Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 137/2016

A. Judecata în primă instanță

I. Prin sentința penală nr. 213 din 20 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în infracțiunea de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior.

A făcut aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și, în consecință:

În baza art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul A., deputat în Parlamentul României, la o pedeapsă de 2000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de sustragere, cu rea-credință, de la plata amenzii.

A obligat inculpatul la plata sumei de 1550 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, a fost avansată din fondul Ministerului Justiției.

II. Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat următoarele:

1. Prin rechizitoriul nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului A., deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

În fapt, s-a reținut de către parchet că la data de 10 noiembrie 2011, Agenția Națională de Integritate (denumită în continuare „ANI”) a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu faptul că numitul A., deputat în Parlamentul României, a încălcat dispozițiile legale ce reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării fiului său B. în cadrul biroului său parlamentar.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că inculpatul, în calitate de beneficiar, a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009 prin care fiul său, B., a fost angajat în calitate de consilier la biroul parlamentar din circumscripția electorală nr. 18 Galați, prin contract stabilindu-se durata determinată a angajării (de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului de deputat) și plata unei remunerații de 16 RON/oră.

S-a stabilit că în timpul derulării contractului civil anterior menționat, inculpatul a formulat cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată a fiului său pe aceeași funcție, iar urmare acestui demers, prin contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, avizat, între alții, și de inculpat, persoana menționată a fost angajată în calitate de consilier, începând cu data de 15 februarie 2010, fiind remunerată cu un salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară.

În drept, rechizitoriul a reținut că fapta inculpatului, care, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenție, a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009 și, ulterior, a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010 prin care fiul său, B., a fost angajat în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerat din bugetul Camerei Deputaților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Forma continuată a infracțiunii a fost reținută de parchet în considerarea împrejurării că prin cele două acte succesiv încheiate s-a tins, prin proceduri diferite, la obținerea aceluiași rezultat concret, existând o unitate de rezoluție, situațiile de conflict existente în raport de fiecare act fiind identice.

În actul de sesizare al instanței au fost enumerate ca mijloace de probă administrate în cauză, următoarele:

- raportul din 07 noiembrie 2013 întocmit de A.N.I. - Inspecția de integritate;

- declarațiile învinuitului A.;

- declarațiile martorilor B., C. și D.;

- fotocopii conforme ale documentației de angajare, comunicate de Camera Deputaților;

- fotocopii ale fișelor fiscale;

- fotocopii de pe declarațiile de avere ale învinuitului;

- documente obținute din surse deschise;

- procese verbale de verificare.

Cu privire la vinovăția inculpatului, prin actul de sesizare s-a reținut că în cursul cercetărilor inculpatul a declarat că nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, însă nu se consideră vinovat de comiterea vreunei infracțiuni, deoarece nu a urmărit să fraudeze legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal.

S-a reținut că inculpatul A. a invocat, în esență următoarele:

- din interpretarea dată legii (atât de el însuși cât și de celelalte persoane din același mediu), a fost convins de faptul că deputații nu ar fi funcționari publici, astfel că prevederile art. 253¹ C. pen. nu le-ar fi aplicabile;

- art. 38 din Legea nr. 96/2006 rep. (forma pe atunci în vigoare) nu impune vreo restricție cu privire la persoana angajată;

- pentru o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere;

- la momentul declanșării procedurii de angajare, ar fi solicitat verbal lămuriri de la funcționarii Camerei, fiind asigurat că nu sunt impedimente legale;

- solicitarea de angajare a trecut prin filtrul mai multor direcții din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaților, contractul fiind avizat fără obiecțiuni inclusiv de către Serviciul juridic;

- în perioada respectivă, mai mulți deputați procedau în același mod, fără incidente;

- la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului a hotărât că angajarea rudelor la biroul parlamentar nu constituie conflict de interese.

Argumentele invocate în apărare au fost apreciate de către procuror ca fiind, în cea mai mare parte reale, dar nerelevante sub aspect penal.

În acest sens, s-a reținut că, de principiu, actele ilicite intenționate nu pot fi justificate prin mentalitate de tip gregar („toți făceau la fel") sau prin încercarea de disipare a răspunderii („nimeni nu a formulat vreo obiecțiune"). De asemenea, s-a reținut că nici argumentele referitoare la relația de deplină încredere cu colaboratorii nu produc efecte juridice, întrucât nu reflectă dorința reală de a promova interesul național. Dimpotrivă, în speță, acuzarea a considerat că interesul național a fost subsumat interesului particular.

Cu privire la afirmațiile inculpatului A., referitoare la consultarea exclusiv verbală a funcționarilor din aparatul administrativ al Camerei Deputaților, s-a apreciat că acestea nu sunt susținute de martorii audiați în cauză, respectiv C. (șef al Serviciului juridic) și D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane).

Martorii audiați în cursul urmăririi penale au mai arătat și că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), aveau obligația de a examina propunerile de angajare doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc); având în vedere că formularea propunerii ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, martorii au declarat că nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare, și nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau conflict.

Martorii au arătat că un asemenea filtru suplimentar a fost introdus în procedura de angajare abia după ce asemenea situații au devenit publice, iar A.N.I. s-a sesizat cu privire la existența unor posibile conflicte de interese.

În același context, în paralel verificărilor derulate de Inspecția de Integritate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind statutul deputaților și al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată, întrunită în vederea analizării și interpretării unitare a prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași lege, a hotărât că „situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate" (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată în M. Of. al României - Partea a II-a nr. 29/C/19.10.2011).

Cu toate acestea, s-a precizat că ulterior adoptării hotărârii anterior menționate, cel puțin la nivelul Camerei Deputaților, s-a impus verificarea propunerilor de angajare și sub aspectul rudeniei sau incompatibilităților și nu s-au mai încheiat contracte noi prin care să fi fost angajate persoane dintre cele expres enumerate în art. 253¹ C. pen. anterior. Cu toate acestea, s-a reținut împrejurarea că nu s-a procedat la o reziliere colectivă a contractelor aflate în derulare.

S-a arătat, în acest sens, că deși dispozitivul hotărârii anterior menționate nu face nicio distincție, din cuprinsul hotărârii rezultă că această Comisie pare să se refere la conflictul de interese în sens administrativ, textele de lege invocate ori analizate fiind din acte normative nepenale; în plus, în limitele competenței sale legale, s-a considerat că această Comisie nu se putea pronunța decât asupra unui conflict de tip administrativ.

În principal, s-a reținut că această Comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, precum și că indiferent de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Conform procesului verbal de ședință, a rezultat că hotărârea Comisiei a fost adoptată cu unanimitate de voturi, arătându-se că la momentul adoptării sale, mai mult de jumătate dintre participanții la ședința comisiei se aflau sau se aflaseră anterior în situații similare de conflict de interese, constând în facilitarea angajării unor rude

S-a precizat că unul dintre deputați (E.) a ales să se abțină de la vot, fiind substituit, însă nu același lucru a fost valabil pentru ceilalți aflați în situații de conflict de interese, respectiv deputații F., G., H. (care l-a substituit pe E.) și I. (care l-a reprezentat pe J.).

Relevant pentru cauza de față s-a considerat a fi faptul că, după momentul adoptării sale, interpretării clare și nenuanțate date de Comisie i s-a conferit valoare de argument juridic esențial și de cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Sub alt aspect, argumentul inculpatului în sensul că nu ar fi cunoscut că facilitarea angajării fiului său constituie infracțiune nu a fost reținut ca valabil și exonerator de răspundere, întrucât, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem" și prevederilor art. 51 alin. (4) C. pen., eroarea de drept penal, respectiv necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pentru motivele mai sus arătate, s-a considerat că fapta inculpatului, așa cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de conflict de interese, atât în ceea ce privește latura obiectivă, cât și în ceea ce privește vinovăția autorului.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 ianuarie 2014 sub nr. x/1/2014, primul termen de judecată fiind stabilit la 02 mai 2014.

a. Măsuri dispuse în cursul judecății în fața primei instanțe. Camera preliminară.

Prin încheierea de ședință din 02 mai 2014 s-a constatat că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. și nu s-a început cercetarea judecătorească, așa încât s-a făcut aplicarea dispoziției tranzitorii prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și s-a dispus trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară, pentru a se proceda potrivit art. 342-348 C. proc. pen.

În conformitate cu dispozițiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., la data de 06 mai 2014 a fost comunicată inculpatului o copie certificată a rechizitoriului și, totodată, i-a fost adus la cunoștință obiectul procedurii de cameră preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător, precum și faptul că în termen de 20 de zile poate formula în scris cereri sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În procedura de cameră preliminară inculpatul a formulat cereri și excepții cu privire la legalitatea actului de sesizare a instanței.

