Decizia nr. 892/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamantul A., cetățean iranian, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări, să se dispună obligarea autorității pârâte de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România, drept care i-a fost refuzat prin comunicarea din 24 octombrie 2012, precum și anularea adresei din 24 octombrie 2012 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a venit în România în anul 1990 pentru a urma cursurile Facultății de Medicină Stomatologică din cadrul Universității B. din București, că în anul 1998 s-a căsătorit, soția sa fiind cetățean elen, iar din mariajul său a rezultat minorul C.
A mai arătat reclamantul că în perioada cuprinsă între 1990-2007 a avut drept de ședere în România în baza actelor de studii și a celor ce dovedeau faptul că este asociat în cadrul unor societăți comerciale, persoane juridice române, iar în anul 2007 și-a schimbat regimul de ședere ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, așa cum rezultă din cartea de rezidență pentru membri de familie.
A învederat faptul că, având în vedere cei 16 ani petrecuți în România, a depus o cerere pentru obținerea cărții de rezidență permanentă, iar prin comunicarea din 13 noiembrie 2008 emisă de O.R.I. i s-a răspuns că nu are acest drept, motivându-se refuzul prin faptul că „nu a avut o rezidență legală și continuă pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, anterior depunerii cererii în calitate de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene", aspect adevărat la momentul respectiv. A considerat reclamantul că șederea sa în România îl îndreptățește să obțină permis de ședere permanentă, fără a lua în considerare aspectul că schimbându-și încadrarea în cea de membru de familie al unui cetățean membru al UE, nu va beneficia de perioada de timp petrecută în România, cu forme legale.
A mai arătat reclamantul că după împlinirea termenului de 5 ani de rezidență în calitate de membru de familie a solicitat autorităților competente eliberarea cărții de rezidență permanentă, iar Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, prin Serviciul Cetățeni Comunitari, prin adresa din 24 octombrie 2012, i-a comunicat refuzul la solicitarea sa, motivând că nu a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, lipsind de pe teritoriul României peste 1200 de zile, aspect pe care reclamantul l-a contestat.
Pentru toate aceste motive reclamantul a solicitat obligarea autorității pârâte să-i acorde dreptul de ședere permanentă în România, drept care i-a fost refuzat prin comunicarea din 24 octombrie 2012, iar, ulterior, prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat și anularea adresei din 24 octombrie 2012 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General pentru Imigrări.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că din cuprinsul documentației anexate rezultă că actul administrativ contestat este legal și temeinic.
Prin sentința civilă nr. 884 din 04 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că prin adresa contestată, din 24 octombrie 2012, pârâtul a dispus respingerea cererii reclamantului de eliberare a cărții de rezidență permanentă, depusă la sediul Serviciului Cetățeni Comunitari București în data de 18 septembrie 2012, reținând că reclamantul nu poate beneficia de acordarea dreptului de rezidență permanentă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 20 din O.U.G. nr. 102/2005; că nu a avut o rezidență continuă și legală în sensul acestui act normativ, deoarece nu a avut înregistrată rezidența în perioada 10 aprilie 2012 - 08 august 2012 și a absentat de pe teritoriul României peste 1200 zile în ultimii 5 ani, depășind limita admisă de maxim 6 luni în decurs de un an.
Instanța de fond a apreciat că se poate reține o rezidență în sensul legii, în raport de care se pot aplica celelalte criterii pentru a determina dacă este întreruptă sau legală, numai dacă rezidența este exercitată în condițiile stabilite de lege, adică de O.U.G. nr. 102/2005.
S-a reținut în considerentele sentinței recurate că șederea/rămânerea pe teritoriul României a cetățeanului UE/membrului de familie al cetățeanului UE, trebuie să fie în primul rând o rezidență și apoi să fie continuă și legală, astfel încât acesta să poată dobândi dreptul de rezidență pe termen lung.
A apreciat instanța de fond că simplul fapt că reclamantul a rămas sau a locuit în România, în perioada 10 aprilie 2012 - 08 august 2012, fără a se înregistra, nu poate fi reținut ca fiind o rezidentă obținută în condițiile O.U.G. nr. 102/2005. Pentru a fi reținută astfel, reclamantul trebuia să solicite înregistrarea și să îndeplinească condițiile art. 12, coroborat cu art. 16 și urm. din O.U.G. nr. 102/2005.
