția autorității de lucru judecat
-inadmisibilitate
C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 7
NCPP, art. 453 alin. (2)
Condiţia ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată şi soluţionată în primul litigiu, deşi nu este expres prevăzută de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865, rezultă din interpretarea acestui text prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei date cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, această soluţie beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat.
Această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită, în condițiile în care, astfel cum reiese din motivarea sentinţei penale care face obiectul cererii de revizuire sub aspectul laturii civile, instanţa a avut în vedere argumentele susţinute de inculpaţi decurgând din pretinsa autoritate de lucru judecat a sentinţei civile pronunțate de judecătorul sindic, argumente pe care le-a înlăturat motivat. Or, câtă vreme excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile a fost invocată şi soluţionată în procesul penal, o eventuală reanalizare a incidenţei triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, ar echivala cu exercitarea controlului judiciar în ceea ce priveşte modul de soluţionare de către instanţa penală a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Secția I civilă, decizia nr. 831 din 7 aprilie 2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 30.07.2015, revizuentele A. şi B. SPRL au solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 662/F din 11.12.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, rămasă definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia penală nr.248/A din 02.07.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte latura civilă.
În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că hotărârea supusă revizuirii, în ceea ce priveşte latura civilă, este contrară sentinţei nr. 7482 din 24.11.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, irevocabilă prin decizia nr.1037/R din 10.06.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Prin sentinţa nr. 7482 din 24.11.2010, pronunţată de judecătorul sindic, s-a confirmat planul de reorganizare propus de debitoarea SC C. SA, conform art. 12 din Legea nr. 85/2006, această hotărâre judecătorească este definitivă şi executorie şi are, conform art. 1201 Cod civil din 1864, autoritate de lucru judecat.
În concluzie, existenţa şi validitatea creanţei, categoria în care a fost inclusă, ordinea de plată reprezintă împrejurări stabilite cu putere de lucru judecat, această hotărâre fiind confirmată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de recurs, prin decizia comercială nr. 1037/R/2011.
Prin cea de a doua hotărâre definitivă – sentinţa penală nr. 662/F din 11.12.2013 (latura civilă) pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2/2012, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către debitoarea SC C. SA şi au fost obligaţi inculpaţii B. SPRL, D., E. şi A. în solidar la plata către partea civilă SC C. SA a sumei de 20.475.578,18 lei.
În baza art. 348 C.proc.pen., prin sentinţa penală au fost desfiinţate parţial următoarele înscrisuri: completarea la tabelul preliminar, cuprinzând creanţele înregistrate împotriva averii debitoarei SC C. SA; tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei SC C. SA; lista creditorilor prevăzuţi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a SC C. SA, în sensul înlăturării din aceste înscrisuri a creanţei numitei F.
Au mai arătat revizuentele că, din considerentele sentinţei penale nr. 662/F/2013, reiese că pentru a se pronunţa pe latura civilă, în sensul obligării acestora la plata sumei de 20.475.578,18 lei, curtea de apel a reţinut că în tabelul definitiv al creanţelor SC C. SA creanţa F., în cuantum de 29.558,220 lei, figurează la poziţia 22 ca o creanţă pură şi simplă, din extrasul de cont emis la 5.09.2011 rezultând că în contul F. a fost virată suma de 14.044.603,67 lei, reprezentând o plată parţială a creanţei înscrise în tabel, iar la data de 30.11.2010 a fost achitată către F. suma de 6.430.974,51 lei, având în vedere calitatea sa de furnizor, în urma înscrierii creanţei în lista creanţelor prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr.85/2006, aşa cum reiese din fişa furnizor aferentă perioadei 1.01.2007-28.02.2012.
S-a mai reţinut că lista respectivă a fost întocmită de administratorul special, inculpatul E. şi avizată de inculpata A., în calitate de reprezentant al B. SPRL, în temeiul căreia urma a se plăti cu prioritate creanţa către F., deşi aceasta nu putea fi inclusă în listă, neîntrunind condiţiile prevăzute de lege.
Prejudiciul reţinut prin sentinţa penală este în cuantum de 20.475.578,18 lei, compus din suma de 14.044.603,67 lei, achitată către F. la data de 5.09.2011 şi suma de 6.430.974,51 lei, achitată la data de 30.11.2010.