Prin încheierea nr. 669 din data de 02 iulie 2014, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A. și, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a constatat legalitatea rechizitoriului nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Totodată, s-a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A.

Competența de judecată în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost apreciată în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, fiind determinată de calitatea inculpatului de deputat la momentul săvârșirii presupuselor fapte.

S-a reținut că inculpatul a avut calitatea de deputat în perioada 2008-2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data de 30 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 859/19.12.2008.

S-a constatat că inculpatul deține calitatea de deputat și în prezent, noul său mandat începând în 2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 45/2012 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data de 09 decembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 869/20.12.2012.

Prin raportare la calitatea inculpatului, prima instanță a apreciat că se menține competența de a judeca speța, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile săvârșite de deputați.

În procedura de cameră preliminară verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală de către procuror s-a realizat în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Totodată, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din legea menționată, s-a precizat că nulitatea oricărui act efectuat sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile din noua reglementare. S-a arătat că deși dispozițiile C. proc. pen. sunt de imediată aplicare, norma tranzitorie menționată prevede că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de lege.

Încheierea nr. 669 din data de 02 iulie 2014 a rămas definitivă, ca urmare a respingerii contestației formulate de inculpat, ca nefondată, prin încheierea nr. 33/C din 27 august 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

b. Judecata pe fond

Inculpatul nu a dorit să uzeze de procedura abreviată a recunoașterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen.

c. Probatoriile administrate în fața instanței de fond

După începerea judecății, la termenul din 28 octombrie 2014, inculpatul a fost audiat, iar declarația sa a fost atașată la dosarul cauzei.

Inculpatul nu a negat încheierea contractului civil de prestări servicii din 19 ianuarie 2009 cu fiul său B., nici faptul că a propus și a avizat angajarea fiului său în cadrul biroului parlamentar, în baza contractului individual de muncă din 15 februarie 2010, realizând astfel, în mod direct, un folos material din bugetul Camerei Deputaților pentru fiul său.

d. Apărările formulate de inculpat

Inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru reținerea vinovăției sale în săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

3. Analizând materialul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut, sub aspectul situației de fapt, următoarele:

S-a stabilit că fapta ce face obiectul acuzației a fost comisă în timpul mandatului de deputat al inculpatului din perioada 2008-2012.

Din actele existente în dosarul de urmărire penală a rezultat că între inculpatul A., în calitate de beneficiar și fiul acestuia, B. s-a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009, prin care cel din urmă a fost angajat, în calitate de consilier, la biroul parlamentar din circumscripția electorală nr. 18 Galați, de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului de deputat, stabilindu-se un tarif brut de 16 RON/oră.

Tot din actele dosarului a mai rezultat că în timpul derulării contractului de prestări servicii anterior menționat, inculpatul, în nume propriu, a completat și a semnat o cerere tip de încadrare în muncă pe durată determinată, solicitând Camerei Deputaților, în conformitate cu art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, începând cu data de 15 februarie 2010 și până la sfârșitul primului mandat de parlamentar. Ca urmare a acestei cereri, între Camera Deputaților, în calitate de angajator, reprezentată legal de secretarul general și fiul inculpatului, B., în calitate de salariat, s-a încheiat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, ultimul menționat fiind remunerat cu un salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară. Contractul a fost avizat de către inculpat, în calitate de deputat, de Direcțiile de resurse umane și salarizare și de Serviciul juridic și semnat de secretarul general, în calitate de reprezentant legal al Camerei Deputaților și a încetat de drept la data de 08 noiembrie 2011.

Prima instanță a stabilit că acestea aspecte rezultă din înscrisuri și nu au fost contestate de către inculpat. În concret, s-a precizat că inculpatul nu a contestat că a semnat contractul civil de prestări servicii, a propus angajarea și a avizat contractul de muncă pe baza cărora fiul său a obținut venituri din bugetul Camerei deputaților, alocate desfășurării activității birourilor parlamentare.

Prima instanță a procedat la analiza normei de incriminare a faptei tipice, arătând că infracțiunea de conflict de interese reprezintă „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică“.

Sub aspectul laturii obiective, s-a menționat că infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos patrimonial. Cele două modalități alternative de comitere a faptei determină caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.

S-a precizat că prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, instanța a considerat că participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane, caz în care, în această calitate, împreună cu ceilalți membri, funcționarul public ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și aducătoare de beneficii pentru sine, soț, rudă ori afin, etc.

Situația de fapt descrisă a fost apreciată ca materializând elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interes în cele două modalități alternative prevăzute de textul de incriminare, atât în modalitatea îndeplinirii unor acte, constând în încheierea contractului civil, cât și prin participarea la luarea unei decizii, prin formularea propunerii de angajare a fiului său în cadrul biroului parlamentar și avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată prin care acesta a fost angajat.

S-a făcut referire la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, potrivit cărora angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. Astfel, în cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică. Modul de utilizare și justificare a sumei forfetare se stabilește prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Totodată, instanța de fond a menționat prevederile art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, potrivit cărora, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contract de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii.

S-a reținut că, potrivit normelor anterior menționate, în cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se făcea prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților/Senatului, după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată, vizată de secretarul general al Camerei Deputaților/Senatului, se depunea la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile pentru birourile parlamentare ale deputaților erau avizate de Biroul contencios și se depuneau la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului înceta la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi înceta calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

S-a precizat că modelul contractului individual de muncă pentru personalul angajat la un birou parlamentar a fost aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, fiind un contract tip, a cărui avizare se realizează și de către deputat, în timp ce modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare este cuprins în Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului.

Instanța de fond a menționat că regimul juridic specific personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of. nr. 450/30.06.2009, iar în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Instanța de fond, făcând referire la textele de lege anterior menționate, care descriu procedura de numire în funcții a personalului în cadrul birourilor parlamentare, a apreciat că această procedură a fost respectată de către inculpat, menționând, totodată, că pentru incidența normei de incriminare nu este necesar ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să se fi realizat prin încălcarea atribuțiilor de serviciu.

S-a arătat că aceleași texte de lege relevă competența inculpatului în calitate de deputat, la îndeplinirea actului și la luarea deciziei de angajare, întrucât în lipsa propunerii de angajare formulată de acesta sau fără avizul său, angajarea unei persoane în cadrul Biroului parlamentar nu era posibilă.

Prin urmare, s-a considerat că atribuțiile de serviciu ale parlamentarului nu se limitează la cele de legiferare, ci cuprind orice atribuții ce-i sunt stabilite de lege, în considerarea funcției pe care o deține.

Cu privire la urmarea imediată produsă, s-a reținut că prin încheierea contractului civil de prestări servicii cu fiul său și, totodată, prin participarea la îndeplinirea procedurii de angajare a acestuia, inculpatul a urmărit obținerea unui folos patrimonial din bugetul Camerei Deputaților pentru fiul său, împrejurarea arătată conferind conduitei inculpatului atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a faptei de conflict de interese.

S-a apreciat că proveniența folosului patrimonial, dar și relația de rudenie a funcționarului public cu beneficiarul folosului sunt elementele care caracterizează conduita interzisă de norma de incriminare. Or în cauză, folosul patrimonial a fost obținut pe seama unui terț, reprezentat de stat, prin Camera Deputaților, beneficiar fiind ruda inculpatului, persoană expres menționată de norma de incriminare.

Instanța de fond a făcut referire la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în M. Of. nr. 498/2006, prin care au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, în care se evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se face de către deputat, respectiv senator, inclusiv confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

S-a mai referit la Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractelor de muncă în cauză, care prevedea în art. 38 că: „în scopul exercitării mandatului în circumscripțiile electorale, deputații și senatorii primesc lunar o sumă forfetară din bugetul Camerei Deputaților și, respectiv, al Senatului, echivalentă cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului. În limita sumei prevăzute la alin. (1), deputații și senatorii pot organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare, ca regulă, în circumscripțiile electorale în care au fost aleși. Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale pot organiza birouri parlamentare și în alte circumscripții electorale decât cele în care au fost aleși”.

S-a arătat că, în baza acestor texte de lege, prin încheierea contractului civil și a contractului de muncă, fiul inculpatului a primit lunar o sumă de bani, asigurată din fondurile alocate de Camera Deputaților pentru cheltuielile biroului parlamentar, iar nu din indemnizația pe care inculpatul a primit-o în calitate de deputat.

Cum norma incriminatoare impune atât natura folosului, care trebuie să fie exclusiv de natură patrimonială (material), cât și beneficiarul folosului, care trebuie să fie una dintre persoanele arătate în textul de lege, prima instanță a considerat că prin comiterea faptei nu este necesar să se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorității respective, ci este suficient ca actul material să fi produs un folos celui în favoarea căruia se acționează, persoanelor arătate în textul de incriminare.