Curtea a constatat că reclamantul nu a investit autoritatea competentă cu o cerere de acordare a rezidenței, iar în cazul acestuia, cetățean iranian, nu se poate reține nici faptul că în perioada 10 aprilie 2012 -08 august 2012 ar fi îndeplinit condițiile pentru acordarea rezidenței. În conformitate cu propriile afirmații ale contestatorului, instanța a reținut că în această perioadă soția reclamantului a absentat din România, astfel încât el nu a însoțit sau s-a alăturat în România soției sale D., cetățean UE.
Curtea a avut în vedere că din evidența intrări/ieșiri în/din România rezultă că reclamantul a absentat de pe teritoriul României peste 6 luni în decurs de un an, depășind astfel limita admisă de art. 20 alin. (5) lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005, astfel că în mod corect a reținut pârâtul că rezidența din ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii nu a fost continuă conform legii.
Instanța a apreciat că, pentru toate aceste motive, măsura neacordării reclamantului a dreptului de rezidență permanentă este în concordanță cu prevederile legale și respectă toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, astfel că acțiunea în anularea adresei care face obiectul litigiului, emisă de pârât din 24 octombrie 2012, nu este întemeiată, fiind respinsă ca atare, iar capătul de cerere privind obligarea pârâtului la a-i acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă în România are caracter accesoriu celui dintâi, fiind, de asemenea, respins.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a respins acțiunea formulată pronunțând o hotărâre vădit netemeinică și nelegală; că din cuprinsul sentinței civile reiese clar faptul că motivarea instanței de judecată se sprijină pe motive contradictorii și străine de natura pricinii; că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul-reclamant precizează faptul că absențele temporare de pe teritoriul României nu au depășit 6 luni în decurs de un an, astfel cum s-a reținut prin hotărârea atacată, deoarece de cele mai multe ori la întoarcerea pe teritoriul României nu se înregistra data intrării.
Recurentul apreciază că, în condițiile în care se află în România de aproximativ 22 ani și de 6 ani posedă permis de ședere în calitate de membru de familie, poate beneficia de dreptul de a i se elibera carte de rezidență permanentă.
Subliniază recurentul că este asociat în cadrul SC E. SRL, persoană juridică română, iar societatea deține în patrimoniu un teren intravilan în comuna Jilava, jud. Ilfov; că este angajat ca medic stomatolog în cadrul cabinetului de stomatologie SC F. SRL; că deține împreună cu soția sa un apartament situat în București, sector 4, precum și un teren intravilan în comuna Corbeanca, jud. Ilfov.
Susține recurentul că perioadele de ședere ale unui resortisant al unui stat terț pe teritoriul unui stat membru, încheiate anterior aderării acestui stat terț la Uniune, trebuie, în lipsa unor dispoziții speciale în actul de aderare, să fie luate în considerare în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă, în măsura în care au fost efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 38/2004/CE.
Apreciază recurentul că art. 16 alin. (1) din Directiva 2004/38 trebuie să fie interpretat în sensul că perioadele de ședere, încheiate pe teritoriul statului membru gazdă numai în temeiul dreptului național și anterior aderării la Uniune a statului de origine al cetățeanului Uniunii, trebuie să fie luate în considerare la calculul duratei de ședere a acestui cetățean cu scopul dobândirii unui drept de ședere permanentă.
Recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței civile recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: Curtea de Apel a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
În speță, recurentul-reclamant A., cetățean iranian, a supus controlului de legalitate refuzul intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, prin Serviciul Cetățeni Comunitari, de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România, exprimat prin adresa din 24 octombrie 2012.
