Decizia civilă nr. 14/2016
Asupra admisibilității în principiu a recursului de față, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 10 noiembrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A., B., C., D., E., F., prin reprezentant convențional G., împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/110/2014/a1.
În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.
Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed:
Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la anumite categorii de încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile de a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres și limitativ.
În speță, pentru încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Recurentele F., A., E., D., C. și B. au declarat recurs împotriva încheierii prin care secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul unui recurs.
Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 466 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepția celor care întrerup cursul judecății, urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală.
Cu privire la hotărârile asupra recursului, acestea sunt definitive, conform prevederilor art. 634 alin. (5) C. proc. civ.
Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual civilă.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.
Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 483 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății.
Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa.
În exercitarea controlului judiciar, instanța imediat superioară, sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură cu soluționarea cauzei.
Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.
Așadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 483 C. proc. civ. ori a art. 634 din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.
În consecință, recursul cu care instanța este sesizată în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată ar fi admisibil, iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă să se pronunțe asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.
Prin decizia nr. 36, ce a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I, nr. 368/30.05.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în secții unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”.
Însă, în considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”.
Așa fiind, în mod evident, încheierea prin care secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menționate.
Pe de altă parte, completul de 5 judecători, în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței superioare în sensul prevăzut de legea procesual civilă cu referire la normele speciale cuprinse în Legea nr. 47/1992, republicată.
Așadar, cum recursul privește o încheiere a secției l civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs, iar hotărârea ce se va pronunța în cauză va fi o hotărâre definitivă, este evident că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În acest sens, s-a conturat și jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completele de 5 judecători, în alte materii decât cea penală.
Pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța trebuie să examineze căile de atac cu care este sesizată prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A., B., C., D., E., F., prin reprezentant convențional G., împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/110/2014/a1.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2016.