Pentru considerentele expuse, instanța de fond a constatat îndeplinite elementele laturii obiective ale infracțiunii de conflict de interese reținută în sarcina inculpatului.

Sub aspectul laturii subiective, s-a făcut referire la susținerea inculpatului în sensul că nu ar fi comis fapta cu vinovăția impusă de lege aspect, invocând probatoriul administrat în cauză.

Instanța de fond a avut în vedere că inculpatul a precizat că departamentele interne ale Camerei Deputaților, anume Direcția de resurse umane din cadrul Camerei Deputaților și Serviciul juridic, au verificat legalitatea contractului individual de muncă pe durată determinată din 15 februarie 2010, dar și legalitatea aprobării acestui act de către inculpat, cunoscând existența relației de rudenie dintre inculpat și B.

În acest sens, prima instanță a constatat că declarațiile martorilor C., D., K., L., M. (fostă N.) și O. au relevanță din perspectiva apărării formulate inculpat, care a încercat să transfere propria răspundere asupra acestora, în sensul că au avut un rol asemănător cu al său în ceea ce privește angajarea fiului său și au verificat îndeplinirea condițiilor necesare angajării acestuia, fără să semnaleze existența interdicției de angajare a rudelor. Instanța de fond a reținut că martorii C. (consilier la Serviciul juridic) și D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane din cadrul Camerei Deputaților), audiați în cursul urmăririi penale, au declarat că în raport cu prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), aveau obligația de a examina propunerile de angajare doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc) și au precizat că nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare, nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau conflict, ci formularea propunerii de angajare era atribuția exclusivă a parlamentarilor.

S-a precizat că în cursul cercetării judecătorești, cu ocazia audierii, martorii D. și C. nu au relevat aspecte suplimentare cu privire la contextul angajării fiului inculpatului, care să infirme declarațiile inițiale.

S-a reținut că martora D. a declarat, în esență, că potrivit atribuțiilor de serviciu, aceasta examina dacă erau îndeplinite condițiile de angajare în conformitate cu dispozițiile din C. muncii și nu avea obligația de a verifica existența unei relații de rudenie a parlamentarului cu persoana a cărei angajare o propunea. În ceea ce privește contractul civil, a precizat că în cadrul Direcției resurse umane se verifica doar dacă persoana care urma să fie angajată îndeplinea condițiile de studii potrivit cerințelor postului pe care urma să îl ocupe; totodată, martorul C. a declarat că potrivit atribuțiilor sale de serviciu, verifica legalitatea clauzelor contractuale, nu raporturile dintre deputat și persoana propusă în vederea încadrării cu contract.

S-a mai reținut că martorii K., secretar general al Camerei Deputaților, L., consultant parlamentar în cadrul Direcției resurse umane și O., consilier parlamentar la Serviciul juridic, au declarat că, potrivit atribuțiilor de serviciu, nu era obligați să verifice existența relațiilor de rudenie dintre deputat și persoana a cărei angajare se solicita, iar martora M. (fostă N.), director al Direcției resurse umane, a precizat care erau actele necesare la momentul solicitării avizării contractului individual de muncă de către Direcția menționată.

Instanța de fond a apreciat că declarațiile martorilor menționați au lămurit sfera atribuțiilor de serviciu ale acestora în legătură cu încheierea contractelor civile sau a contractelor individuale de muncă privind angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare, inclusiv cu privire la încheierea contractelor din prezenta cauză, iar prin conținutul declarațiilor, martorii nu au înlăturat și nici nu au diminuat răspunderea pe care inculpatul o avea cu privire la propriile acțiuni, cu atât mai mult cu cât era singura persoană care cunoștea starea de conflict de interese în care se afla și avea obligația de a se abține de a declanșa procedurile de angajare a fiului său.

Instanța de fond a remarcat că, potrivit legii, obligația de a releva existența unei situații de conflict de interese incumba inculpatului, în acest sens fiind dispozițiile art. 79 alin. (2) ale Legii nr. 161/2003, care prevăd că, „în cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text, încălcarea dispozițiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

Ca atare, s-a apreciat că susținerile inculpatului privind lipsa vinovăției în forma cerută de lege sunt neîntemeiate.

Deși inculpatul a susținut că nu a urmărit obținerea unui folos material, întrucât indemnizația lunară cuvenită avea regimul juridic al drepturilor salariale și putea fi utilizată, în mod discreționar de către inculpat, prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu au relevanță în ceea ce privește existența vinovăției inculpatului, care a urmărit realizarea interesului privat prin favorizarea fiului său, facilitându-i obținerea unor sume de bani din bugetul Camerei Deputaților.

S-a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, fiind evident că a acționat în interesul său direct, prin încheierea unui contract de prestări servicii cu fiul său și participarea la luarea deciziei de angajare a acestuia.

În faza de urmărire penală, inculpatul a susținut că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, motivat de aceea că nu are calitatea de funcționar public.

În legătură cu acest aspect, instanța de fond a observat că subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese este unul calificat, respectiv funcționarul public care are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea deciziilor.

Prima instanță a precizat că în accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, prin funcționar public se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”, iar art. 145 C. pen. anterior definește termenul „public” ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Instanța de fond a considerat că, în vederea stabilirii calității de „funcționar public”, în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Semnificația noțiunii de „funcționar public” din dreptul penal a fost considerată a avea un înțeles mai larg decât cea de „funcționar” din dreptul administrativ, datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Instanța de fond a făcut referire la doctrină, arătând că în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut și regim juridic. De asemenea, a menționat că legea penală face trimitere la noțiunea de „autorități publice”, noțiune care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administrației publice (centrale de specialitate și locale) și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).

Făcând referire la aceea că prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, invocată de inculpat (prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale), s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”, instanța de fond a apreciat că această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție.

În legătură cu statutul special al parlamentarilor, prima instanță a menționat și că, sesizată fiind, în baza art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006 și a arătat că „(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi”, dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice), întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma <funcții și demnități publice>, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.

Instanța de fond s-a raportat și la cadrul legal internațional, precizând că în Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 se utilizează noțiunea de „agent public”, cu privire la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că este interpretată prin referire la definiția noțiunilor de „funcționar”, „funcționar public”, „ministru”, „primar” sau „judecător” în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție, dar și la modul în care aceasta este aplicată în dreptul penal național, iar în art. 4 se folosește noțiunea de „membru al unei adunări publice naționale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative.

În condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate publică [art. 16 alin. (3) Constituție], s-a arătat că persoanele care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul român. Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, s-a apreciat drept justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și de corupție.

În consecință, prima instanță a considerat că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind, prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

S-a făcut referire și la dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen., care prevăd că au statutul de funcționar public, în sensul legii penale, persoanele care exercită atribuții și responsabilități în scopul realizării prerogativelor puterii legislative: parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României). De asemenea, s-a subliniat că în considerentele deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a reținut: ,,în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție”.

Prima instanță a analizat și apărarea inculpatului referitoare la împrejurarea că membrii Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și senatorilor au emis, la 18 noiembrie 2011, Hotărârea privind interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 179 (XVIII) – nr. 29/C din data de 19 octombrie 2011, stabilind în mod cert și neechivoc că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe perioadă determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Instanța de fond a considerat însă că această Comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea menționată anterior nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior.

Inculpatul a mai susținut că interdicția de angajare a rudelor în cadrul Biroului parlamentar nu a existat în Legea nr. 96/2006 și că nu a prevăzut că norma de incriminare a conflictului de interese este aplicabilă în situația în care ar încălca o astfel de interdicție.

Cu referire la această apărare, instanța de fond a constatat că norma juridică are acest conținut din anul 2006, când incriminarea faptei de conflict de interese s-a realizat prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 601/12.07.2006, în acord cu Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York la 31 octombrie 2003 și ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, iar interpretarea textului de incriminare determină concluzia că fapta inculpatului intră în sfera ilicitului penal în măsura în care activitățile funcționarului public se circumscriu interesului particular, concretizat într-o conduită de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, cu scopul realizării unui folos material pentru oricare dintre persoanele menționate în norma de incriminare, astfel că nu poate fi primită apărarea referitoare la faptul că inculpatul ar fi fost surprins de o dispoziție legală nouă pentru a se putea comporta în sensul impus de aceasta.

S-a apreciat că norma indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu ridică probleme deosebite, astfel încât nu se pune problema lipsei de previzibilitate a legii penale.

