Decizia penală nr. 122/2016
Asupra apelurilor de față,
Din actele și lucrările dosarului reține următoarele:
I. Prin sentința penală nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014, în baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior într-o infracțiune de conflict de interese, prev. de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior.
A fost făcută aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și în consecință:
În baza art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior a fost condamnată inculpata A., la o pedeapsă de 2000 RON amendă penală.
A fost atrasă atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de sustragere, cu rea-credință, de la plata amenzii.
Totodată, inculpata a fost obligată la plata sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, Înalta Curte, Secția penală a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/P/2011 din data de 03 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei A., pentru comiterea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 alin. (1) vechiul C. pen. [art. 301 alin. (1) noul C. pen.] cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 (actualul art. 35 C. pen.) și art. 5 alin. (1) noul C. pen.
Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că, la data de 23 septembrie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează conflictul de interese de către A., deputat în Parlamentul României, prin facilitarea succesivă a angajării fiului său, B. în cadrul biroului său parlamentar, situație descrisă în raportul de evaluare înregistrat din 19 septembrie 2011.
Inițial s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, astfel că prin rezoluția din data de 25 iulie 2012, emisă în Dosarul nr. x/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A., în baza dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior.
Soluția a fost infirmată, în baza dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 și art. 220 C. proc. pen., iar dosarul a fost trimis la secția de urmărire penală și criminalistică în vederea continuării cercetărilor, prin ordonanța nr. x/C2/2012 din 23 ianuarie 2013 a prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În fapt, în actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au arătat, în esență, următoarele:
La data de 02 martie 2009, inculpata A., aleasă deputat în Parlamentul României, în legislatura 2008 – 2012, în circumscripția electorală nr. 5 Bihor, a încheiat un contract civil de prestări servicii în cadrul biroului său parlamentar cu fiul său, B., în calitate de prestator.
În concret, între inculpata A., în calitate de beneficiar și B., în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil din 02 martie 2009, având ca obiect prestarea de activități în cadrul biroului parlamentar al deputatului A., valabil pentru perioada 02 martie 2009 – 01 iulie 2009; potrivit pct. II din contract, pentru executarea activităților stabilite, părțile au convenit un tarif brut de 16 RON/oră, corespunzător funcției de consilier. Acest contract a fost semnat de inculpată și de B.
Prin adresa din 29 februarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților, a rezultat că, în perioada martie-septembrie 2009, în baza contractului civil din 02 martie 2009, în calitate de consilier al deputatului A., B. a obținut venituri nete în cuantum total de 14.451 RON.
De asemenea, la propunerea și cu avizul inculpatei A., fiul inculpatei, B., a fost angajat în cadrul biroului său parlamentar, în baza contractului individual de muncă din anul 2009, pe durată determinată, respectiv 21 septembrie 2009 - sfârșitul mandatului de deputat.
Conform contractului, B. a fost angajat în funcția de expert, cu un salariu de bază brut lunar de 2.350 RON, activitatea acestuia urmând a fi desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al deputatului A.
Procedând în acest mod, prin „notă privind modificarea unor clauze din contractul individual de muncă” din data de 21 februarie 2012, inculpata A. a propus modificarea clauzelor contractuale „funcție” și „salariu de bază”.
Astfel, urmare acestei note, la data de 22 februarie 2012, între Camera Deputaților, în calitate de angajator și B., în calitate de salariat în funcția de expert, a fost încheiat actul adițional la contractul individual de muncă din 21 septembrie 2009, clauzele contractuale supuse modificării fiind Cap. D. Funcția (funcția ce urma a fi îndeplinită era cea de consilier) și Cap. I Drepturi salariale (salariul de bază brut lunar era de 2508 RON).
Cât privește contractul individual de muncă, acesta a fost avizat, între alții, de inculpata A. și acesta a încetat de drept la data de 19 decembrie 2012, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat (Ordinul nr. 1526 din 18 decembrie 2012 al Secretarului general al Camerei Deputaților).
S-a reținut că în baza contractului individual de muncă din 21 septembrie 2009, în calitate de expert al deputatului A., în perioada septembrie 2009 - februarie 2012, B. a obținut venituri nete în cuantum total de 45.227 RON, astfel cum rezultă din adresa din 29 februarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților.
Din actele dosarului (declarațiile inculpatei și copiile certificate ale actelor depuse în vederea angajării) a rezultat că B. este fiul inculpatei A.
În susținerea acuzării, au fost menționate următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare al A.N.I., înregistrat din 19 septembrie 2011 și actele aferente; declarația inculpatei A.; declarațiile martorilor C. și D.; adresa din 07 martie 2012 a Camerei Deputaților; adresa din 29 februarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților, privind situația veniturilor lunare obținute în perioada de referință de către B. în baza contractelor încheiate la propunerea și cu A.; copie certificată a contractului individual de muncă din anul 2009 încheiat cu A., fișa postului, cererea de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de doamna deputat A., actul adițional la contractul individual de muncă din anul 2009; contractul civil din 02 martie 2009 încheiat cu B. și actul adițional la contractul civil din 02 martie 2009, în copii certificate; fotocopii ale fișelor fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii realizate de B. pentru anii 2009, 2010, 2011, în copii certificate, precum și adeverința cu veniturile realizate în anul fiscal 2012.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06 iunie 2014, sub nr. x/1/2014, după data intrării în vigoare, la 01 februarie 2014 a noului C. proc. pen.
După parcurgerea procedurii de cameră preliminară, prin încheierea nr. 706 din data de 28 iulie 2014, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpata A. Totodată, a constatat legalitatea rechizitoriului cu nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpata A.
Din actele dosarului a rezultat că inculpata A. a avut calitatea de deputat în perioada 2008-2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data de 30 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 859/19.12.2008.
Având în vedere că de la data sesizării organelor de urmărire penală și până la data examinării cauzei în procedura de cameră preliminară a avut loc o succesiune de legi procesual penale, analiza administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală de către procuror s-a realizat în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a C. proc. pen.