Prin adresa contestată, din 24 octombrie 2012, pârâtul a dispus respingerea cererii reclamantului de eliberare a cărții de rezidență permanentă, depusă la sediul Serviciului Cetățeni Comunitari București, în data de 18 septembrie 2012, reținând faptul că:
a) în drept, reclamantul nu îndeplinește condițiile pentru acordarea rezidenței permanente prevăzute la art. 20 alin. (2) și 5 lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, republicată, respectiv nu a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul României, în ultimii 5 ani.
b) în fapt: absența reclamantului de pe teritoriul României din ultimii 5 ani a fost de peste 1200 de zile, în unele perioade depășind cu mult limita admisă de lege, de maxim 6 luni în decurs de un an;
În perioada cuprinsă între 10 aprilie 2012-08 august 2012, nu a mai solicitat înregistrarea rezidenței pe teritoriul României.
Curtea de apel a reținut, prin sentința recurată, că reclamantul a fost luat în evidențele pârâtei în anul 1990, iar în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii a avut prelungit dreptul de rezidență în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 102/2005, în considerarea calității sale de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene, după cum urmează: în perioada 10 aprilie 2007 - 09 aprilie 2012 a avut reglementat dreptul de rezidență; în perioada 10 aprilie 2012 - 08 august 2012 nu a avut reglementat dreptul de rezidență, iar pentru perioada 09 august 2012 - 08 august 2017 avea reglementat dreptul de rezidență.
A mai reținut Curtea de apel că, în urma verificărilor în evidența intrări/ieșiri în/din România, a rezultat faptul că reclamantul a absentat de pe teritoriul României după cum urmează: în perioada 2007-2008 - 98 zile, în perioada 2008-2009 - 173 zile, în perioada 2009-2010 - 298 zile, în perioada 2011-2012 - 295 zile, în perioada 2012 - până la data analizării cererii - 130 zile.
S-a concluzionat astfel că reclamantul nu poate beneficia de acordarea dreptului de rezidență permanentă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 20 din O.U.G. nr. 102/2005, motivat de faptul că nu a avut o rezidență continuă și legală în sensul acestui act normativ, deoarece nu a avut înregistrată rezidența în perioada 10 aprilie 2012 - 08 august 2012 și a absentat de pe teritoriul României peste 1200 zile în ultimii 5 ani, depășind limita admisă de maxim 6 luni în decurs de un an.
Soluția curții de apel este legală, fiind adoptată și de Înalta Curte în urma propriului demers de interpretare și aplicare a cadrului normativ la situația de fapt specifică pricinii.
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză și răspunzând la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 102/2005:
„Art. 20 - (1) Cetățenii Uniunii Europene care au o rezidență continuă și legală Ție teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani beneficiază de dreptul de rezidență permanentă.
(2) Persoanele care nu au cetățenia Uniunii Europene și care au o rezidență continuă pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, în calitate de membri de familie ai unui cetățean al Uniunii Europene rezident sau rezident permanent, beneficiază de prevederile alin. (1).
În înțelesul alin. (1) și (2), rezidența continuă presupune exercitarea dreptului de rezidență, în condițiile legii, în ultimii 5 ani anteriori soluționării cererii de rezidență permanentă. Dovada continuității rezidenței cade în sarcina solicitantului și poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
În înțelesul alin. (1), rezidența legală presupune exercitarea dreptului de rezidență pe teritoriul României, în condițiile legii, fără a fi întreruptă de o măsură de limitare sau restrângere a dreptului de rezidență, potrivit prezentei ordonanțe de urgență, ori de o măsură de îndepărtare de pe teritoriul României, potrivit O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
(5) La stabilirea continuității perioadei de rezidență nu sunt considerate întreruperi:
a) absențele temporare de pe teritoriul României care nu depășesc 6 luni în decurs de un an;
b) absența de pe teritoriul României pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu;
c) absența de pe teritoriul României pentru motive întemeiate, precum starea de graviditate și de naștere, boală gravă, participarea la programe de învățământ sau pregătire profesională ori mutarea în interes de serviciu într-un alt stat membru sau o țară terță, pentru o perioadă de maximum 12 luni consecutive;
c) perioada îi care fost executată o pedeapsă privativă de libertate pe teritoriul României, mai mică de 6 luni.
(6) Dreptul de rezidență permanentă se pierde în cazul unei absențe de pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani consecutivi".