Lipsa unei interdicții exprese referitoare la angajarea rudelor în Legea privind Statutul deputaților și senatorilor nu a fost considerată relevantă, deoarece normele interne ale Parlamentului nu afectează în niciun mod conduita impusă funcționarului public prin normele de drept penal, iar cele două tipuri de norme au regimuri juridice diferite, condiții diferite și atrag răspunderi de natură diferită.

S-a subliniat că singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal al faptelor comise de inculpat este cea penală, fiind lipsită de interes o dispoziție (sau lipsa unei dispoziții exprese) dintr-un alt act normativ care ține de alt domeniu al dreptului.

Prin urmare, invocarea de către inculpat a existenței unei cauze justificative, constând în aceea că Legea nr. 96/2006 recunoștea dreptul parlamentarului de a angaja rudele în cadrul biroului parlamentar, a fost apreciată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește previzibilitatea normei penale cuprinsă în art. 253¹ C. pen. anterior, prima instanță a constatat îndeplinirea calității legii de a fi previzibilă atunci când cetățenii dispun de informații suficiente și prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situație dată, astfel încât persoana în cauză să poată înțelege care este sensul acesteia și faptul că i se aplică.

Caracterul unei norme de a fi lege presupune, în opinia instanței de fond, ca o persoană să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, consecința unui act de conduită, iar cerința de previzibilitate a normei penale se analizează în mod flexibil, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și prin intermediul unor diferite criterii, scopul conceptului de previzibilitate depinzând într-un grad considerabil de felul incriminării, domeniul pentru care a fost reglementată și calitatea celor cărora le este adresată.

S-a arătat că jurisprudența Curții europene este constantă în a considera că profesioniștii din anumite domenii au o obligație de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită (cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea din 7 septembrie 2004).

S-a apreciat că încălcarea unei norme penale se analizează diferit în funcție de calitatea inculpatului, iar gradul de previzibilitate crește în cazul profesioniștilor care au alte obligații de prevedere în domeniul în care activează.

În speță, prima instanță s-a referit la calitatea inculpatului de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, dar și la experiența acestuia în cadrul acestei autorități, inculpatul fiind deputat din anul 2004 și s-a apreciat că înțelegerea sensului legii este o activitate cotidiană pentru acesta.

În concluzie, prima instanță a constatat că situația de fapt expusă în rechizitoriu rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând, dincolo de orice dubiu rezonabil, existența faptelor săvârșite de inculpat și vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese.

În drept, corespunzător momentului comiterii faptelor, respectiv sub imperiul legii vechi, anterior datei de 01 februsrie 2014 când a intrat în vigoare noul C. pen., prima instanță a reținut că fapta inculpatului care, în calitate de deputat, a încheiat cu fiul său un contract civil având ca obiect prestarea de activități în cadrul biroului său parlamentar, iar în timpul derulării acestui contract a propus încadrarea în muncă pe durată determinată a aceleiași persoane în cadrul biroului parlamentar și, în final, a avizat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, cu consecința obținerii de către persoana menționată a unui folos patrimonial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

S-a precizat că infracțiunea de conflict de interese presupune fie acțiunea de îndeplinire a unui act, fie pe cea de participare la luarea unei decizii, cele două modalități alternative de comitere a faptei determinând caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.

Instanța de fond a apreciat că activitatea infracțională din cauză este formată din mai multe acte (respectiv, încheierea contractului civil - care corespunde modalității alternative a îndeplinirii unui act – și, de asemenea, formularea propunerii de angajare și avizarea contractului de muncă pe durată determinată, acțiuni care corespund modalității normative de participare la luarea unei decizii), acte aflate în strânsă legătură prin faptul că au condus la obținerea de către fiul inculpatei a unui folos patrimonial.

Contrar parchetului, care a susținut că actele materiale repetate caracterizează o unitate legală de infracțiune, instanța de fond a constatat că, în realitate, deși între actele specifice unor conținuturi alternative diferite s-au interpus anumite intervale de timp, unitatea naturală derivă din faptul că întreaga conduită infracțională a vizat atribuțiile deputatului cu privire la încheierea contractelor pe baza cărora fiul său să poată fi angajat în cadrul biroului parlamentar și, de asemenea, din existența unui singur folos material de care a beneficiat acesta din urmă, concluzia fiind a existenței unei unități naturale colective de infracțiune.

Așadar, având în vedere poziția subiectivă unică a inculpatului, dar și echivalența juridică a modalităților alternative, prima instanță a apreciat că ansamblul actelor succesive comise constituie o unitate naturală de infracțiune, astfel că se impune înlăturarea art 41 alin. (2) C. pen. anterior de la încadrarea juridică a faptelor.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor de conflict de interese, instanța de fond a apreciat că aceasta corespunde incriminării din legea penală în vigoare la data comiterii infracțiunilor și a sesizării instanței.

A menționat că în timpul judecării cauzei a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele, în ceea ce privește infracțiunea de conflict de interese, respectiv, modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracțiune.

Ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, s-a apreciat necesară soluționarea conflictului legilor, în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Prima instanță a constatat că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, excepție ce impune ca, într-o situație tranzitorie, cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziției constituționale.

S-a făcut referire la dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, dar și la Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care, sesizată fiind cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), Curtea Constituțională a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive a implicat, în prealabil, evaluarea, de către prima instanță, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, instanța a observat că, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, îndeplinită în cauză, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive, una să fie mai favorabilă.

S-a realizat verificarea în legile succesive a existenței continuității incriminării (dacă legea nouă nu suprimă o incriminare sau nu restrânge sfera de incidență a unui anumit text, astfel încât fapta concretă să nu mai întrunească condițiile impuse de acesta), a condițiilor de tragere la răspundere penală și a regimului sancționator.

Astfel, s-a reținut că infracțiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior avea următorul conținut: „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă sau un afin până la gradul II inclusiv (...) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durata maximă”.

Potrivit art. 301 C. pen., „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv (...) se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

Examinând textele anterior menționate din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare s-a constatat că infracțiunea de conflict de interese, în modalitățile concrete în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Sub aspectul sancțiunii, s-a reținut că art. 253¹ C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durata maximă, în timp ce art. 301 C. pen. prevede că limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între unu și 5 ani închisoare și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Comparând cele două texte care incriminează aceeași faptă în legi succesive, prima instanță a constatat că sunt asemănătoare sub aspectul conținutului, singura deosebire vizând cuantumul pedepsei, întrucât minimul special al pedepsei prevăzute de legea nouă a fost majorat de la 6 luni la un an închisoare, iar maximul special menținut, ceea ce ar fi condus la concluzia că legea veche este mai favorabilă inculpatului.

Cu toate acestea, întrucât compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile fiind hotărâtoare pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei, prima instanță a stabilit că individualizarea pedepsei precede operațiunii de determinare a legii penale mai favorabile.

Instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În concret, sub aspectul gravității faptei comise, instanța de fond a ținut seama natura infracțiunii comise (infracțiune de serviciu), perioada în care s-a derulat activitatea infracțională (2009-2011), calitatea în care inculpatul a comis fapta (deputat în Parlamentul României), scopul urmărit (subordonarea interesul național interesului personal al deputatului, prin facilitarea obținerii de foloase materiale fiului său din bugetul statului) și urmarea produsă (afectarea încrederii cetățenilor în instituțiile statului).

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere înlăturarea cauzei de agravare rezultată din reținerea, prin rechizitoriu, a comiterii faptei în formă continuată și a constatării existenței unei unități naturale de infracțiune.

Cu privire la periculozitatea inculpatului, s-a avut în vedere conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea infracțiunii, dar și atitudinea după comiterea faptei, împrejurări cărora prima instanță le-a acordat semnificația unor circumstanțe atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior.

Cu privire la reținerea de circumstanțe atenuante judiciare, instanța de fond a apreciat că o conduită bună nu se rezumă doar la absența antecedentelor penale, ci presupune o atitudine conștiincioasă față de muncă și o comportare corectă în toate relațiile sociale, reținându-se și atitudinea procesuală constant corespunzătoare a inculpatului după săvârșirea faptei, rezultată din comportarea sinceră în cursul procesului penal și prezentarea în fața organelor judiciare.

S-a stabilit că, prin raportare la gravitatea redusă a faptei comise, împrejurările anterior menționate au natura unor circumstanțe atenuante, astfel că, prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, limite de pedeapsă s-au modificat, fiind situate între 15 zile și 6 luni închisoare sau amendă care nu poate fi mai mică de 250 RON, dar nu poate depăși 50.000 RON, potrivit art. 53 pct. 1 lit. c) C. pen. anterior.

