Decizia nr. 1066/2016
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat instanței să dispună anularea deciziei Autorității de Supraveghere Financiară din 21 august 2013 prin care s-a dispus amendarea reclamantului cu amenda în cuantum de 30.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii aplicate cu sancțiunea avertisment.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că deține calitatea de membru al Directoratului Societății B. SA, iar decizia Autorității de Supraveghere Financiară din 21 august 2013 este lipsită de temei legal, fiind emisă cu încălcarea prevederilor legale incidente supravegherii exercitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, iar pretinsele temeiuri de drept menționate în cadrul deciziei, respectiv art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012 nu fac altceva decât să menționeze în mod expres faptul că exercitarea supravegherii de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, precum și aplicarea sancțiunilor se vor realiza în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 32/2000, normele juridice invocate fiind norme de trimitere la alte prevederi legale.
Sentința aplicată prin decizia contestată este nelegală, întrucât elementele de fapt reținute de emitent nu sunt susținute de constatările consemnate de echipa de control în cadrul procesului-verbal sau sunt rezultatul unor erori.
Prin procesul-verbal privind controlul efectuat la B. la data de 27 iunie 2013 nu s-a consemnat ca hotărârea Directoratului B. din data de 18 decembrie 2012 nu ar fi în concordanță cu prevederile legale aplicabile, iar aplicarea hotărârii s-a reflectat asupra rezervelor pentru daună, raportate cu regularitate către Autoritatea de Supraveghere Financiară.
B. a dispus și dispune de rezervă suficiente pentru acoperirea plății daunelor, respectând astfel cerințele inpuse de art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000.
Prin urmare, raportat la motivele de fapt și de drept expuse detaliat în cererea de chemare în judecată, apreciază că decizia Autoritatății de Supraveghere Financiară nr. 623/2013 este lipsită de temei legal.
În subsidiar, se solicită înlocuirea sancțiunii aplicată cu o sancțiune mai ușoară, respectiv avertisment, având în vedere că la individualizarea sancțiunii aplicate, Autoritatea de Supraveghere Financiară nu a respectat normele prin gradularizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicarea Ordinului nr. 113118/2006 care stabilește reguli în detaliu pentru aplicarea principiului prevăzut de art. 35 alin. (6) din Legea nr. 32/2000 potrivit cu care la individualizarea sancțiunii se va ține seama de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și de conduita făptuitorului.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1464/2014 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.
În motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că prin decizia Președintelui Autoritatății de Supraveghere Financiară din anul 2013 s-a dispus efectuarea unui control inopinant la Societatea B. SA, având ca obiect verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, precum și modul de respectare a prevederilor Ordinului Președintelui C.S.A. nr. 11/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind procedura de soluționarea a petițiilor referitoare la activitatea asiguratorilor și intermediarilor în asigurări, iar în urma controlului efectuat s-a încheiat proces-verbal înregistrat la Autoritatea de Supraveghere Financiară din 27 iunie 2013, iar ulterior prin adresa înregistrată la Autoritatea de Supraveghere Financiară din 02 iulie 2013 au fost comunicate „mențiuni la procesul-verbal din 27 iunie 2013”.
În ședința din 24 iulie 2013 a Consiliului Autoritatății de Supraveghere Financiară s-a dispus emiterea deciziei din 21 august 2013 – privind aplicarea d-nei A. a amenzii în cuantum de 30.000 RON.
În cuprinsul deciziei sunt indicate prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, motiv pentru care au fost respinse susținerile reclamantei potrivit cărora în decizia atacată sunt indicate doar norme de trimitere.
Au fost respinse susținerile reclamantei potrivit cărora nu a fost respectată procedura de control reglementată de art. 351 din Legea nr. 32/2000. Din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a reținut că efectuarea controlului a fost dispusă prin decizia nr. 2/2013, iar obiectul controlului a constat în verificarea modalității de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, iar potrivit Normelor privind forma și conținutul raportărilor financiare și tehnice pe care trebuie să le întocmească societățile de asigurare, societatea are obligația să transmită inclusiv raportul privind situația daunelor plătite și a rezervelor de daune. Parte din aceste raportări nu cuprind informații detaliate la nivel de dosar, ci doar informații sintetice la nivel de clase de asigurări, iar verificarea tuturor aspectelor care rezultă din raportări se face prin controale la sediul asiguratorului prin verificarea efectivă a dosarului de daune.