Revizuentele consideră că dispoziţiile pronunţate de instanţa penală în ceea ce priveşte latura civilă sunt contrare sentinţei nr. 7482 din 24.11.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, deoarece potrivit acestei din urmă hotărâri civile, prin planul de reorganizare al SC C. SA s-a prevăzut plata atât către creditorii din categoria prevăzută de art. 96 alin. (1), cât şi către creditorii din categoria creanţelor chirografare, a aceluiaşi procent din creanţa admisă în tabelul definitiv rectificat de creanţe, respectiv 71,27%, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 101 alin. (2) lit. a), b), c) din Legea
nr.85/2006.
În caz de reorganizare, legiuitorul nu a prevăzut o ordine de achitare a creanţelor, iar norma aplicabilă în organizarea plăţilor în ipoteza reorganizării judiciare este 101 alin. (1)-(2) din Legea nr. 85/2006.
Instanţa penală a considerat că prin includerea creanţei F. în categoria prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr.85/2006, aceasta a beneficiat de regimul privilegiat de plată al acestei categorii, considerent care vine în contradicţie cu hotărârea civilă, care a statuat în mod definitiv că în cazul reorganizării judiciare nu există nicio ordine de achitare a creanţelor, singura condiţie fiind aceea că în cadrul unei categorii de creanţe să se achite creanţele în acelaşi procent.
Se mai arată că, potrivit hotărârii civile, SC C. SA a fost descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiei pe care o avea înainte de confirmarea planului faţă de creditoarea F. şi obligaţia prevăzută în plan, rezultând o diferenţă de 6.430.974,51 lei care a fost înregistrată de SC C. SA în fişa furnizorului F. la data de 30.11.2010. Potrivit hotărârii penale, înregistrarea în fişa furnizorului F. a descărcării de obligaţie pentru suma menţionată a fost reinterpretată de către instanţa penală ca fiind o plată care s-ar fi efectuat către F. în calitatea sa de furnizor în urma înscrierii creanţei în Lista creanţelor prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. În acest mod, revizuentele au fost obligate la plata către SC C. SA chiar a sumei reprezentând descărcarea de datorie de care a beneficiat aceasta în temeiul art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 şi al sentinţei de confirmare a planului de reorganizare.
În concluzie, au arătat revizuentele, pentru a se pronunţa asupra laturii civile din procesul penal, instanţa penală a dat o nouă interpretare, încălcând autoritatea lucrului judecat asupra chestiunilor tranşate în mod definitiv de către instanţa civilă, încălcând astfel principiul securităţii juridice.
Acest aspect atrage existenţa contradictorialităţii de hotărâri, cu consecinţa aplicării sancţiunii anulării celei de a doua hotărâri (sentinţa penală nr. 662/F/2013, în ceea ce priveşte latură civilă), conform prevederilor art. 513 alin. (4) C.proc.civ.
Referitor la termenul de formulare a cererii de revizuire, s-a arătat că, prin raportare la art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prezenta cerere a fost formulată în termenul legal de o lună, termen care curge de la data de 2.07.2015, când a devenit definitivă cea de a doua hotărâre (prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apelurilor declarate împotriva sentinţei penale nr. 662/F/2013).
În drept, au fost invocate prevederile art. 453 alin. (2) C.proc.pen., art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., art. 20, art. 21, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, art. 6 paragraf 1 din CEDO, art. 513 alin. (4) C.proc.civ.
Intimata D. a depus la 15.09.2015 întâmpinare, solicitând admiterea cererii de revizuire, aşa cum a fost formulată, iar intimatul E. a depus la 18.09.2015 note de şedinţă, arătând că achiesează în integralitate la cererea de revizuire şi solicită judecarea pricinii în lipsa sa.