Prima instanță a apreciat, totodată, că reținerea de circumstanțe atenuante are ca efect și modificarea naturii pedepsei principale, inculpatului fiindu-i aplicată, în final, o pedeapsă constând într-o amendă penală în cuantum de 2000 RON, apreciată a corespunde scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

S-a arătat că, potrivit legii noi, circumstanțele atenuante revăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior nu au corespondent în art. 75 alin. (2) C. pen., ci sunt menționate între criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din același cod.

A rezultat, astfel, că legea mai favorabilă inculpatului este legea veche, întrucât aceasta permite reținerea drept circumstanțe atenuante a unor împrejurări ce țin de atitudinea procesuală și conduita inculpatului anterior comiterii faptei și care pot conduce la modificarea limitelor de pedeapsă.

S-a avut în vedere că prin aplicarea legii noi, pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatului ar reprezenta minimul special prevăzut de art. 301 C. pen., respectiv, un an închisoare, creând o situație mai grea acestuia decât cea rezultată prin aplicarea legii vechi.

Prin urmare, prima instanță a considerat că pedeapsa calculată potrivit dispozițiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi, astfel că legea penală mai favorabilă inculpatului a fost stabilită a fi legea veche.

B. Judecata în apel

I. Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (la data de 23 martie 2015), cât și inculpatul A. (la data de 27 martie 2015).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, la data de 10 martie 2016, sub nr. x/1/2016.

II. Criticile formulate de apelanți

1. Prin motivele scrise de apel, depuse la dosar la 29 ianuarie 2015, dar și prin cele formulate oral, apelantul inculpat A. a reiterat apărările de la fond, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

1.1. În acest sens, sub aspectul laturii subiective, a susținut că faptele sale nu au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.], întrucât nu a acționat cu intenție directă. A subliniat că, potrivit dispozițiilor din Regulamentul din 7 noiembrie 2006 de organizare și funcționare a Serviciilor Camerei Deputaților, atribuțiile de avizare și control al legalității contractelor civile încheiate de deputați și a contractelor în care Camera este parte, inclusiv a contractelor de muncă încheiate pe perioadă determinată în cadrul birourilor parlamentare cădeau în sarcina Oficiului Juridic, Serviciului de administrare resurse umane și Direcției de decontări pentru deputați.

1.2. Totodată, a susținut că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.] și a arătat că, sub acest aspect, hotărârea primei instanțe încalcă principiul neretroactivității legii penale, deoarece fapta pentru care a fost condamnat în primă instanță a fost incriminată prin Legea nr. 219/2013, prin care s-a modificat Legea nr. 96/2006 și a fost introdus alin. (11) al art. 38 din legea menționată. A mai arătat că prin Hotărârea din 21 octombrie 2015 a Comisiei Permanente din cadrul Camerei Deputaților și Senatorilor publicată în M. Of. al României nr. 32/C/30.10.2015 - Partea a II-a s-a stabilit că alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 nu poate fi aplicat pentru situațiile apărute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013.

1.3. Apelantul a invocat și lipsa de previzibilitate a legii penale, considerând că inculpatul nu avea posibilitatea să cunoască caracterul ilicit al faptei imputate și a invocat, în susținere, considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curții Constituționale.

1.4. Cu privire la elementul material al laturii obiective, a susținut că atât contractul civil, cât și contractul de muncă semnat cu fiul său au îndeplinit toate condițiile de legalitate, astfel cum a fost confirmat de Hotărârea din 18 octombrie 2011 a Comisiei Permanente din cadrul Camerei Deputaților și Senatorilor cu privire la interpretarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, publicată în M. Of. nr. 29/19.10.2011 - Partea a II-a.

1.5. Tot sub aspectul laturii obiective, a mai precizat că activitatea de angajare a fiului său în cadrul propriului birou parlamentar de circumscripție nu poate fi considerată drept act îndeplinit în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

1.6. În final, apelantul a invocat împrejurarea că nu întrunește calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, întrucât deputații din Parlamentul României nu pot fi asimilați funcționarilor publici, ci au un regim juridic special.

2. În motivele de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, pe de o parte, admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., iar pe de altă parte, admiterea apelului și desființarea sentinței atacate cu privire la soluția de schimbare a încadrării juridice, la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului și a modalității de executare a acesteia, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

2.1. A susținut, sub un prim aspect, că dosarul de fond nu conține încheierea de dezbateri, ceea ce atrage nulitatea absolută a sentinței atacate, impunându-se soluția prevăzută de art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

2.2. Sub un al doilea aspect, a invocat greșita schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu. A arătat, pe de o parte, că fiecare dintre cele două acțiuni repetate ale inculpatului (încheierea contractului civil și, respectiv, propunerea de încheiere și avizarea contractului de muncă) are semnificație proprie și realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese. Pe de altă parte, a considerat că cele două acte materiale repetate caracterizează o unitate legală de infracțiune, inculpatul având o unică rezoluție infracțională.

2.3. Sub un ultim aspect, parchetul a invocat greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului. A considerat, pe de o parte, că aplicarea unei amenzi penale nu răspunde scopului de constrângere, reeducare și prevenție a pedepsei, iar pe de altă parte, că în mod greșit au fost reținute de către prima instanță circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. anterior.

Parchetul a susținut că fapta săvârșită are un grad ridicat de pericol social, având în vedere calitatea în care inculpatul a comis fapta (deputat în Parlamentul României) și folosirea demnității publice pentru satisfacerea unor interese personale ale unui membru al familiei, astfel că a solicitat aplicarea de către instanța de apel a unei pedepse de 1 an închisoare (orientată înspre minimul special prevăzut de lege), a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere.

III. Procedura în fața completului de 5 Judecători

La termenul de judecată din data de 18 aprilie 2016, solicitarea pentru angajarea unui apărător ales formulată de apelantul inculpat A. a fost admisă de către instanța de apel, care a dispus amânarea cauzei pentru data de 30 mai 2016. La același termen de judecată din data de 18 aprilie 2016, instanța de apel a luat act de manifestarea voință exprimată de către apelantul intimat inculpat A. de a nu da declarație în cauză, acesta arătând că se prevalează de dreptul la tăcere și își menține declarațiile date în cauză la urmărire penală și fond.

La termenul din 30 mai 2016, la solicitarea apelantului inculpat, completul de 5 Judecători, a încuviințat solicitarea apărării apelantului inculpat A. de a formula cerere scrisă de probatorii în scris, cu indicarea probelor solicitate și a tezei probatorii pentru fiecare dintre acestea, dispunând amânarea cauzei pentru data de 27 iunie 2016.

La acest ultim termen din 27 iunie 2016, astfel cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii, în temeiul art. 100 alin. (3) C. proc. pen., instanța de control judiciar a admis proba cu înscrisuri solicitată de apelant, astfel cum a fost formulată, constatând-o administrată și, totodată, în temeiul art. 100 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., a respins proba testimonială constând în solicitarea de audiere a numiților J. și P.

De asemenea, completul de 5 Judecători, a constatat încheiată cercetarea judecătorească și, în temeiul art. 420 alin. (6) și (11) C. proc. pen., a acordat părților cuvântul în dezbaterea apelurilor.

IV. Analiza criticilor formulate de către apelanți

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate de inculpatul A. și de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., completul de 5 Judecători, al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține următoarele:

1. Asupra apelului formulat de apelantul inculpat A.

Sub aspectul situației de fapt reținute prin sentința primei instanțe, se constată că aceasta nu a fost contestată de către apelantul inculpat, fiind, de asemenea, pe deplin dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul judecății fondului (a căror autenticitate și veridicitate nu a fost contestată de către apelantul inculpat) și declarațiile date de martorii D., C., K., L., M.

În raport de aspectele relatate de martorii menționați, care se coroborează și cu recunoașterea apelantului inculpat, instanța de control judiciar apreciază că situația de fapt a fost corect stabilită de către prima instanță și corespunde probelor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de fond.

Urmare propriului examen, contrar criticilor formulate de apelantul A. (pct. II.1.1., II.1.3., II.1.4., II.1.5 și II.1.6 de mai sus), instanța de control judiciar constată că elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior se regăsesc, în totalitate, în contextul faptelor analizate.

i) Pentru existența infracțiunii de conflict de interese, sub aspectul elementului material al laturii obiective, este necesar să se facă dovada că funcționarul care își exercită atribuțiile de serviciu îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii din care s-a obținut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru afin până la gradul II inclusiv.