Susținerile reclamantei potrivit cărora nu au fost respectate prevederile art. 381 alin. (6), (7), (10), (13) din Legea nr. 32/2000 au fost apreciate ca neîntemeiate de instanța de fond, având în vedere că prevederile legale invocate reglementează un alt tip de control, respectiv controlul permanent ce se efectuează asupra datelor, informațiilor și documentelor raportate potrivit normelor, ori solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară și comunicate de asigurători.
Prin decizia Autorității de Supraveghere Financiară nr. 623/2013, s-a reținut că prin hotărârea Directoratului din data de 18 decembrie 2012, s-a dispus diminuarea rezervei de daună de la rezerva inițială constituită până la valoarea de un RON, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 zile, fără constatarea efectuată, măsura dispusă ducând la diminuarea rezervei de daună avizată fără a se efectua un calcul fundamentat și documentat în acest sens.
Ca urmare, instanța a reținut că reclamanta a încălcat prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora rezerva de daune se creează și se actualizează lunar în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurători, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății daunelor.
De asemenea, s-a reținut că reclamanta a încălcat și dispozițiile art. 3 alin. (1) – (3) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 3109/2003 privind metodologia de calcul și evidență a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale, potrivit cărora rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate și în curs de lichidare și se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat procedura evenimentului avizat.
Efectele hotărârii din 18 decembrie 2012 nu puteau fi analizate în cadrul activității de control permanent, deoarece hotărârea nu a fost comunicată Autorității de Supraveghere Financiară, iar raportările transmise Autorității de Supraveghere Financiară nu cuprind informații detaliate la nivel de dosar, ci doar informații sintetice la nivel de clase de asigurări, referitoare la rezervele de daune, astfel încât o astfel de constatare nu putea fi făcută decât prin verificarea efectivă a dosarelor de daune.
În esență, instanța a reținut că din probatoriul administrat, rezultă că fondul creat de reclamantă prin constituirea rezervelor nu este suficient pentru acoperirea plății tuturor daunelor, iar informațiile din bazele de date puse la dispoziția echipei de control nu corespund cu informațiile cuprinse în evidența tehnică și nici cu informațiile cuprinse în dosarele de daună fizică, iar evidența contabilă și operativă nu permit întocmirea corectă a rapoartelor solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Rezultă că au fost încălcate prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 32/2000 potrivit cărora asiguratorii au obligația să conducă evidența contabilă și operativă, care să permită întocmirea rapoartelor cerute, faptă ce constituie contravenție în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. d) din același act normativ. În raport de înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond a reținut că datele din evidența tehnică și contabilă au fost alterate, raportările transmise la CSA/ASF nu au fost întocmite pe baza unor date reale și ca urmare nu pot fi analizate rezultatele tehnice ale asiguratorului.
Situația de fapt constatată prin decizia de sancționare rezultă chiar din înscrisurile comunicate de asigurator, respectiv mențiunile din procesul-verbal de control comunicat prin adresa din 02 iulie 2013 și Anexa 2 la procesul-verbal, semnată inclusiv de reclamantă.
Neîntemeiată a fost apreciată de instanță și cererea reclamantei de înlocuire a sancțiunii amenzii cu avertisment, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Autorității de Supraveghere Financiară nr. 113/118/2006, în raport de care s-a apreciat că sancțiunea aplicată a fost corect individualizată.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 1646 din 12 mai 2014 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind dată, totodată, cu aplicarea greșită a normelor de drept procedural.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că sentința recurată nu conține motivele pentru care prima instanță a înlăturat susținerile expuse prin cererea de chemare în judecată potrivit cu care inițierea controlului s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 381 alin. (6), (7), (10), (13) din Legea nr. 32/2000, concluziile instanței nefiind susținute de prevederile legale.
Prima instanță a reținut că prevederile art. 381 alin. (6), (7), (10) din Legea nr. 32/2000 reglementează controlul permanent și nu controlul inopinat, afirmație neîntemeiată în raport de alin. (10) care stabilește condițiile în care se poate realiza un control inopinat. Situația premisă pentru demararea unui control inopinat este existența unor abateri constatate în cadrul controlului permanent, iar nu existența unor neconcordanțe sau insuficiențe a datelor și informațiilor transmise, dar prin cererea de chemare în judecată s-a susținut ipoteza impusă de alin. (10) pentru demararea controlului inopinat.
Instanța de fond nu a arătat care sunt motivele pentru care au fost înlăturate argumentele care indicau că hotărârea Directorului B. din 18 decembrie 2012 nu contravine dispozițiilor legale incidente și nu se demonstrează că nivelul rezervelor B. ar fi insuficiente pentru plata daunelor.