După finalizarea etapei procesuale a camerei preliminare s-a stabilit termen la 10 octombrie 2014 când s-a dispus amânarea cauzei ca urmare a admiterii cererii formulate de inculpată.
La termenul acordat la 07 noiembrie 2014, inculpata a declarat că nu urmează procedura abreviată a recunoașterii învinuirii, prevăzută de art. 375 C. proc. pen., întrucât este nevinovată.
Audiată fiind inculpata nu a negat încheierea contractului civil de prestări servicii anterior menționat și nici faptul că a propus și a avizat angajarea fiului său în cadrul biroului parlamentar, contracte în baza cărora acesta a realizat în mod direct un folos material.
Cu toate acestea a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., susținând că fapta reținută în sarcina sa nu există, precizând că legea penală sancționează emiterea actului generator de folos material în regim de putere publică, atunci când stă în puterea exclusivă a subiectului activ să decidă. Or, împrejurarea că a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă al fiului său, a reprezentat un act care ține de gospodăria internă a biroului parlamentar.
De asemenea, a menționat efectivitatea prestării muncii de către fiul său în baza celor două contracte, utilitatea muncii acestuia și competența profesională, astfel că nu a participat la luarea unei decizii contrare interesului public.
În cursul cercetării judecătorești au fost audiați după cum urmează: inculpata A., martorii menționați în rechizitoriu, C. și D., precum și martorii propuși de inculpată, E., F., G. și H.
Declarațiile martorilor menționați au arătat sfera atribuțiilor de serviciu ale acestora în legătură cu încheierea contractelor pentru angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare, inclusiv cu privire la încheierea contractelor din prezenta cauză, și prin conținutul lor nu înlătură și nici nu diminuează răspunderea pe care inculpata o avea cu privire la propriile acțiuni vizând încheierea acelor contracte, cu atât mai mult cu cât era singura persoană care cunoștea starea de conflict de interese în care se afla și avea obligația de a se abține de a declanșa procedurile de angajare a fiului său.
Astfel, s-a reținut că, potrivit legii, obligația de a releva existența unei situații de conflict de interese incumba inculpatei A., în acest sens fiind dispozițiile art. 79 alin. (2) ale Legii nr. 161/2003, care prevăd că, „în cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text, încălcarea dispozițiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.
Ceilalți martori, audiați numai în cursul cercetării judecătorești, respectiv E., F. și H. au relatat, în esență, împrejurarea că inculpata A. a făcut publică intenția de a angaja personal calificat în IT în cadrul biroului parlamentar, că fiul acesteia a lucrat în mod efectiv în cadrul biroului parlamentar, inclusiv ca voluntar înainte de a fi angajat.
Relatările martorilor propuși de inculpată converg cu apărările pe care acestea le-a susținut, în mod constant, în cursul procesului, însă aspectele relevate, chiar reale, s-a reținut că nu au relevanță din perspectiva exonerării de răspundere penală a acesteia.
Înalta Curte, secția penală, a reținut că, prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice. Aceasta înseamnă corectitudine în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor.
Astfel, chiar dacă a făcut publică intenția de a angaja o persoană specializată în IT, chiar dacă fiul său avea cea mai bună pregătire în acest domeniu, efectuase voluntariat pentru cabinetul de parlamentar, îndeplinea și alte sarcini (conducător auto), era o persoană de încredere și a depus o activitate care în final trebuia remunerată, inculpata în calitatea pe care o avea trebuia să se abțină de la orice acțiune prin care fiul său să obțină venituri din sume de bani alocate de la bugetul statului pentru desfășurarea activității biroului parlamentar.
Ca atare, demersurile de a selecta personalul pentru biroul parlamentar, împrejurarea că fiul său avea pregătirea necesară ocupării postului sau că acesta a prestat efectiv activitățile pentru care a fost angajat sunt chestiuni exterioare faptei, fără relevanță penală.
Înalta Curte, secția penală, a reținut că aceste împrejurări pot fi, eventual, avute în vedere cu prilejul individualizării sancțiunii. Totodată, instanța de fond a reținut că ceea ce se impune a fi evidențiat, prin raportare la situația de fapt, este implicarea inculpatei într-o procedură favorizantă, din moment ce urmare a demersurilor sale, fiului său a obținut sume de bani din cele alocate din bani publici desfășurării activității biroului parlamentar.
Potrivit normei de incriminare a faptei tipice, conflictul de interese reprezintă „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică“.
Sub aspectul laturii obiective, Înalta Curte, secția penală, a reținut că infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos patrimonial. Cele două modalități alternative de comitere a faptei determină caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.
Situația de fapt descrisă a relevat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese s-a materializat în cele două modalități alternative prevăzute de textul de incriminare, respectiv îndeplinirea unui act constând în încheierea contractului civil și participarea la luarea unei decizii prin formularea propunerii de angajare a fiului său, B., în cadrul biroului parlamentar și avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată prin care acesta a fost angajat.
Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică. Modul de utilizare și justificare a sumei forfetare se stabilește prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Totodată, potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se pot angaja personal cu contract de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaților, vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.
În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.
Textele de lege anterior menționate descriu procedura de numire în funcții a personalului în cadrul birourilor parlamentare, Înalta Curte, secția penală, reținând că aceasta a fost respectată de către inculpată, însă pentru incidența normei de incriminare nu este necesar ca cele două modalități normative ce caracterizează elementul material să se fi realizat prin încălcarea atribuțiilor de serviciu.
De altfel, textele de lege anterior menționate prevăd atribuțiile deputatului cu privire la încheierea contractelor pe baza cărora o persoană poate fi angajată în cadrul biroului parlamentar, astfel că în lipsa exercitării acestor atribuții nu ar fi fost posibilă plata din sumele de bani alocate de la bugetul statului.
Prin urmare, atribuțiile de serviciu ale parlamentarului nu se limitează la cele de legiferare, ci cuprind orice atribuții ce-i sunt stabilite de lege, în considerarea funcției pe care o deține.