Din declarațiile martorilor D., C., K., L. și M., care se coroborează cu cele ale apelantului, aflate la dosarul de fond și cu înscrisurile din dosarul de urmărire penală, rezultă că elementul material al infracțiunii de conflict de interese s-a concretizat în ambele modalități prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, a existat acțiunea apelantului de semna o convenție civilă cu fiul său, B., având ca obiect prestarea de activități în cadrul biroului său parlamentar (varianta îndeplinirii actului sancționat de textul art. 253¹ C. pen. anterior), iar pe de altă parte, s-au probat acțiunile apelantului de a participa la luarea unei decizii în baza căruia fiul său a fost încadrat cu contract de muncă la biroul său parlamentar, realizând venituri salariale din bugetul Camerei Deputaților, prin formularea cererii, propunerea și avizarea contractului individual de muncă pe durată determinată din 15 februarie 2010, apelantul prevăzând urmările actelor sale și urmărind, deopotrivă, producerea acestora.

Se reține, totodată, că potrivit art. 406 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011, copiii și părinții lor sunt rude de gradul întâi.

ii) În contextul anterior menționat, punând în discuție calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, apelantul A. a susținut că nu îndeplinește cerințele textului art. 253¹ C. pen. anterior, întrucât deputații din Parlamentul României nu pot fi asimilați funcționarilor publici (pct. II.1.6).

În acord cu concluzia instanței de fond, completul de 5 Judecători apreciază că deputatul din Parlamentul României este un funcționar public, în accepțiunea legii penale, indiferent că este vorba despre C. pen. anterior, sub care s-au comis faptele deduse judecății [art. 147 alin. (1) raportat la art. 145] ori de C. pen. în vigoare [art. 175 alin. (1) lit. a)].

Făcând trimitere la argumentele expuse de prima instanță, instanța de control judiciar reține că semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ, ci are un înțeles mai larg, datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, dar și faptului că exigențele de apărare a avutului public și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

În doctrină s-a arătat că funcționarul este definit în legea penală exclusiv după criteriul funcției pe care o deține, fiind, cu alte cuvinte, supus unui anumit statut și regim juridic dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală.

Astfel cum a precizat și prima instanță, legea penală anterioară făcea trimitere la noțiunea de „autorități publice” (art. 145 C. pen. anterior), care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, includ în sfera lor de cuprindere atât organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), cât și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).

Dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen. au tranșat aspectul analizat, textul prevăzând că au statut de funcționar public, în sensul legii penale, între alte categorii, persoanele care exercită atribuții și responsabilități în scopul realizării prerogativelor puterii legislative.

Asemenea persoane sunt parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).

Raliindu-se argumentelor judicios expuse de către prima instanță, referitoare la art. 1 și, respectiv, art. 4 din Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 (ce vizează modul de interpretare a noțiunii de „agent public”, prin raportare la definiția noțiunilor de funcționar public, ministru, primar sau judecător în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție și, totodată, modul de interpretare a noțiunii de „membru al unei adunări publice naționale”, ca fiind parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative), instanța de control judiciar apreciază că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, astfel încât, această critică a apelantului inculpat va fi respinsă, ca neîntemeiată.

iii) Apelantul inculpat a mai invocat, sub aspectul elementului material al laturii obiective, că semnarea unui contract civil cu fiul său și, respectiv, propunerea de angajare și avizarea contractului de muncă semnat de acesta cu Camera Deputaților nu pot fi considerate activități îndeplinite în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu (pct. II.1.5).

Din aceeași perspectivă, a mai susținut și că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese.

Subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese este funcționarul public care are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea deciziilor.

În speță, competența apelantului, în calitate de deputat, de a îndeplini un act în vederea angajării fiului său și de a participa la luarea deciziilor de angajare a acestuia rezultă din prevederile fostului alin. (6) (actual 9) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 și art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006, care prevăd, în esență, că angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, iar în cazul angajării pe baza unui contract de muncă, încadrarea salariaților se face la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, cu avizarea de către aceștia a respectivului contract, al cărui model-tip este aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006.

Și art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of. nr. 450/30.06.2009, prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților menționează că numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Din examinarea activităților ce fac obiectul acuzațiilor, se constată că actele îndeplinite de către apelant se înscriu în competențele descrise de textele de lege anterior menționate și, totodată, că apelantul a respectat întocmai conduita prescrisă, semnarea contractului civil cu fiul său și, respectiv, propunerea de angajare formulată și avizul dat în vederea angajării acestuia cu contract de muncă constituind condiții obligatorii pentru angajarea rudei sale în cadrul biroului său parlamentar.

În consecință, câtă vreme conduita reproșată apelantului inculpat s-a înscris în atribuțiile stabilite în competența sa prin normele anterior menționate, nu poate fi primită apărarea acestuia, în sensul că încheierea unui contract civil, precum și propunerea de angajare și avizarea contractului de muncă încheiat de fiul său nu ar putea fi considerate activități îndeplinite în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Ca atare, critica analizată va fi respinsă, ca neîntemeiată

iv) În cadrul apelului formulat, apelantul inculpat a mai invocat lipsa de previzibilitate a legii penale, considerând că nu avea posibilitatea să cunoască caracterul ilicit al faptei imputate (pct. II.1.3).

Calitatea legii de a fi previzibilă este îndeplinită atunci când cetățenii dispun de informații suficiente și prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situație dată, astfel încât persoana în cauză să poată înțelege care este sensul acesteia și faptul că i se aplică.

Textul art. 253¹ C. pen. anterior nu mai constituie o reglementare nouă, fiind inserată în cuprinsul Codului în anul 2006.

Mai mult, caracterul neechivoc al unei norme de drept se apreciază în raport cu gradul de cultură și experiența socială a inculpatului, condițiile concrete de săvârșire a faptei, precum și posibilitatea acestuia de informare, de acces la textele legislative.

Așa cum a exprimat și Curtea europeană în jurisprudența sa, profesioniștii din anumite domenii au o obligație de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită (cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea din 7 septembrie 2004).

În speță, din actele dosarului rezultă că inculpatul este persoană cu o pregătire intelectuală superioară, fiind absolvent al Facultății de chimie alimentară, de profesie inginer piscicol și a fost ales deputat în legislaturile 2008-2012 și 2012-2016, calitate în care a participat la procesul de legiferare, cunoscând rigorile și imperativele ce caracterizează această activitate, dar și strictețea sancțiunilor incidente la nerespectarea legii, în special a legii penale. Calitatea de deputat presupune, cu necesitate, cunoașterea de către inculpat a rațiunii, utilității și sferei de aplicare a normelor de drept la a căror elaborare este chemat să participe.

Prin urmare, calitatea apelantului de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, precum și experiența acestuia în procesul legislativ face ca înțelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta și îl împiedică să se prevaleze de necunoașterea legii (penale sau extrapenale) ori de interpretarea greșită asupra caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzat.

Cât privește Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 136/14.03.2013, invocată de apelant, instanța de control judiciar consideră corectă analiza primei instanțe, întrucât, prin considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional a arătat, între altele, că „statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi", dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări – care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale – toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice".

În consecință, critica analizată va fi respinsă, ca nefondată.

În același context va fi respins și motivul de apel referitor la concluziile Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 (pct. II.1.4), care a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea de contracte de muncă pe durată determinată sau contracte civile, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Comisia anterior menționată nu are atribuții de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea anterior menționată nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior și, pentru aceleași considerente, nu poate fi invocată în susținerea unei pretinse erori de drept sau a imprevizibilității textului de lege.

Cât privește pretinsa similitudine de regim juridic aplicabil, pe de o parte, deputaților și senatorilor, și pe de altă parte, magistraților, instanța de control judiciar apreciază că acest aspect este nerelevant în speță, deoarece Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1245 din 20 noiembrie 2014, la care a făcut referire apelantul, se referă la procedura de constatare și sancționare a incompatibilităților magistraților în raport cu dispozițiile Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004, acte normative care nu au aplicabilitate în speță.

Instanța de control judiciar consideră neîntemeiată și susținerea apelantului în sensul că atât contractul civil, cât și contractul de muncă semnat cu fiul său ar fi îndeplinit toate condițiile de legalitate.

Este nerelevantă lipsa unei interdicții exprese în textul Legii nr. 96/2006 referitoare la angajarea rudelor, deoarece conduita impusă unui funcționar public prin normele de drept penal nu este condiționată de existența unei asemenea interdicții, iar reglementările cuprinse în normele interne ale Parlamentului, cum este Hotărârea din 18.10.2011 a Comisiei Permanente din cadrul Camerei Deputaților și Senatorilor, invocată de apelant, au regim juridic diferit, atrăgând o răspundere distinctă față de dispozițiile legii penale.

În privința aprecierii caracterului penal al faptelor comise de apelantul inculpat este relevant doar textul normei cuprinse în art. 253¹ C. pen., a cărui încălcare atrage incidența răspunderii penale.