De asemenea, aspectele reținute de prima instanță în ceea ce privește erorile operaționale, salvarea și restaurarea datelor sunt rezultatul unor confuzii.
Totodată referințele la sistemul de control intern sunt netemeinice întrucât procedurile de control intern la nivelul companiei există, au fost aplicate și controlul intern este eficient.
Prin sentința recurată, instanța de fond face o greșită aplicare a principiilor și normelor legale privind individualizarea sancțiunilor contravenționale fără a ține cont de faptul că aspectul factual reținut de Autoritatea de Supraveghere Financiară în motivarea sancțiunii nu vizează faptele personale ale recurentei-reclamante și nu există indicii ca în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ar fi acționat cu intenție sau culpă.
Ca urmare, în raport de motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinarea prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, reluând argumentele expuse pe larg prin întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual.
Cu privire la criticile expuse de recurentă prin recursul declarat, intimata apreciază că în mod corect a reținut instanța că, Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară poate dispune potrivit art. 381 alin. (10) efectuarea unui control inopinat la sediul asiguratorului sau în cazul în care este în desfășurare un control periodic, poate dispune extinderea acestuia și asupra aspectelor negative sesizate.
De asemenea, intimata apreciază că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină referitoare la hotărârea Directorului B. din data de 18 decembrie 2012, instanța de fond arătând pe larg în considerentele sentinței situația de fapt și de drept reținută.
Afirmația recurentei, în sensul că motivarea instanței este rezultatul „unei confuzii” este neîntemeiată, iar faptele reținute prin decizia contestată constituie contravenție în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor.
În concluzie, instanța de fond a analizat corect probatoriul administrat în cauză și a înlăturat argumentat susținerile reclamantei aplicând corect principiul ce rezultă din normele legale privind individualizarea sancțiunilor contravenționale.
În concluzie se apreciază că gradul de pericol social al faptelor săvârșite precum și celelalte criterii, având în vedere și sancțiunile prevăzute de art. 39 alin. (3) lit. a)-e) din Legea nr. 32/2000 s-a dispus corect sancționarea recurentei cu amendă.
Procedura derulată în recurs
În procedura de filtru reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., au fost verificate îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486, iar pe baza recursului, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, s-a întocmit raportul în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raport ce a fost comunicat părților conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar în ședința din data de 9 februarie 2016, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost admis în principiu recursul declarat, părțile fiind citate în ședință publică.
Hotărârea instanței de recurs
Analizând sentința recurată în limita criticilor formulate de recurentă, ținând cont de probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, decizia nr. 623 din 29 august 2013 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin care în calitate de persoană semnificativă/membru al Directoratului Societății B. SA a fost sancționată cu amendă în cuantum de 30.000 RON pentru săvârșirea a trei abateri prevăzute de art. 39 din același act normativ.
1. Astfel prin hotărârea Directorului din data de 18 decembrie 2012 a fost diminuată rezerva de daună avizată, fără a se efectua un calcul fundamentat și documentat, fiind încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și art. 3 alin. (1) – (3) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 3109/2003 privind metodologia de calcul și evidență a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 31 alin. (2) lit. a), c), h) din Legea nr. 32/2000.
2. Informațiile cuprinse în bazele de date puse la dispoziția echipei de control nu corespund cu informațiile cuprinse în evidențele tehnice și nici cu informațiile cuprinse în dosarele de daune fizice, iar evidența contabilă și operativă nu permite întocmirea corectă a rapoartelor solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, fiind incidente astfel prevederile art. 230 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 32/2000, fapte ce întrunesc elementele constitutive al contravențiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. d) din același act normativ.
3. În timpul controlului au fost identificate erori operaționale și deficiențe în salvarea și restaurarea datelor, fiind încălcate dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (4) din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale contravențiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 32/2000.
În raport de aceste fapte, instanța de fond a analizat pe larg situația expusă de reclamantă, astfel că în cauză nu pot fi reținute criticile formulate de recurentă în raport de motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că sentința recurată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., instanța de fond arătând în considerentele sentinței situația de fapt reținută în baza probatoriului administrat, motivele de fapt și de drept avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate, alegațiile recurentei privind nemotivarea criticilor vizând încălcarea prevederilor art. 381 alin. (6), (7), (10) și (13) din Legea nr. 32/2000 și nemotivarea sentinței cu privire la argumentele reclamantei cu referire la hotărârea Directorului B. din data de 18 decembrie 2012 și „confuzia instanței”, neputând fi reținute.