Cu privire la urmarea imediată produsă se reține că prin încheierea contractului civil de prestări servicii cu fiul său și, totodată participarea la luarea deciziei de angajare a aceleiași persoane, inculpata a urmărit obținerea unui folos patrimonial pentru acesta, din bugetul Camerei Deputaților, împrejurare ce a conferit conduitei sale atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a faptei de conflict de interese.
În acest context, Înalta Curte, secția penală, a reținut că, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractelor de muncă în cauză, prevedea în art. 38 intitulat birourile parlamentare ale deputaților și senatorilor că: „în scopul exercitării mandatului în circumscripțiile electorale, deputații și senatorii primesc lunar o sumă forfetară din bugetul Camerei Deputaților și, respectiv, al Senatului, echivalentă cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului. În limita sumei prevăzute la alin. (1), deputații și senatorii pot organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare, ca regulă, în circumscripțiile electorale în care au fost aleși. Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale pot organiza birouri parlamentare și în alte circumscripții electorale decât cele în care au fost aleși.
Ca atare, prin încheierea contractului civil și a contractului de muncă, fiul inculpatei a primit lunar o sumă de bani din fondurile alocate de Camera Deputaților pentru cheltuielile biroului parlamentar, iar nu din indemnizația pe care aceasta a primit-o în calitate de deputat.
Textul de incriminare nu cere ca folosul să fie injust, tocmai de aceea veniturile obținute din salariu, reprezentând retribuirea muncii efectiv prestate, îndeplinesc condiția atașată elementului material a obținerii unui folos patrimonial pentru o rudă.
De asemenea, norma incriminatoare impune natura folosului, care trebuie să fie exclusiv de natură patrimonială (material) și beneficiarul folosului, care trebuie să fie una dintre persoanele arătate în textul de lege.
Aceasta înseamnă că, prin comiterea faptei nu este necesar să se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorității respective, ci este suficient ca actul material să fi produs un folos celui în favoarea căruia se acționează, respectiv persoanele arătate în textul de incriminare.
Pentru considerentele expuse, contrar celor susținute de inculpată, instanța a constatat îndeplinite elementele laturii obiective ale infracțiunii de conflict de interese reținută în sarcina acesteia.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte, secția penală, a reținut că inculpata a acționat cu intenție directă, fiind evident că prin încheierea unui contract de prestări servicii cu fiul său și participarea la luarea deciziei de angajare a acestuia, i-a facilitat obținerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților.
Inculpata a contestat îndeplinirea condiției privind calitatea subiectului activ al infracțiunii de conflict de interese, susținând că nu a avut calitatea de funcționar public, prin raportare la considerentele unor decizii ale Curții Constituționale, în sensul că mandatul de parlamentar este o demnitate publică așa încât deputații și senatorii nu pot fi funcționari publici.
Contrar susținerilor inculpatei, instanța de fond a reținut că, din dispozițiile art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, în vigoare la data comiterii faptei, menționate rezultă că în vederea stabilirii calității de funcționar public, nu are relevanță titlul însărcinării, sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.
Astfel, s-a reținut că, prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, invocată de inculpată, decizie prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale, s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție”.
În același sens, respectiv în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituțională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituție, analizând constituționalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi” însă „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.
De altfel, raportat și la cadrul legal internațional, în Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 se utilizează noțiunea de „agent public” cu privire la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că aceasta este interpretată prin referire la definiția noțiunilor de funcționar, funcționar public, ministru, primar sau judecător în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție, precum și la modul în care aceasta este aplicată în dreptul său penal. În art. 4 se folosește noțiunea de „membru al unei adunări publice naționale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative.
Astfel, în condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate publică [art. 16 alin. (3) Constituție], persoana care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care este învestită la nivelul cel mai înalt în statul român.
Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, a fost justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și de corupție.
În contextul celor mai sus expuse, instanța de fond a reținut că rezultă, fără dubiu, că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind, prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior.
Pe de altă parte, a reținut instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen., au statutul de funcționar public, în sensul legii penale, persoanele care exercită atribuții și responsabilități în scopul realizării prerogativelor puterii legislative și anume: parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).
Totodată, în considerentele deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a reținut că „în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție”.
Inculpata a susținut că interdicția de angajare a rudelor în cadrul Biroului parlamentar nu a existat în Legea nr. 96/2006, prin urmare nu a prevăzut că norma de incriminare a conflictului de interese este aplicabilă în situația în care ar încălca o astfel de interdicție.
Contrar celor susținute de inculpată, instanța de fond a constata că norma juridică conținută în art. 2531 C. pen. anterior a avut același conținut din anul 2006, când incriminarea faptei de conflict de interese s-a realizat prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi publicate în M. Of. al României Partea I nr. 601/12.07.2006, fiind în acord cu Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004.
Conținutul normei de incriminare menționate indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu ridică probleme deosebite.
Totodată, Înalta Curte, secția penală, a reținut că lipsa unei interdicții exprese referitoare la angajarea rudelor în Legea privind Statutul deputaților și senatorilor nu prezintă relevanță în cauză, întrucât dispozițiile cuprinse în această lege și cele din C. pen. au regimuri juridice diferite, condiții diferite și atrag răspunderi de natură diferită. În plus, singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal al faptei comise de inculpată este cea penală, fiind lipsită de interes o dispoziție (sau lipsa unei dispoziții exprese) dintr-un alt act normativ care ține de alt domeniu al dreptului.
Prin urmare, invocarea de către inculpată a existenței unei cauze justificative prin faptul că Legea nr. 96/2006 nu interzicea în mod expres dreptul parlamentarului de a-și angaja rudele în cadrul biroului parlamentar, ceea ce însemna, per a contrario, că era permisă o astfel de conduită, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Totodată, Înalta Curte, secția penală, a reținut că interpretarea textului de incriminare determină concluzia că fapta inculpatei a intrat în sfera ilicitului penal din momentul în care activitățile sale, în calitate de funcționar public, s-au circumscris interesului particular, concretizat în cursul anului 2009, într-o conduită de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, cu scopul realizării unui folos material pentru fiul său, astfel că nu poate fi primită apărarea referitoare la faptul că ar fi fost surprinsă de o dispoziție legală nouă.