Or, alineatul final al art. 253¹ C. pen. anterior exclude de la aplicarea dispozițiilor normei de incriminare exclusiv acțiunile de legiferare, rezultând, per a contrario, că orice alte activități ale funcționarului public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care acesta participă la încheierea unui act sau la luarea unei decizii și, prin aceasta, înlesnește obținerea, direct sau indirect, a unui folos material pentru una din categoriile de persoane expres și limitativ prevăzute de text, intră sub incidența articolului menționat.

Cum actele normative cu caracter administrativ în baza cărora s-au realizat angajările analizate în cauză au o natură juridică diferită de normele de drept penal, iar excepția prevăzută de alineatul final al art. 253¹ C. pen. anterior este de strictă interpretare, rezultă că orice alte activități desfășurate de parlamentari, în afara celor privind legiferarea, sunt supuse rigorilor normei penale menționate.

În consecință, instanța de control judiciar va respinge critica, ca nefiind fondată.

vi) Sub aspectul laturii subiective (pct. II.1.1.), este necesar să se facă dovada că acțiunile ce constituie elementul material al laturii obiective sunt realizate cu voința de a obține un folos material pentru apelant sau pentru fiul său sale și cu conștiința că prin aceste acțiuni se aduce atingere reputației instituției și autorității publice din care face parte.

Din derularea împrejurărilor de fapt, astfel cum acestea reies din probatoriu, instanța de control judiciar constată că raționamentul primei instanțe este corect, în sensul că apelantul a acționat cu intenție directă (forma de vinovăție cerută de lege), având reprezentarea că prin acțiunea sa realizează un folos material pentru fiul său, urmărind producerea acestui rezultat prin comiterea infracțiunii de care este acuzat.

În acest context, nu poate fi primită apărarea apelantului referitoare la concluziile Hotărârii din 21 octombrie 2015 a Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006, care a stabilit că dispozițiile art. 38 alin. (11) privind interdicția de angajare a membrilor familiei deputatului sau senatorului ori rudele/afinii acestuia până la gradul al III-lea la biroul parlamentar al acestuia produc efecte doar de la data de 21 august 2013 și nu se aplică retroactiv.

Așa cum corect a apreciat prima instanță, pentru aceleași argumente ca cele anterior menționate în cazul Hotărârii din 18 octombrie 2011 a Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului, nici Comisia ce a emis, patru ani mai târziu, Hotărârea din 21 octombrie 2015 nu are atribuții de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, astfel că Hotărârea din 21 octombrie 2015 nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior și, pentru aceleași considerente, nu poate fi invocată în susținerea unei pretinse stări de confuzie ce ar atrage săvârșirea faptelor analizate fără intenție directă, critica fiind neîntemeiată.

Diferit de cele susținute de apelant, instanța de control judiciar constată doar că a existat și există o preocupare constantă a corpului deputaților și senatorilor de găsire a unei soluții legislative de scoatere de sub incidența legii penale a activității de angajare a rudelor în cadrul birourilor parlamentare, incriminată de art. 253¹ C. pen. anterior și, respectiv de art. 301 C. pen., însă asemenea preocupare nu este relevantă sub aspectul laturii subiective a faptelor comise.

În raport de aceleași considerente, se apreciază ca neîntemeiată și susținerea apelantului că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală (pct. II.1.2.), în cauză neconturându-se vreo încălcare a principiului neretroactivității legii penale.

Dimpotrivă, faptele săvârșite de apelantul inculpat se analizează sub aspectul normei cuprinse în art. 253¹ C. pen., normă ce a fost introdusă în legislație prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12.07.2006 și care a intrat în vigoare la 11 august 2006, cu mult înainte de evenimentele ce au dus la formarea prezentei cauze.

Cât privește apărarea inculpatului menționată în cadrul pct. II.1.1., referitoare la împrejurarea că atribuțiile de avizare și control al legalității contractelor civile încheiate de deputați și a contractelor de muncă încheiate în cadrul birourilor parlamentare ar fi căzut exclusiv în sarcina Oficiului Juridic, Serviciului de administrare resurse umane și Direcției de decontări pentru deputați, instanța de control judiciar o apreciază ca nefondată.

Astfel cum s-a arătat anterior, competențele apelantului de a îndeplini un act în vederea angajării fiului său și de a participa la luarea deciziei de angajare a acestuia rezultă din prevederile fostului alin. (6) (actual 9) al art. 38 din Legea nr. 96/2006, ale art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 și art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of. nr. 450/30.06.2009 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților.

Dincolo de avizele emise sau activitățile de tip suport și/sau consultative asigurate Oficiul Juridic, Serviciul de administrare resurse umane și Direcția de decontări, legea prevede cu claritate obligativitatea formulării unei propuneri și emiterii unui aviz de către deputatul sau senatorul ce dorește să inițieze o angajare la biroul său parlamentar.

Cât timp legea penală incriminează angajarea rudelor realizată strict de către deputați și senatori (între alții) în cadrul birourilor lor parlamentare, împrejurarea existenței altor categorii de persoane ce exercită atribuții generice în legătură cu angajarea personalului la Camera Deputaților sau Senat nu îi exonerează pe deputați și senatori de răspundere penală, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt și singurele persoane apte să cunoască cu exactitate gradul de rudenie al persoanelor angajate la inițiativa și cu avizul lor.

În consecință, câtă vreme conduita reproșată apelantului s-a înscris în atribuțiile stabilite în competența sa prin normele anterior menționate, instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiată, critica acestuia în sensul că atribuțiile de avizare și control al legalității contractelor civile încheiate de deputați și a contractelor de muncă încheiate în cadrul birourilor parlamentare ar fi căzut exclusiv în sarcina funcționarilor din cadrul Oficiului Juridic, Serviciului de administrare resurse umane și Direcției de decontări pentru deputați.

2. Asupra apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

2.1. În ce privește motivul de apel privind lipsa încheierii de ședință din data de 16 martie 2015, dată la care au avut loc dezbaterile în fața instanței de fond, instanța de control judiciar îl va respinge, ca neîntemeiat, față de împrejurarea că încheierea menționată se află atașată dosarului de fond.

2.2. În legătură cu critica referitoare la greșita schimbare de către prima instanță a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, se observă că art. 41 alin. (2) C. pen. anterior prevedea că infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Actualul C. pen. a preluat întocmai dispoziția anterior amintită, în textul art. 35 alin., adăugând însă condiția ca acțiunile sau inacțiunile subiectului activ să fie îndreptate împotriva aceluiași subiect pasiv.

În cauză, în raport de situația de fapt relevată de probele administrate, instanța de control judiciar apreciază că actele materiale repetate ale apelantului (constând, pe de o parte, în acțiunea apelantului de semna la 19 ianuarie 2009 o convenție civilă cu fiul său, B., pentru prestarea de activități în cadrul biroului său parlamentar, iar pe de altă parte, în acțiunile apelantului de a formula o propunere de angajare a aceleiași persoane la biroul său parlamentar și de a aviza contractului individual de muncă pe durată determinată la data de 15 februarie 2010, semnat tot cu fiul său) caracterizează o unitate legală de infracțiune, întrucât, în realitate, prin modul concret în care a acționat, inculpatul a acționat la intervale diferite, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, urmărind constant procurarea unui folos material fiului său, din bugetul Camerei Deputaților.

În acord cu Ministerul Public, instanța de control judiciar apreciază că acțiunile apelantului săvârșite la momente diferite în timp întrunesc, fiecare în parte, variante alternative ale elementului material al infracțiunii de conflict de interese: semnarea contractului civil cu fiul său, în ianuarie 2009, constituie varianta îndeplinirii actului prin care cel din urmă a obținut un folos, iar propunerea de angajare formulată și avizul dat în vederea angajării fiului său, în februarie 2010, cu contract de muncă, întrunește condițiile elementului material în varianta participării la luarea unei decizii prin care acesta a obținut un folos material.

În plus, se apreciază că apelantul a avut, încă de la semnarea contractului civil cu fiul său, reprezentarea concretă a faptelor pe care dorea să le îndeplinească, prevăzând și urmărind obținerea de foloase materiale de către ruda sa.

Mai mult, este evident că acesta și-a menținut hotărârea infracțională pe parcursul acțiunilor sale de propunere a angajării și de avizare a contractului de muncă prin care a procurat fiului său folosul material al venitului salarial.

Această împrejurare rezultă din modul de desfășurare a faptelor și este confirmată de apelant, care, în declarația sa dată la data de 28 octombrie 2014 în fața instanței de fond a menționat: „Având in vedere că cele două forme de angajare la Cabinetul Parlamentar, cf. art. 38 din Legea nr. 96/2006 erau contractul civil și contractul pe perioadă determinată, am întrebat, din nou, persoanele anterior menționate, dacă schimbarea formei de contract este legală. Motivul pentru care am propus încheierea contractului pe perioadă determinată a fost pentru a se face mențiunile corespunzătoare in carnetul de muncă al fiului meu. De asemenea, am apreciat că este o formă mai solidă de angajare”.