În şedinţa publică de la 21.09.2015, revizuentele A. şi B. SPRL au depus cerere modificatoare a cererii de revizuire, prin care au arătat că, în cazul în care instanţa va considera că în speţă sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă din 1865, temeiul de drept al cererii de revizuire este art. 322 pct. 7 din acest cod, precum şi art. 6, art. 13 din CEDO, respectiv, art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Revizuentele au arătat că există neconcordanţă între prevederile dreptului intern în privinţa condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă din 1865, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă şi principiul securităţii juridice statuat de jurisprudenţa CEDO şi implicit art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la acces la o instanţă, precum şi art. 13 din CEDO privind dreptul la un recurs efectiv. În opinia revizuentelor, autoritatea de lucru judecat are un înţeles mai larg potrivit CEDO decât înţelesul pe care i l-a dat legislaţia internă. Solicită să se aplice direct şi prioritar art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi principiul securităţii juridice, aşa cum a fost el statuat de jurisprudenţa CEDO.
Prin decizia nr. 176 din 21.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale pusă în discuţie din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Codului
de procedură civilă din 1865, în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvenţă a debitoarei SC C. SA, prin sentinţa comercială nr. 1786 din 25.03.2009, pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, în acest dosar fiind pronunţată şi sentinţa comercială nr. 7482 din 24.11.2010, de confirmare a planului de reorganizare propus de debitoarea SC C. SA.
Curtea de Apel a mai reţinut că planul de reorganizare propus de către debitoare şi modalitatea de achitare a creanţelor, astfel cum a fost prevăzută prin acest plan, au stat şi la baza sentinţei penale nr. 662/F/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr. x/2/2012, iar la data punerii în mişcare a acţiunii penale soldate cu pronunţarea sentinţei penale menţionate, a cărei revizuire şi anulare parţială se solicită (pe latură civilă) prin cererea de revizuire pendinte, era în vigoare acelaşi Cod de procedură civilă din 1865.
Ca urmare, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementările în vigoare la data pronunţării hotărârilor şi nu la momentul introducerii cererii de revizuire.
În acest sens, art. 323 alin. (2) teza I C.proc.civ. 1865 dispune că, în cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice.
Având în vedere că hotărârea a cărei revizuire se solicită de către revizuente în temeiul art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, iar hotărârile despre care revizuentele susţin că sunt potrivnice au fost pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 137 alin. (1), art. 158 alin. (1)-(3), art. 159 pct. 2, art. 322 pct. 7 şi art. 323 alin. (2) C.proc.civ. 1865, Curtea a admis excepţia invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa soluţionării cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La termenul din 28.01.2016, în dosarul înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a declinării cauzei de la curtea de apel, revizuenta A. a invocat excepţia de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 şi a art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, arătând că acestea contravin prevederilor constituţionale din art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21, art. 24, art. 16, art. 124, art. 129 din Constituţia României şi încalcă principiile securităţii raporturilor juridice şi egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Prin excepţia invocată, revizuenta a susţinut, în esenţă, că prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, Codul de procedură civilă din 1865 a fost abrogat (art. 83), însă acesta continuă să aibă aplicabilitate ca urmare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012. Astfel, în prezent, sunt aplicabile două legi organice, Codul de procedură civilă din 1865 şi noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), de valoare egală, care reglementează condiţiile de acces la calea de atac a revizuirii pentru acelaşi motiv (încălcarea securităţii raporturilor juridice), însă în condiţii diferite.
Prin încheierea din 28.01.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/ 2012 şi a art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865, formulată de revizuenta A.
Cu ocazia analizării condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a stabilit că este competentă să soluţioneze cererea de revizuire formulată în cauză şi că legea de procedură civilă aplicabilă căii de atac promovate este Codul de procedură civilă din 1865.
Cu privire la aceste aspecte, în încheierea din 28.01.2016 s-a reţinut că prin cererea de revizuire se solicită anularea sentinţei penale în partea referitoare la modul de soluţionare a laturii civile, susţinându-se că aceasta este contrară sentinţei irevocabile pronunţate anterior în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.
Sentinţa penală ce formează obiect al cererii de revizuire a rămas definitivă prin respingerea apelurilor, prin decizia penală nr. 248/A din 2.07.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. La pronunţarea acestei decizii, instanţa penală a avut în vedere prevederilor noii legi de procedură penală, astfel cu reiese din considerentele deciziei, care fac trimitere la anumite texte din noul Cod de procedură penală.
Potrivit art. 453 alin. (2) NCPP, revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv
cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.