În speță, a reținut instanța de fond, calitatea inculpatei de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, face ca înțelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru aceasta.
În concluzie, Înalta Curte, secția penală, a constatat că situația de fapt expusă în rechizitoriu și menționată anterior rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând, dincolo de orice dubiu rezonabil, existența faptei săvârșite de inculpată și vinovăția acesteia în săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.
Înalta Curte, secția penală, a precizat că, astfel cum s-a reținut anterior, cu prilejul analizării laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, iar cele două modalități alternative de comitere a faptei determină caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.
Activitatea infracțională din prezenta cauză a fost formată din mai multe acte, respectiv încheierea contractului civil care corespunde modalității alternative a îndeplinirii unui act și formularea propunerii de angajare și avizarea contractului de muncă pe durată determinată care corespund modalității normative de participare la luarea unei decizii.
Deși prin rechizitoriu s-a apreciat că actele materiale repetate caracterizează o unitate legală de infracțiune, instanța de fond a constatat că, în realitate, deși între actele specifice unor conținuturi alternative diferite s-au interpus anumite intervale de timp, unitatea naturală derivă din faptul că întreaga conduită infracțională a vizat atribuțiile deputatului cu privire la încheierea contractelor pe baza cărora fiul său să poată fi angajat în cadrul biroului parlamentar și din existența unui singur folos material de care a beneficiat acesta din urmă, ceea ce a condus la concluzia existenței unei unități naturale colective de infracțiune. Așadar, având în vedere poziția subiectivă unică a inculpatei, dar și echivalența juridică a modalităților alternative, ansamblul actelor succesive comise constituie o unitate naturală de infracțiune.
Prin urmare, cu privire la forma continuată a infracțiunii de conflict de interese, astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare, instanța de fond a apreciat că se impune înlăturarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, astfel cum a solicitat apărătorul ales al inculpatei cu prilejul dezbaterilor.
Încadrarea juridică dată faptei de conflict de interese corespunde incriminării din legea penală în vigoare la data comiterii infracțiunilor, însă după acest moment, înainte de a fi sesizată instanța, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele și în ceea ce privește infracțiunea de conflict de interese respectiv, modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracțiune.
Modificările ivite ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior și C. pen. în vigoare, au impus soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, Înalta Curte, secția penală, a constatat că infracțiunea de conflict de interese, în modalitățile concrete în care a fost comisă de inculpată, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, așadar, corespondent în noua reglementare.
În ceea ce privește condițiile de tragere la răspundere penală s-a reținut că nu au intervenit modificări.
Sub aspectul sancțiunii, art. 2531 C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durata maximă, în timp ce art. 301 C. pen. prevede că limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între unu și 5 ani închisoare și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Comparând cele două texte din legi succesive care incriminează aceeași faptă, s-a constatat că sunt asemănătoare sub aspectul conținutului, singura deosebire vizând cuantumul pedepsei întrucât minimul special al pedepsei prevăzute de legea nouă a fost majorat de la 6 luni la un an închisoare iar maximul special menținut, ceea ce ar conduce la concluzia că legea veche este mai favorabilă inculpatei.
Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepselor prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării.
Așadar, Înalta Curte, secția penală, a apreciat că individualizarea pedepsei precede operațiunii de determinare a legii penale mai favorabile.
Ca atare, la individualizarea pedepsei, instanța de fond a reținut a avea în vedere criteriile generale de individualizare, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana inculpatei, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În concret, sub aspectul gravității faptei comise, instanța a ținut seama natura infracțiunii comise (infracțiune de serviciu), perioada în care s-a derulat activitatea infracțională (2009-2012), calitatea în care inculpata a comis fapta (deputat în Parlamentul României), scopul urmărit (subordonarea interesul național interesului personal al deputatului, prin facilitarea obținerii de foloase materiale fiului său din bugetul statului), urmarea produsă (afectarea încrederii cetățenilor în instituțiile statului).
De asemenea, instanța a avut în vedere și contextul în care a fost efectuată urmărirea penală în cauză și anume că inițial, prin rezoluția din 25 iulie 2012, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpată, apreciindu-se că fapta de conflict de interese ce face obiectul prezentei cauze nu este o faptă tipică și nu se poate încadra în art. 2531 C. pen. anterior. Soluția procurorului, vizată de procurorul șef, chiar lipsită de autoritate de lucru judecat, a fost de natură, ca pentru perioada 25 iulie 2012 – 19 decembrie 2012 când a încetat contractului de muncă, a fost apreciată de instanța de fond de natură să creeze aparența pentru inculpată că fapta concretă nu este incriminată de lege, ceea ce a condus la prelungirea activității infracționale cu încă 5 luni.
Cu privire la periculozitatea inculpatei, instanța a ținut seama de conduita bună a acesteia înainte de săvârșirea infracțiunii, dar și de atitudinea ei după comiterea faptei, împrejurări cărora le va da semnificația unor circumstanțe atenuante judiciare, prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior, apreciind că prin conținutul lor, împrejurările menționate depășesc limita care ar impune reținerea lor în contextul aplicării criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. anterior (a împrejurărilor care atenuează răspunderea penală).
Cu privire la reținerea de circumstanțe atenuante judiciare, instanța a avut în vedere că o conduită bună nu se rezumă doar la absența antecedentelor penale ci presupune o atitudine conștiincioasă față de muncă și o comportare corectă în toate relațiile sociale. Or, din actele dosarului a rezultat că inculpata a absolvit Facultatea de medicină, este medic și profesor universitar la Facultatea de Medicină și Farmacie din cadrul Universității Oradea, având o carieră profesională ireproșabilă.
În ceea ce privește atitudinea inculpatei după comiterea faptei instanța de fond a avut în vedere atitudinea procesuală constant corespunzătoare a acesteia rezultată din comportarea sinceră în cursul procesului penal și prezentarea în fața organelor judiciare.