Conform prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 102/2005:
„Art. 21 - (1) Prin excepție de la prevederile art. 20, rezidenții beneficiază de rezidență permanentă, anterior împlinirii perioadei continue de 5 ani de ședere, atunci când:
a) au statutul de lucrător dacă, în momentul încetării activității, au împlinit vârsta prevăzută de legislația națională în vederea pensionării pentru limită de vârstă sau, în cazul în care contractul de muncă încetează cu drept de pensionare anticipată în condițiile legii, dacă au fost angajați în România cel puțin în ultimele 12 luni și au avut o ședere continuă mai mare de 3 ani pe teritoriul României. Pentru rezidenții care desfășoară profesii liberale, condiția referitoare la vârsta de pensionare se consideră îndeplinită în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani, dacă legea nu prevede altfel;
b) au statutul de lucrător și o ședere continuă pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani și încetează munca din cauza pierderii totale sau a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, condiția referitoare la durata șederii nu se aplică;
c) după o perioadă de 3 ani de rezidență, în situația prevăzută la art. 12 alin. (1) lit. a), își desfășoară activitatea într-un alt stat membru, menținăndu-și, în același timp, reședința pe teritoriul României, unde se întorc, regulat, în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână. La acordarea drepturilor prevăzute la lit. a) și b), perioadele de angajare petrecute în statul membru în care persoana în cauză lucrează vor fi considerate ca fiind petrecute pe teritoriul României.
Perioadele de șomaj, de concediu medical sau de încetare a activității datorate îmbolnăvirii ori unui accident, precum și orice alte perioade de încetare a activității pentru motive neimputabile persoanei în cauză se iau în calcul la stabilirea continuității perioadelor prevăzute la alin. (1).
Condițiile referitoare la durata rezidenței și angajării, stabilite la alin. (1) lit. a), și condiția referitoare la durata rezidenței, stabilită la alin. (1) lit. b), nu se vor aplica dacă persoana care este angajată sau desfășoară activități economice în mod independent este căsătorită cu un cetățean român.
În cazul în care cetățeanul Uniunii Europene dobândește dreptul de rezidență permanentă în baza alin. (1), membrii de familie ai acestuia, indiferent de cetățenie, au drept de rezidență permanentă numai dacă gospodăresc împreună cu acesta pe teritoriul României.
În cazul în care cetățeanul Uniunii Europene care avea statutul de lucrător decedează în perioada de activitate, dar anterior dobândirii dreptului de rezidență permanentă, membrii de familie care au gospodărit împreună cu acesta pe teritoriul României pot dobândi dreptul de rezidență permanentă, dacă se află în una dintre următoarele situații:
- la data decesului cetățeanul Uniunii Europene avea o rezidență continuă de cel puțin 2 ani pe teritoriul României;
- decesul a survenit în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale.
Cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora care sunt de origine română sau născuți în România, precum și celor a căror rezidență este în interesul statului român li se poate acorda dreptul de rezidență permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 20 alin. (1).
Minorul ai cărui părinți sunt titulari ai unui drept de rezidență permanentă poate beneficia de dreptul de rezidență permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), la cererea ambilor părinți, a părintelui supraviețuitor, a părintelui căruia i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă sau, după caz, a reprezentantului legal. În cazul în care numai unul dintre părinți este titular al unui drept de rezidență permanentă pe teritoriul României, este necesar consimțământul celuilalt părinte, dat în fața reprezentantului Oficiului Român pentru Imigrări, cu ocazia depunerii cererii sau, după caz, în formă autentică.
(8) Cetățenilor Uniunii Europene care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de rezidență permanentă, fură îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 20 alin. (1)".
Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că poate fi considerată ca fiind continuă o rezidență pe teritoriul României care este exercitată în condițiile legii și care nu este întreruptă, adică cetățeanul să nu fi absentat de pe teritoriul României peste limitele de timp fixate de alin. (5) al art. 20, iar pentru a reține caracterul de legalitate al rezidenței, prima cerință este aceea de a fi exercitată în condițiile legii și apoi de a nu fi intervenit o măsură de limitare sau restrângere a dreptului de rezidență ori o măsură de îndepărtare.