Având în vedere că hotărârea supusă revizuirii în prezenta cauză a rămas definitivă prin decizia pronunţată în apel, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, legea nouă de procedură penală se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul legii de punere în aplicare, Înalta Curte a considerat aplicabile în cauză dispoziţiile art. 453 alin. (2) NCPP, revizuirea formulată exclusiv cu privire la latura civilă revenind în competenţa instanţei civile.
În ceea ce priveşte limitele revizuirii, Înalta Curte a avut în vedere precizările exprese ale revizuenţilor, potrivit cărora cererea vizează exclusiv latura civilă a cauzei penale, situaţie în care, faţă de prevederile art. 453 alin. 2 NCPP, aplicabile în cauză, competenţa revine, în această limită, instanţei civile.
Subsecvent stabilirii competenţei instanţei civile în soluţionarea cererii de revizuire deduse judecăţii, Înalta Curte a apreciat că se impune determinarea normei de procedură civilă aplicabile, având în vedere că, pe parcursul derulării procedurii judiciare penale, au interveni modificări legislative sub acest aspect.
Înalta Curte a constatat că instanţa penală a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică din data de 6.08.2012, deci, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare. În raport cu aceste prevederi legale, sub aspectul legii de procedură civilă aplicabile, se constată că cererea de revizuire pendinte este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, motivul de revizuire invocat de revizuenţi încadrându-se în prevederile art. 322 pct. 7 C.pr.civ., text în vigoare la momentul începerii procesului penal.
În raport de prevederile art. 326 alin. (3) C.proc.civ. 1865, potrivit cărora dezbaterile asupra cererii de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea cererii de revizuire.
Examinând cererea de revizuire formulată în cauză, sub aspectul admisibilităţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul cererii de revizuire îl constituie soluţia dispusă pe latura civilă prin sentinţa penală nr. 662/F din 11.12.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 248/A din 2.07.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
Prin hotărârea ce formează obiectul revizuirii, instanţa penală a dispus condamnarea revizuenţilor pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, iar cu privire la latura civilă a cauzei, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC C. SA, inculpaţii fiind obligaţi, în solidar, la plata sumei de 20.475.578, 18 lei.
În considerentele sentinţei penale de condamnare s-a reţinut, în esenţă, că inculpaţii B. SPRL (în calitate de administrator judiciar al societăţii în insolvenţă SC C. SA), D., A. (în calitate de reprezentanţi ai administratorului judiciar) şi E. (în calitate de administrator special al societăţii în insolvenţă) au întocmit, au prezentat şi, respectiv, au avizat tabelul creanţelor şi lista creditorilor prevăzuţi la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 consemnând în favoarea numitei F. o creanţă nedatorată, în frauda celorlalţi creditori.
În motivarea cererii de revizuire se susţine contrarietatea sentinţei penale, sub aspectul laturii civile, în raport cu sentinţa nr. 7482 din 24.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, prin care judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de către SC C. SA, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1037/R din 10.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 453 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi art. 509 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Ulterior, revizuenţii au precizat temeiul de drept al revizuirii, arătând că, în situaţia în care instanţa va considera că în speţă sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă din 1865, temeiul de drept în baza căruia se formulează cererea de revizuire este art. 322 pct. 7 din acest cod.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea din 28.01.2016, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a stabilit că procedura civilă aplicabilă prezentei cereri de revizuire este Codul de procedură civilă din 1865.
Potrivit art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în
una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Admisibilitatea acestui motiv de revizuire presupune existenţa identităţii de părţi, de cauză şi de obiect, adică elementele caracteristice lucrului judecat. De asemenea, cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoştinţă de existenţa primei hotărâri, ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se prima hotărâre, instanţa a omis să se pronunţe asupra obiecţiilor în legătură cu existenţa acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat. Dacă s-ar admite interpretarea contrară şi s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situaţie, ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre. Instanţa de revizuire ar fi pusă în situaţia de a se pronunţa cu privire la temeinicia soluţiei date în legătură cu excepţia, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este admisibil în revizuire.
Condiţia ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată şi soluţionată în primul litigiu, deşi nu este expres prevăzută de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865, rezultă din interpretarea acestui text prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei date cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, această soluţie beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate şi în practica judiciară, neexistând vreo controversă care să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.
