Decizia civilă nr. 122/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 8 octombrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 1479 din 28 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015.
Cererea de recurs este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (8) C. proc. civ.
Recurenta a indicat motivele de drept pe care își fundamentează cererea și a criticat decizia atacată din perspectiva nelegalității, considerentele învederate vizând explicit motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.
Autoarea recursului a susținut, în primul rând, că nu s-ar fi ținut cont de decizia nr. 8/20014, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat asupra nulității absolute a măsurii de concediere dispuse în cazul neacordării duratei minime de preaviz de 20 de zile lucrătoare.
Printr-o altă critică, s-a menționat, prin raportare la prevederile art. 431 alin. (2) și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., că nu s-ar fi respectat autoritatea de lucru judecat ce ar rezulta, atât din dispozitivul, cât și din considerentele hotărârilor judecătorești contrare, date în aceeași speță, în dosare diferite și de complete de judecată diferite, de către Curtea de Apel București.
În fine, în opinia recurentei, hotărârea atacată ar fi pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu ar prevedea condiția de admisibilitate a triplei identități de obiect, părți și cauză, ci doar pe cea a identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății. Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la hotărârile definitive contrare invocate, având ca obiect contestații împotriva deciziilor de concediere emise în cadrul procesului de concediere colectivă din Societatea Română de Televiziune, s-a subliniat faptul că efectul pozitiv al lucrului judecat s-ar impune într-un alt proces care nu prezintă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios anterior dezlegat.
Recursul a fost comunicat intimatei care a formulat și a atașat la dosar întâmpinare, solicitând motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
După ce i-au fost comunicate apărările intimatei, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea acestora și învederând, în esență, că își menține cererea de recurs astfel cum a fost formulată și motivată.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 513 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății în cauză.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care se vor expune în continuare.
În speță, prin hotărârea atacată pe calea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiți, secția a ll-a civilă, a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 1765 din 14 noiembrie 2014, pronunțată de Curte de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pe motiv că cele două hotărâri pretins contradictorii nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, întrucât cele două litigii nu au același părți.
În mod nejustificat se susține de către recurentă că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Rațiunea reglementării cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat.
Acest text nu poate justifica examinarea fondului cauzei, respectiv a fondului cererii de revizuire, cu referire la hotărârile pretins contradictorii, invocate drept temei al revizuirii.
Legiuitorul a urmărit ca, prin decizia supusă cenzurii instanței de control judiciar, să nu se pronunțe o soluție contrară unei alte hotărâri pronunțate într-o cauză identică.
În speță, acest principiu nu este însă încălcat, având în vedere că recurenta nu a dovedit faptul că, relativ la întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1479 din 28 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015, singurul aspect examinat de către instanța de revizuire, s-ar fi pronunțat vreo soluție contrară, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de secția a ll-a civilă a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Prin urmare și aserțiunilor formulate din perspectiva nerespectării prevederilor art. 431 alin. (2) și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., le lipsește relevanța acordată de recurentă.
În atare situație, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele textului legal invocat.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Susținerea referitoare la pretinsa nesocotire a dispozițiilor hotărârii pronunțate în recursul în interesul legii nu are semnificația acordată de autoarea recursului, având în vedere faptul că aceasta viza, în exclusivitate, aspecte de fond.
Or instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire deduse judecății și pronunțând soluția exclusiv cu privire la acest aspect, chestiune asupra căreia hotărârea respectivă nu avea nici un fel de incidență.
În același context, se observă că nu pot fi reținute nici argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv, ce vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis a condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire în cazul prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Ipoteza de nelegalitate expusă de parte nu se regăsește în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Relativ la existența condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire formulate în cauză de A., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că secția a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de revizuire, a stabilit în mod just faptul că dosare în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice nu au aceleași părți, neputându-se stabili, astfel, o încălcare a autorității de lucru judecat.
În atare situație, se reține că, într-adevăr, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele de admisibilitate a caii de atac in discuție, prevăzute de textul legal invocat.
Analizarea aspectelor concrete menționate în cererea dedusă judecății relevă faptul că ceea ce semnalează în fapt recurenta- revizuentă este o pretinsă jurisprudență neunitară, vizând o anume chestiune de drept, soluționată diferit de instanțe, însă mijlocul procedural ales de parte nu permite reglarea practicii judiciare pe această cale, legiuitorul prevăzând în acest scop alte modalități.
Cât privește dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, se constată că acestea este conformă dispozițiilor legale incidente.
În raport cu considerentele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât susținerile recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva decizie nr. 1479 din 28 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2016.