Având în vedere că în speță există o pluralitate de acte de executare ce întrunesc, fiecare în parte, condițiile de existență a variantelor alternative ale elementului material al infracțiunii de conflict de interese, săvârșite de același subiect activ, la un anumit interval de timp, dar în baza unei hotărâri infracționale unice, ce a avut ca scop, de fiecare dată, obținerea de către fiul său de venituri din bugetul Camerei Deputaților, instanța de control judiciar constată întemeiată critica analizată, apreciind că prima instanță a procedat în mod eronat atunci când a stabilit că ansamblul actelor succesive comise de apelant constituie o unitate naturală de infracțiune și a decis să înlăture art. 41 alin. (2) C. pen. anterior de la încadrarea juridică a faptelor.

În realitate, în cauză nu se poate reține existența unei unități naturale de infracțiune, nefiind în prezența a două infracțiuni simple, aflate în concurs, nici a unei infracțiuni continue sau deviate ci, prin prisma determinării mentale unice și menținute în timp a apelantului de a-l angaja pe fiului său, în mod succesiv, în ambele forme permise de art. 38 din Legea nr. 96/2006, rezultă că ne aflăm în prezența unei infracțiuni continuate.

2.3. Analizând critica parchetului referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, instanța de control judiciar va relua procesul de determinare a legii penale mai favorabile, în contextul reținerii stării agravante a formei continuate a infracțiunii.

Astfel, instanța de control judiciar se va referi exclusiv la elementele care diferențiază raționamentul său de cel al primei instanțe, prin raportare și la elementul formei continuate.

Procedând la operațiunea prealabilă a individualizării pedepsei, completul de 5 Judecători, consideră că fapta are un grad suficient de însemnat de pericol social, concretizat în afectarea relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității parlamentarilor, care presupune un comportament corect a celor aleși de cetățeni să exercite puterea legislativă și îndeplinirea cu corectitudine a atribuțiilor de serviciu, fără a procura, direct sau indirect, rudei sale un anumit folos, chiar și just.

În speță, apelantul, în calitate de deputat în Parlamentul României, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, profitând de calitatea sa, de pârghiile pe care le avea la îndemână și de avantajele conferite de poziția publică deținută, a pus interesul personal și al familiei sale mai presus de interesul public și a procurat fiului său un folos material constând din veniturile asigurate din bugetul Camerei Deputaților pe perioada decembrie 2009 – noiembrie 2011, cu încălcarea textului art. 253¹ C. pen., în vigoare încă din anul 2006.

Reținând unitatea legală de infracțiune și cauza de agravare a comiterii faptei în formă continuată, completul de 5 Judecători, va da eficiență acestui aspect în procesul de individualizare a pedepsei, în contradicție cu raționamentul primei instanțe.

De asemenea, procedând diferit față de prima instanță, completul de 5 Judecători, consideră că în cauză nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior.

Conduita bună a apelantului înainte de săvârșirea infracțiunii nu poate avea relevanță în prezența stării de agravare a formei continuate, împrejurare care relevă o periculozitate sporită a faptei și apelantului, atât prin persistența în timp a urmărilor produse, cât și prin relevarea determinării apelantului în avantajarea fiului său, prin ocuparea postului în cadrul biroului său parlamentar.

În plus, lipsa antecedentelor penale constituie o condiție sine qua non în exercitarea funcției pe care apelantul o deține încă, dar și o stare de normalitate.

Cât privește atitudinea apelantului după comiterea faptei, instanța de control judiciar reține că în declarațiile sale, inclusiv cea dată în fața instanței de fond, acesta a recunoscut situația de fapt reținută de organele judiciare și de prima instanță, dar a continuat să susțină că acuzațiile penale formulate împotriva sa nu au logică, ignorând total existența dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior, la a căror incidență, de altfel, nu a făcut nicio referire.

Mai mult, apelantul a încercat să transfere responsabilitatea faptelor sale către personalul de execuție din cadrul diferitelor departamente relevante din cadrul Camerei Deputaților, pretextând că angajarea fiului său ar fi fost determinată de aprobări primite de la astfel de persoane și minimalizând, cu bună-știință, rolul avut în activitatea infracțională.

Or, conduita bună după săvârșirea faptelor nu poate fi compatibilă cu atitudinea apelantului, anterior expusă.

Aceste împrejurări ce caracterizează atitudinea apelantului, prin raportare la pericolul social ridicat al faptei, nu pot constitui circumstanțe atenuante cu efect asupra limitelor pedepsei, mai ales în prezența stării de agravare a pedepsei reprezentată de forma continuată a infracțiunii săvârșite.

Ca atare, contrar opiniei primei instanțe, instanța de control judiciar apreciază că în cauză nu pot fi reținute dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior și, în mod firesc, nu pot fi aplicate nici prevederile art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, nefiind posibile reducerea limitelor pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de lege sau aplicarea pedepsei amenzii penale.

Situația rezultată din neaplicarea textelor anterior menționate din legea veche are efecte similare cu cea care ar rezulta în situația aplicării legii penale noi, întrucât circumstanțele atenuante analizate nu au corespondent în art. 75 alin. (2) C. pen., ci sunt menționate între criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen.

Prin urmare, nefiind posibilă reținerea de circumstanțe atenuante în niciuna dintre cele două reglementări penale succesive, pentru alegerea legii mai favorabile, instanța de control judiciar se va raporta, în principal, la limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Se reține că art. 253¹ C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durata maximă, în timp ce art. 301 C. pen. prevede că limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între unu și 5 ani închisoare și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Astfel, se constată că noua lege penală prevede un minim special al pedepsei închisorii majorat de la 6 luni (cât prevedea legea veche) la un an închisoare, maximul special fiind menținut la 5 ani închisoare, ceea conduce la concluzia că legea veche este mai favorabilă apelantului.

În sprijinul acestei concluzii este și împrejurarea că noua lege penală nu mai prevede posibilitatea suspendării condiționare a executării pedepsei, ci doar pe cea a suspendării sub supraveghere a executării, modalitate de executare ale cărei condiții concrete de aplicabilitate sunt, de asemenea, mai puțin restrictive în vechea reglementare, în raport de împrejurarea că în C. pen. anterior nu se prevede obligația prestării unei munci în folosul comunității.

Având în vedere cele anterior expuse, completul de 5 judecători, consideră că o pedeapsă de 6 luni închisoare aplicată apelantului, reprezentând minimul special al sancțiunii prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, este de natură să asigure atingerea scopului preventiv-educativ și sancționator al sancțiunii penale și să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării apelantului și așteptările sociale față de actul de justiție realizat.

În raport de dispozițiile art. 71 și 64 C. pen. anterior, prin raportare la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la Protocoalele adiționale la Convenție, în special art. 3 din Primul Protocol adițional, la hotărârile pronunțate în cauzele Calmanovici v. România (din 01 iulie 2008) și Hirst v. Marea Britanie (din 30 martie 2004) și la decizia nr. 74 din 05 noiembrie 2007 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de control judiciar va interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, considerând că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării dreptului de a alege nu ar fi proporțională și justificată față de scopul limitării exercițiului acestui drept.

Cât privește individualizarea executării pedepsei aplicate apelantului, instanța constată că în cauză, în raport, între altele, de cuantumul pedepsei aplicate, sunt incidente dispozițiile privind suspendarea condiționată a executării pedepsei C. pen. anterior, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 81 din acest act normativ: pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani închisoare, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, iar în urma analizării circumstanțelor reale de comitere a faptei și, a celor personale ale apelantului (nu este cunoscut cu antecedente penale, are studii superioare, provine dintr-o familie organizată și a recunoscut, în principiu, situația de fapt reținută în sarcina sa), astfel cum au fost expuse anterior, se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea pedepsei în regim de detenție, instanța de control judiciar urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior privind termenul de încercare.

Concluzionând, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., instanța de control judiciar va admite apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va desființa, în parte, sentința apelată și, rejudecând:

În temeiul dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II–a și lit. b) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., va suspenda condiționat executarea pedepsei principale și va fixa un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se va suspenda și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Va înlătura dispozițiile art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință, menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanța de control judiciar va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe, urmând a obliga apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 213 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014, privind pe intimatul inculpat A.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

Înlătură dispoziția privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, într-o infracțiune de conflict de interese, prev. de art. 253¹ alin. (1) C. pen. anterior.

În temeiul dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II – a și lit. b) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.

În baza art. 81, art. 82 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., suspendă condiționat executarea pedepsei principale și fixează un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Înlătură dispozițiile art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 iunie 2016.