Înalta Curte, secția penală, a apreciat că aceste împrejurări care caracterizează persoana inculpatei raportate la gravitatea redusă a faptei comise dobândesc natura unor circumstanțe atenuante cu efect asupra limitelor de pedeapsă care prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, se modifică fiind situate între 15 zile și 6 luni închisoare sau amendă care nu poate fi mai mică de 250 RON, dar nu poate depăși 50.000 RON, potrivit art. 53 pct. 1 lit. c) C. pen. anterior.
Reținerea de circumstanțe atenuante a avut ca efect nu doar modificarea cantitativă a pedepsei prin reducerea limitelor pedepsei închisorii, dar și calitativă prin modificarea naturii pedepsei principale, în sensul că se poate aplica și o pedeapsă cu amenda.
Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, instanța de fond a aplicat inculpatei o pedeapsă de 2000 RON amendă penală dând astfel efect circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior.
Potrivit legii noi, asemenea circumstanțe atenuante nu au corespondent în art. 75 alin. (2) C. pen. ci sunt menționate între criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen.
Din această perspectivă, Înalta Curte, secția penală, a constatat că, în mod evident legea veche este mai favorabilă inculpatei, întrucât permite reținerea ca circumstanțe atenuante a unor împrejurări ce țin de atitudinea sa procesuală și a conduitei anterioare comiterii faptei care pot conduce la modificarea limitelor de pedeapsă.
Ca atare, prin aplicarea legii noi, pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatei ar reprezenta minimul special prevăzut de art. 301 C. pen., respectiv, un an închisoare, în mod evident, creând o situație mai grea acesteia.
În concluzie, pedeapsa calculată potrivit dispozițiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatei pe baza legii vechi.
Toate aceste aspecte relevă, așadar, în considerarea celor expuse anterior, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatei, aceasta fiind aplicată.
II. Împotriva sentinței penale nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculpata A. au formulat apel, criticând soluția atât sub aspectul nelegalității cât și sub aspectul netemeiniciei, criticile orale formulate de apelanți fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Cauza a fost înregistrată pe rolul completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 martie 2016, sub nr. x/1/2016, fiind fixat termen de judecată la data de 18 aprilie 2016.
Prin încheierea din data de 18 aprilie 2016, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, deliberând cererii de amânare a cauzei, în raport și cu poziția reprezentantului Ministerului Public, în temeiul art. 351 alin. (2) C. proc. pen. a apreciat ca fiind întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al apelantei intimate inculpate A., motiv pentru care o a admis-o punând, totodată, în vedere inculpatei, prin apărătorul ales să se prezinte, în vederea audierii, acordând termen la data de 30 mai 2016.
La termenul de judecată din data de 30 mai 2016, conform art. 420 alin. (4) C. proc. pen., respectiv art. 379 alin. (1) C. proc. pen., inculpata A. a dat declarație în fața instanței, fiind lăsată să declare tot ceea ce știe despre acuzațiile ce i-au fost aduse. Declarația inculpatei A. a fost citită și semnată de către aceasta, iar ulterior atașată la dosarul cauzei.
Înalta Curte, completul de 5 Judecători, deliberând potrivit art. 351 alin. (3) C. proc. pen. raportat la prevederile art. 420 alin. (5) și (11) C. proc. pen., asupra cererii de probatorii formulată de către apelanta intimată inculpată A., în temeiul art. 100 alin. (4) lit. a) și b) C. proc. pen. a respins proba testimonială, pe de o parte, ca nefiind utilă, concludentă și relevantă cauzei în raport de obiectul probațiunii, reținând că pentru dovedirea elementelor de fapt ce constituie obiectul probei au fost administrate suficiente probatorii, iar pe de altă parte, având în vedre și faptul că necunoașterea legii sau cunoașterea greșită a acesteia, urmare unor precizări făcute de alte persoane, nu înlătură caracterul ilicit al faptei decât în situația în care s-ar fi putut face dovada unei împrejurări ce nu ar fi putut fi evitată în niciun mod de apelanta din prezenta cauză.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepții de invocat, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (6) C. proc. pen., a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părților la dezbateri în apel. Susținerile făcute cu ocazia dezbaterilor în apel au fost în detaliu consemnate în partea introductivă din prezenta decizie, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Atât prin motivele scrise de apel, cât și prin susținerile orale, apelanta intimată inculpată A. a criticat, în principal, sentința penală sub aspectul greșitei condamnări, susținând, în esență, că instanța de fond ar fi trebuit să dispună achitarea sa întrucât faptele reținute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior, nefiind săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege.
Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au vizat netemeinicia hotărârii apelate, sub aspectul greșitei schimbări a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, precum și sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate de inculpata A., de reprezentantul Ministerului Public, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că prima instanță, a reținut, în mod corect, situația de fapt și vinovăția inculpatei, motiv pentru care și-o însușește ca atare.
Totodată, completul de 5 Judecători, al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că inculpata, prin motivele de apel formulate reiterează, în realitate, apărări susținute și în fața instanței de fond, pe care aceasta din urmă le-a analizat și respins motivat în considerentele hotărârii atacate.
Sub aspectul situației de fapt reținute prin sentința primei instanțe, se constată că aceasta nu a fost contestată de către apelanta inculpată A., fiind pe deplin dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul judecății fondului (a căror autenticitate și veridicitate nu a fost contestată de către apelanta inculpată), declarațiile date de martorii D., C., E., F., G. și declarația apelantei inculpate.
În acest context, se reține că instanța de fond a făcut o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, pe care le-a evaluat în mod unitar și evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatei A. constatând în aceea că, în perioada 02 martie 2009 – 19 decembrie 2012, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenție, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său B., a avizat contractul individual de muncă încheiat cu acesta și a încheiat un contract civil de prestări servicii cu fiul său, B., contracte în baza cărora s-a realizat în mod direct un folos material pentru acesta în cuantum total de 48.575 RON, sume plătite din bugetul Camerei Deputaților.