În speţă, această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită, deoarece, astfel cum reiese din motivarea sentinţei penale nr. 662 din 11.12.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală (care face obiectul cererii de revizuire), precum şi din motivarea deciziei penale nr. 248/A din 2.07.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-au respins apelurile declarate de inculpaţii D., E., A. şi B. SPRL împotriva sentinţei penale menţionate, instanţele penale au avut în vedere argumentele susţinute de inculpaţi decurgând din pretinsa autoritate de lucru judecat a sentinţei nr. 7482 din 24.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, irevocabilă prin decizia nr. 1037 din 10.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, argumente pe care le-au înlăturat motivat.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei penale nr. 248/A din 2.07.2015 că: „Potrivit atribuţiilor pe care le are în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de SC P.S.V. C. SA, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 101 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006.
Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 85/2006, atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolventei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, confirmarea de către judecătorul sindic a actelor emise în procedura insolventei nu poate fi reţinută ca o chestiune prealabilă ce are autoritate de lucru judecat şi care este exclusă cenzurii instanţei penale.
Legalitatea înscrierii unor creanţe în tabelul preliminar nu este supusă controlului judecătorului sindic decât atunci când se formulează contestaţii împotriva înscrierii unei creanţe în tabelul preliminar.”
Având în vedere considerentele mai sus citate, se constată că excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 7482 din 24.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, irevocabilă prin decizia nr. 1037 din 10.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială a fost invocată şi soluţionată în procesul penal. O eventuală reanalizare a incidenţei triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, ar echivala cu exercitarea controlului judiciar în ceea ce priveşte modul de soluţionare de către instanţa penală a excepţiei autorităţii de lucru judecat. Or, revizuirea întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C.pr.civ. nu poate
avea o asemenea finalitate.
Nu poate fi primită susţinerea formulată de revizuenţi, în concluziile scrise, în sensul că neanalizarea pe fond a cererii de revizuire ar avea ca efect încălcarea dreptului lor de acces la justiţie. Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică.
În speţă, revizuenţii au beneficiat de dreptul de acces la instanţă, sub aspectul analizării susţinerii lor referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 7482 din 24.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, prin care judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de către SC C. SA, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1037/R din 10.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti. Această apărare a fost invocată în cadrul procesului penal, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, iar instanţele s-au pronunţat, astfel încât dreptul de acces la instanţă, sub acest aspect, este respectat.
Revizuenţii susţin că limitarea dreptului de acces la calea de atac a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865, numai pentru situaţia în care hotărârile sunt date în una și aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, este în neconcordanţă atât cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cu reglementările comunitare, deoarece se încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă şi principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care solicită instanţei, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, să aplice direct şi prioritar prevederile art. 6 şi art. 13 din CEDO pentru a respectarea dreptului de acces la instanţă şi, în consecinţă, să se declare admisibilă cererea de revizuire formulată.
De asemenea, se solicită să se constate că există contradicţie între art. 322 pct. 7 C.proc.civ. 1865 din dreptul intern şi principiul echivalenţei statuat de dreptul comunitar, iar în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, să se aplice, direct şi prioritar, principiul echivalenţei şi, în consecinţă, să se constate că este admisibilă cererea de revizuire formulată şi întemeiată pe încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Cu privire la aceste solicitări, Înalta Curte constată că ele formează, în acelaşi timp, critici de neconstituţionalitate care au fost supuse spre soluţionare Curţii Constituţionale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Pe de altă parte, atâta vreme cât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta Curte, ca instanţă de revizuire a laturii civile din hotărârea penală, nu poate face o analiză proprie a excepţiei autorităţii de lucru judecat (întrucât aceasta a fost deja făcută de instanţa penală, iar o nouă verificare a existenţei triplei identităţi ar echivala cu exercitarea unei forme de control judiciar asupra hotărârii penale), Înalta Curte, în cadrul cererii de revizuire, nu poate da curs nici solicitării revizuenţilor de a se examina conformitatea dispoziţiilor procedurale interne, în materie de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, în raport cu normele europene.
Utilitatea unui astfel de examen de conformitate putea fi discutată numai în măsura în care instanţa învestită cu revizuirea ar fi putut soluţiona ea însăşi excepţia autorităţii de lucru judecat.
În raport cu aceste considerente, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.