Este adevărat că potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă în considerente motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată de aceasta, fiind de natură a înlătura orice arbitrariu, să convingă părțile de temeinicia și legalitatea hotărârii, dar hotărârea recurată corespunde exigențelor din perspectiva dispozițiilor legale evocate mai sus, făcând totodată posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Indiscutabil, nu se poate cere instanței ca prin considerentele sentinței să răspundă detaliat fiecărui argument invocat în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de nelegalitate sau netemeinice, în condițiile în care instanța de fond a examinat efectiv argumentele expuse de recurentă luând în considerare probatoriul administrativ în cauza din care a rezultat situația de fapt și de drept expusă.
Este util de subliniat că motivarea pe scurt a unei hotărâri, dar prin care s-a examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost expuse, corespunde exigențelor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., aspect reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin Hotărârea Helle contra Finlandei din 19 decembrie 1997.
Instanța de fond a arătat pe larg condițiile în care se efectuează controlul permanent asupra datelor, informațiilor și documentelor raportate potrivit normelor legale, ori solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară și comunicate de asiguratori, precum și condițiile în care Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară poate dispune potrivit art. 381 alin. (10) din Legea nr. 32/2000 efectuarea unui control inopinat la sediul asiguratorilor.
Este de reținut că, potrivit art. 381 alin. (2) „Efectuarea unui control periodic sau inopinat se hotărăște prin decizia Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor”, iar în speță, controlul la B. SA s-a efectuat conform art. 381 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, în baza deciziei din 14 mai 2013, control ce a vizat verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului nr. 11/2012.
Este evident că prin controlul efectuat nu a fost verificată întraga activitate a societății așa cum susține recurenta, ci punctual în raport de dispozițiile art. 13, art. 381 din Legea nr. 32/2000, respectiv „verificarea modului de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune precum și modul de respectare a prevederilor Ordinului nr. 11/2012”.
Obiectul controlului inopinat menționat în procesul-verbal din data de 23 ianuarie 2013, vizează modul de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune în raport de decizia nr. 2 din 14 mai 2013, instanța de fond analizând pe larg și motivele de nelegalitate invocate de recurentă în raport de dispozițiile art. 381 alin. (6), (7), (10) și (13) din Legea nr. 32/2000.
Nu se poate reține nici critica vizând nemotivarea sentinței în raport de argumentele reclamantei cu privire la faptul că hotărârea Directorului B. din data de 18 decembrie 2012 nu contravine dispozițiilor legale, în condițiile în care instanța a reținut corect că prin hotărârea menționată a fost diminuată rezerva de daune avizată fără a se efectua un control fundamentat, încălcându-se astfel dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, precum și prevederile art. 3 alin. (1)-(3) din Normelor privind aplicarea prevederilor Ordinului nr. 3109/2003 privind metodologia de calcul și evidența rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale.
Situația de fapt reținută de prima instanță în ceea ce privește erorile operaționale, salvarea și restaurarea datelor nu este rezultatul „unei confuzii”, așa cum susține recurenta, ci starea de fapt și de drept ce rezultă din probatoriul administrat în cauză, respectuv Anexa 2 la procesul-verbal, instanța de fond argumentând corect și detaliat considerentele pentru care s-a reținut că au fost identificate erori operaționale precum și deficiențe în salvarea și restaurarea datelor, considerente împărtășite și de instanța de recurs, având în vedere probele administrate din care rezultă incidența în cauza prevederilor art. 7 alin. (1) și alin. (4) din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și managerial al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activităților de audit intern, puse în aplicare de Ordinul nr. 18/2009.
Nici criticile vizând individualizarea sancțiunii contravenționale nu pot fi reținute în raport de motivele arătate de recurentă, respectiv lipsa de vinovăție, întrucât din probele administrate, procesul-verbal de control și anexele acestuia, cât și din decizia contestată, rezultă deficiențe în activitatea societății pentru care recurenta este răspunzătoare în virtutea calității deținute, persoană semnificativă și de conducere, prin dispozițiile art. 2 lit. a) pct. 11 și 111 din Legea nr. 32/2000, fiind definite persoanele semnificative și de conducere.
Este evident că faptele reținute prin decizia contestată, întrunesc elementele constitutive ale contravențiilor enumerate la pct. 1-3 din decizie, iar sancțiunea aplicată a fost corect individualizată în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1)-(3) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, puse în aplicare prin Ordinul nr. 8113118/2006.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurentă prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8, motiv pentru care în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul reclamantei A. formulat împotriva sentinței civile nr. 1464 din 12 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1464 din 12 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2016.