Înalta Curte, completul de 5 Judecători, constată că analiza criticilor formulate de inculpata A. impune anumite considerații teoretice după cum urmează:
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractul de muncă în cauză, prevedea, în art. 38 alin. (6) că: „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică".
În acest context se constată, că într-adevăr art. 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor conferă deputatului facultatea de a-și angaja personalul biroului parlamentar prin încheierea unui contract de muncă, însă exercițiul acestui drept trebuie să aibă loc în condițiile cadrului general de desfășurare a funcției de deputat, care îi impuneau abținerea de la acte în interes personal, cum ar fi procurarea unor foloase materiale membrilor familiei sale din fonduri publice.
Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului (publicată în M. Of. nr. 498/2006) au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.
Astfel, potrivit art. 6 din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii.
Anexa nr. 8 la Hotărâre cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. Cererea parlamentarului, vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului, se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv, la Direcția resurse umane, anterior începerii raporturilor de muncă.
În privința contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, acesta este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărâre, conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații atât pentru salariat, cât și pentru angajator și trebuie avizat în mod obligatoriu, între alții, de parlamentarul în cauză.
Contractele de muncă și cele civile pentru birourile parlamentare ale deputaților vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților.
În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză.
Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.
Prin urmare, astfel cum rezultă din prevederile legale enunțate, chiar dacă formal dispoziția de încadrare a persoanei în cauză nu aparține parlamentarului, acesta îndeplinește acte care influențează procesul decizional, în condițiile în care propunerea de angajare a unei persoane la biroul său parlamentar îi aparține și tot el este cel care avizează contractul individual de muncă.
Criticând sentința penală apelată în ceea ce privește calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, inculpata A. a susținut, în ambele faze ale judecății, că nu îndeplinește cerințele textului art. 2531 C. pen. anterior, întrucât nu este funcționar public ci, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 96/2006, este un reprezentant ales al poporului român, prin care acesta își exercită suveranitatea, în condițiile prevăzute de Constituție și de legile țării.
În acord cu concluzia instanței de fond, completul de 5 Judecători, apreciază că deputatul din Parlamentul României este un funcționar public, în accepțiunea legii penale, indiferent că este vorba despre C. pen. anterior, sub care s-au comis faptele deduse judecății [art. 147 alin. (1) raportat la art. 145] ori de C. pen. în vigoare [art. 175 alin. (1) lit. a)].
Se reține că legea penală anterioară făcea trimitere la noțiunea de „autorități publice” (art. 145 C. pen. anterior), care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, includ în sfera lor de cuprindere, atât organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), cât și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).
Totodată, se reține că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen. au tranșat aspectul analizat, textul prevăzând că au statut de funcționar public, în sensul legii penale, între alte categorii, persoanele care exercită atribuții și responsabilități în scopul realizării prerogativelor puterii legislative. Asemenea persoane sunt parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).
Făcând trimitere la argumentele expuse de prima instanță, instanța de control judiciar reține că semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ, ci are un înțeles mai larg, datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, dar și faptului că exigențele de apărare a avutului public și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.
În acest context, instanța de control judiciar reține, totodată, că din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcționar public este necesară îndeplinirea unei singure condiții și anume, persoana, titulară a funcției, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice sau altei persoane juridice de interes public. Nu interesează natura însărcinării sau dacă aceasta este permanentă sau temporară. Nu are relevanță penală nici titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă și nici dacă este remunerată sau nu.
Astfel, ocupând o funcție de demnitate publică, parlamentarul exercita atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care este învestit la nivelul cel mai înalt în statul român.
Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, este justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu acesta, cum este și cea de conflict de interese.
În raport de argumentația ce precede, reținând și incidența dispozițiilor art. 1 și, respectiv, art. 4 din Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 (ce vizează modul de interpretare a noțiunii de „agent public”, prin raportare la definiția noțiunilor de funcționar public, ministru, primar sau judecător în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție și, totodată, modul de interpretare a noțiunii de „membru al unei adunări publice naționale”, ca fiind parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative), instanța de control judiciar constată că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior, astfel încât, această critică a apelantei inculpate apare ca fiind neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecință.
Criticând sentința penală apelată, inculpata A. a susținut că propunerea de angajare a fiului său în cadrul biroului său parlamentar, precum și avizarea contractului de muncă ale acestuia nu pot fi considerate activități îndeplinite în exercitarea atribuțiilor de serviciu, considerând că, nici din această perspectivă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese.
Contrar susținerilor inculpatei, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, reține că în speță, competența inculpatei, în calitate de deputat, de a îndeplini un act în vederea angajării rudelor sale și de a participa la luarea deciziilor de angajare a acestora rezultă din prevederile fostului alin. (6) (actual 9) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 și art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006, care prevăd, în esență, că angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, iar în cazul angajării pe baza unui contract de muncă, încadrarea salariaților se face la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, cu avizarea de către aceștia a respectivului contract, al cărui model-tip este aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006.
Totodată, art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of. nr. 450/30.06.2009 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților menționează că numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.
Din examinarea activităților ce fac obiectul acuzațiilor, se constată nu doar faptul că actele îndeplinite de către aceasta se înscriu în competențele descrise de textele de lege anterior menționate, dar și că apelanta a respectat întocmai conduita prescrisă, propunerea de angajare formulată și avizul dat în vederea angajării fiului său constituind condiții obligatorii pentru angajarea acestuia în cadrul biroului său parlamentar.
În consecință, câtă vreme conduita reproșată apelantei s-a înscris în atribuțiile stabilite în competența sa prin normele anterior menționate, nu poate fi primită apărarea acesteia, în sensul că propunerea de angajare a fiului său în cadrul biroului său parlamentar, precum și avizarea contractului de muncă ale acestuia nu ar putea fi considerate activități îndeplinite în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Prin angajarea fiului său sale inculpata A. nu a făcut altceva decât să direcționeze banii publici, aflați la dispoziția sa, către un membru al familiei sale, iar datorită acestui interes personal de natură patrimonială, este îndeplinită condiția legală constând în neîndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în calitate de deputat în Parlamentul României, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării demnității publice.