În mod corect a reținut Curtea de apel că nu orice ședere sau rămânere pe teritoriul României a unui cetățean UE sau membru de familie al unui cetățean UE reprezintă o „rezidență pe teritoriul României", ci numai aceea care este exercitată „în condițiile legii", respectiv ale O.U.G. nr. 102/2005 și nu orice cetățean UE sau membru de familie al unui cetățean UE are calitatea de rezident în România, ci numai acela care își exercită dreptul la libera circulație și rezidență pe teritoriul României „în condițiile legii".
Înalta Curte apreciază că simplul fapt că reclamantul a rămas sau a locuit în România, în perioada 10 aprilie 2012 - 08 august 2012, fără a se înregistra, nu poate fi reținut ca fiind o rezidentă obținută în condițiile O.U.G. nr. 102/2005. Pentru a fi reținută astfel, reclamantul trebuia să solicite înregistrarea și să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 12, coroborat cu art. 16 și urm. din O.U.G. nr. 102/2005.
Așa cum rezultă din textele legale anterior citate, rezidența continuă presupune exercitarea dreptului de rezidență în condițiile legii, în ultimii 5 ani anteriori soluționării cererii de rezidență permanentă, iar la stabilirea continuității perioadei de rezidență nu sunt considerate întreruperi absențele temporare de pe teritoriul României care nu depășesc 6 luni în decurs de un an.
Per a contrario, rezultă că orice absență de pe teritoriul României care este mai mare de 6 luni în decurs de un an este considerată întrerupere a continuității rezidenței, astfel încât aceasta nu mai poate fi reținută ca fiind continuă, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond la pronunțarea hotărârii recurate.
Din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că reclamantul a absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni în decurs de un an, depășind limita admisă de art. 20 alin. (5) lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005. Relevantă în acest sens este evidența informatizată a pârâtului depusă la dosar, care reprezintă un document oficial cu privire la situația intrărilor și ieșirilor reclamantului de pe teritoriul României în ultimii cinci ani consecutivi anteriori depunerii cererii privind acordarea dreptului de rezidență permanentă și care atestă faptul că în perioada 2009-2010 acesta a absentat 298 zile (peste 9 luni), iar în perioada 2011-2012 a absentat 295 zile (peste 9 luni).
În mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii atacate că, deși conform art. 20 alin. (3), final, reclamantul a avut posibilitatea să dovedească, prin orice mijloc de probă, că îndeplinește condiția continuității rezidenței, acesta nu a prezentat documente prin care să justifice absențele mai mari de 6 luni de pe teritoriul României, astfel încât în mod corect pârâtul nu a putut reține ca fiind continuă în sensul legii rezidența din ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat în susținerea poziției sale dispozițiile art. 16 și art. 7 din Directiva 38/2004, or această Directivă a fost transpusă în legislația noastră prin O.U.G. nr. 102/2005, iar cele două articole din Directivă își au corespondentul în art. 20, respectiv art. 12 din O.U.G. nr. 102/2005 și toate aceste dispoziții legale relevă faptul că reclamantul trebuia să aibă, pe toată durata celor 5 ani, o rezidență reglementată în condițiile O.U.G. nr. 102/2005 și nu o simplă ședere pe teritoriul național.
În mod corect a reținut instanța de fond faptul că reclamantul nu a probat faptul vecin și conex al perioadelor efective în care a intrat/ieșit pe/din teritoriul României, în timp ce pârâtul a probat fapul că în perioada avută în vedere, a celor cinci ani anteriori depunerii cererii, reclamantul a intrat și ieșit din țară pe perioade de peste 6 luni într-un an, intrările și ieșirile din România fiind evidențiate în sistemul informatic.
În acest context, în mod corect a apreciat curtea de apel că argumentul reclamantului în privința îndeplinirii condițiilor art. 20 alin. (5) lit. a) din O.U.G. nr. 102/2005 nu este întemeiat.
Astfel, se constată că instanța de fond a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat.
De asemenea, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul arătat de recurent, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 884 din 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.