Astfel, se constată că la propunerea și cu avizul inculpatei, a fost angajat în cadrul biroului său parlamentar din circumscripția electorală nr. 5 din Oradea fiul sau B., în funcția de consilier la biroul parlamentar al inculpatei, acesta fiind remunerat din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.
Relevanță în acest sens prezintă declarațiile martorilor C., D. și G. care au arătat, în esență, că formularea propunerii de angajare la biroul parlamentar ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, ei neavând competența de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau de conflict între deputat și persoana propusă pentru angajare. Martorii au mai arătat că propunerea de angajare sosea însoțită de toate documentele necesare semnării contractului de prestări serviciu, acesta fiind de altfel semnat de parlamentar.
Prin urmare, în condițiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile în cadrul biroului său parlamentar aparținea exclusiv inculpatei, este evidentă intenția frauduloasă a acesteia de a acționa în interesul direct al familiei sale, în vederea obținerii de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților, beneficiarul acestor venituri fiind fiul său.
În legătură cu apărarea apelantei inculpate A. referitoare la faptul că îndeplinirea atribuțiilor de parlamentar ce-i reveneau nu a fost periclitată de interesul patrimonial obținut prin angajarea fiului său, instanța de control judiciar reține că un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal.
Astfel, potrivit art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, „conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus”.
Pentru existența infracțiunii de conflict de interese este suficient ca acțiunile inculpatului să fi produs un folos material provenit din fondurile publice pentru rudele sale apropiate.
În speță, astfel cum s-a arătat anterior, fiul apelantei inculpate a realizat venituri salariale în cuantum total de 48.575 RON, plătite din fondurile alocate de Camera Deputaților pentru cheltuielile biroului parlamentar.
Această situație se circumscrie întocmai împrejurărilor sancționate de norma de incriminare, astfel încât, apărarea apelantei referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce îi reveneau, în contextul obținerii unor beneficii materiale pentru fiul său nu este întemeiată.
Sub aspectul laturii subiective, contrar susținerilor inculpatei A., instanța de control judiciar reține că infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, aducând astfel atingere relațiilor de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.
Inculpata A. a acționat, în cauză, cu intenția de a-și avantaja un membru al familiei sale în obținerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaților.
Modalitatea și împrejurările concrete în care inculpata a comis fapta reținută în sarcina sa, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcționarului public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în afara unor interese personale, conduc la concluzia că faptele prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Inculpata A. a susținut că prin angajarea fiului său nu a urmărit obținerea unui folos patrimonial, salariul acesteia reprezentând contravaloarea activității prestate în beneficiul său, în calitatea pe care o deținea, astfel încât raportul de muncă, salariul nu se pot circumscrie unui folos patrimonial, condiție a angajării răspunderii sale penale pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.
Susținerile inculpatei, chiar reale, nu au relevanță în situația analizată și nu sunt susceptibile de a înlătura răspunderea penală a acestuia. Este de remarcat că norma de incriminare nu cere ca folosul realizat să fie unul injust (de exemplu: angajatul să nu fi prestat în realitate activitatea remunerată, ori persoana angajată să nu existe), ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.
Prin urmare, deși obținerea unui folos material este o condiție pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior, acesta nu conferă faptei caracterul unei infracțiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicul de relații sociale apărate de lege ține de corecta exercitare a autorității publice de către funcționarii publici.
Astfel, faptele descrise au creat o stare de pericol la adresa valorilor sociale ocrotite de lege referitoare la funcționarea instituțiilor, având în vedere că interesul patrimonial indirect al parlamentarului poate influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin, fiind astfel îndeplinită urmarea prevăzută în norma de incriminare.
În ceea ce privește susținerea inculpatei privind lipsa de previzibilitate a dispozițiilor art. 2531 C. pen., având în vedere art. 7 din C.E.D.O., precum și existența unei pentru situații identice, cât și dezlegarea diferită dată de-a lungul timpului, atât la nivel de parchet, cât și prin hotărâri judecătorești a acestei situații, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, o apreciază ca fiind nefondată.
Deși textul art. 2531 C. pen. anterior este o reglementare relativ nouă, inserată în cuprinsul C. pen. în anul 2006, caracterul neechivoc al normei de drept se apreciază în raport cu gradul de cultură și experiența socială a inculpatei, condițiile concrete de săvârșire a faptei, precum și cu posibilitatea acestuia de informare, de acces la textele legislative.
În acord cu argumentele și trimiterile instanței de fond referitoare la jurisprudența constantă a Curții Europene privind obligația mai extinsă de prevedere a normei penale în cazul profesioniștilor, față de cel al persoanelor obișnuite, instanța de control judiciar reține că, potrivit actelor dosarului, apelanta inculpată este persoană cu studii superioare, fiind ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012 calitate în care a participat la procesul de legiferare.
Prin urmare, calitatea de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, precum și experiența apelantului în procesul legislativ face ca înțelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta și o împiedică să se prevaleze de necunoașterea legii (penale sau extrapenale) ori de interpretarea greșită asupra caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzată.
De altfel, se reține că norma de incriminare indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu ridică probleme de interpretare, prin conținutul normativ al textului incriminator fiind stabilit cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii.
Redactarea legilor nu poate avea însă o precizie absolută, datorită caracterului de generalitate al normei, având în vedere că sunt destinate să se refere la o categorie largă de raporturi juridice. Atunci când dispoziția legală dă naștere la interpretare nu înseamnă că norma ar avea un caracter imprecis și în consecință ar fi lipsită de calitatea de lege. Previzibilitatea normei impune ca o persoană să poată deduce din conținutul legii comportamentul interzis și consecințele ce decurg din actele sale, astfel încât să se conformeze prescripțiilor legii.
În acest context se reține, totodată, că Înalta Curte de Casație și Justiție are o jurisprudență constantă prin care a dispus condamnarea unor persoane pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese sau a constatat săvârșirea faptelor în condițiile lipsei gradului de pericol social al unei infracțiuni, fără a reține în vreuna din aceste situații o eventuală lipsă de previzibilitate a textului (deciziile penale nr. 2142/2012, nr. 249/2011, nr. 3626/2012). Practica judiciară (decizia penală nr. 118/2012 a Curții de Apel Ploiești) consideră salariul drept un folos material în sensul art. 2531 C. pen. anterior.
Privită și din altă perspectivă, existența unei practici neunitare la nivelul parchetelor ar fi trebuit să constituie un motiv în plus pentru inculpată în a manifesta diligență cu privire la fapte ce puteau conduce la prezența sa în fața organelor de urmărire penală, implicit în fața instanței de judecată.
Împrejurarea că în speță inițial a fost pronunțată o soluție de neîncepere a urmăririi penală, infirmată ulterior nu este de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere penală.
Referitor la critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, privind greșita încadrare juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei Înalta Curte, completul de 5 Judecători reține că următoarele:
Infracțiunea continuată reprezintă forma unității legale de infracțiune caracterizată prin săvârșirea, de către aceeași persoană, la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleași rezoluții infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
Din analiza legală a infracțiunii continuate, dată prin art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, rezultă caracteristicile acesteia de a fi formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte: unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluție infracțională și unitate de conținut al infracțiunii, în sensul că, fiecare acțiune realizează conținutul aceleiași infracțiuni.
Forma continuată a infracțiunii de conflict de interese derivă din faptul că, prin cele două acte succesiv încheiate (contractul civil din 02 martie 2009 și contractul individual de muncă din 21 septembrie 2012) s-a tins la obținerea aceluiași rezultat concret, reliefând o unitate de rezoluție infracțional. În cauză, se constată că situațiile de conflict de interese existente în raport de fiecare act sunt identice.
Astfel, în cauză se reține că, în realitate, prin modul concret în care a acționat, în mod repetat, inculpata a comis actele materiale, intervenția inculpatei făcându-se raportat la două momente distincte, respectiv, o dată, la momentul încheierii contractului civil din 02 martie 2009 și, ulterior, în data de 21 septembrie 2012, cu ocazia încheierii contractul individual de muncă, fiecare prezentând conținutul aceleiași infracțiuni ceea ce conduce la concluzia existenței unei unități legale de infracțiune.
În ceea ce privește proporționalizarea pedepsei amenzii aplicate inculpatei A. de către instanța de fond, aspect criticat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, constată că, într-adevăr, în cauză, nu s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. anterior, nefiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce țin de faptele comise și de persoana inculpatei, situație în care a fost stabilită o sancțiune penală greșit individualizată, inaptă să asigure realizarea scopului preventiv – educativ prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.
În acest sens, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, arată că, atunci când aplică pedeapsa, instanța de judecată trebuie să evalueze, pe de o parte, elementele ce țin de materialitatea faptei în sine, iar, pe de altă parte, datele referitoare la persoana inculpatului, numai examinate împreună aceste aspecte putând conduce la stabilirea în concret a periculozității sociale a celui pe care pedeapsa este chemată să-l reeduce.
Or, în cauză, față de circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii și datele ce caracterizează persoana inculpatei (reținute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate), conduita bună a acesteia înainte de săvârșirea infracțiunii, respectiv o atitudine conștiincioasă față de muncă și o comportare corectă în toate relațiile sociale precum și atitudinea sa procesuală corespunzătoare nu se înfățișează, în opinia completului de 5 Judecători, al Înaltei Curți, ca fiind împrejurări suficient de relevante pentru a justifica, în virtutea dispozițiilor art. 76 lit. e) C. pen. anterior, aplicarea sancțiunii amenzii în cuantum de 2000 RON.
Astfel, analizând gravitatea faptei pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată și condamnată în primă instanță, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, apreciază că activitatea infracțională desfășurata de inculpată, prin care s-a adus o atingere însemnată relațiilor sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor conferite de calitatea de deputat în Parlamentul României, consecințele produse - constând în procurarea unor foloase materiale pentru fiul său și implicit pentru sine - precum și calitatea în care inculpata a săvârșit infracțiunea - în scopul satisfacerii unor interese personale - confirmă concluziile instanței de fond, în sensul că faptele săvârșite de aceasta prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, acțiunile ilicite reținute în sarcina sa, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege și prin conținutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menționate, aplicarea unei pedepse cu închisoare, iar nu aplicarea sancțiunii amenzii în cuantum de 2000 RON.
Ca urmare, în raport cu toate aceste elemente legate de faptele comise și de persoana inculpatei Înalta Curte, completul de 5 Judecători, apreciază că stabilirea unei pedepse într-un cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior, este îndestulătoare pentru a o determina pe inculpata din prezenta cauză să conștientizeze consecințele conduitei sale ilicite și să adopte, pe viitor, o atitudine de respect față de valorile sociale ocrotite de lege, realizându-se, astfel, scopul pedepsei, așa cum este reglementat de art. 52 C. pen.
Totodată, față de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei și de persoana inculpatei A., în conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. (3) C. pen. anterior, se va constata nedemnitatea acesteia în exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen., aceste drepturi urmând a fi avute în vedere pentru stabilirea conținutului pedepsei accesorii.
Prin urmare, pentru considerentele, și în limitele, mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va admite apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014, privind pe intimata inculpată A., va desființa, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:
În temeiul dispozițiilor art. 2531 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, va condamna pe inculpata A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Totodată, va fi aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II–a și lit. b) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.
În baza art. 81, 82 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., va fi suspendată condiționat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii va fi suspendată și executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior va fi atrasă atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.
Vor fi înlăturate dispozițiile art. 631 C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Va fi respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelanta intimată inculpată A. va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/1/2014, privind pe intimata inculpată A.
Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:
În temeiul dispozițiilor art. 2531 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, condamnă pe inculpata A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Aplică inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II–a și lit. b) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.
În baza art. 81, 82 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., suspendă condiționat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior atrage atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.
Înlătură dispozițiile art. 631 C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 214 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014.
Obligă apelanta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2016.