Decizia civilă nr. 152/2015
Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 12 ianuarie 20145, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară, A. și B. împotriva Hotărârii nr. 10/P din 29 octombrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
1. Recursul Inspecției Judiciare
Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva procurorului B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), l) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai aspre ambilor pârâți, raportat la gravitatea faptelor, precum și la conduita pe care aceștia ar fi avut-o pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare.
În opinia Inspecției Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Cele două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent din perspectiva faptei ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, titularul acțiunii disciplinare susținând, în esență, că secția pentru procurori a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând probele cu martori și înscrisurile administrate nemijlocit atât în faza cercetării disciplinare, cât și de către instanța de disciplină, fără a motiva înlăturarea acestora și dând relevanță juridică doar unora dintre declarațiile date în instanță de către pârât, direct interesat în a nu atrage asupra sa vreo răspundere penală, disciplinară sau materială.
Incidența primului motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecția Judiciară, pe cale de consecință, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. a), l) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (6) lit. b), ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la cele ale art. 19 alin. (1), art. 30 alin. (3) și alin. (7) și art. 29 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție și la cele ale art. 175 și art. 178 alin. (2) C. proc. civ., precum și la procesele-verbale ce atestă aducerea la cunoștința pârâtului B. a întregului material probator, Inspecția Judiciară a susținut că, în cadrul cercetării disciplinare, au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, instanța de disciplină admițând în mod nelegal excepția nulității invocată de procurorul B.
S-a menționat că lipsa unei reglementări legale mai precise a situației în care, după începerea cercetării disciplinare pentru săvârșirea unei abateri disciplinare, în raport cu o anume situație de fapt, sunt identificate și alte împrejurări ce se regăsesc în cadrul aceleiași abateri, nu poate constitui, în opinia acestei recurente, o cauză de nulitate.
2. Recursul procurorului B.
Recurentul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, vizând primul motiv de recurs invocat, acest recurent a arătat, prin raportare la art. 315 alin. (2) și art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că în mod neprocedural și cu încălcarea prezumției de nevinovăție și a condiției procesului echitabil, instanța de disciplină a procedat la audierea martorului C. și și-a fundamentat în principal hotărârea pe declarația acestui martor, cu toate că se afla în relație de dușmănie cu respectivul martor și învederase acest aspect secției pentru procurori.
Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat, procurorul recurent și-a structurat criticile, în esență, pe următoarele aspecte principale, argumentate detaliat, cu referire punctuală la actele și lucrările dosarului și la considerentele reținute în hotărârea atacată:
- procedura disciplinară desfășurată de către inspectorii judiciari și, ulterior, de către instanța de disciplină, s-ar fi derulat cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil;
- modul de redactare a hotărârii ar releva tendința secției pentru procurori de a favoriza Inspecția Judiciară;
- adoptarea unei tactici de anchetă, chiar în condițiile în care aceasta presupune concluzii în sensul admiterii cererii unui inculpat, nu poate fi de natură a compromite demnitatea procurorilor în profesie și în societate;
- ar fi indubitabil, probat și necontestat faptul că inițiativa denunțurilor a aparținut inculpatului C., aspect care, per se, aducea într-o nouă lumină aspectele legate de circumstanțele personale ale acestuia, relevante în contextul înlocuirii măsurii arestării preventive;
- în mod eronat, instanța de disciplină ar fi apreciat asupra consecințelor pretinsei înțelegeri asupra altor situații sau asupra imaginii și prestigiului justiției;
- nu s-a dat o relevanță probatorie corectă discuțiilor avute cu superiorul ierarhic și cu cei doi decidenți din structura centrală, care ar releva faptul că intenția de a susține punerea în libertate a inculpatului C. a fost subsumată unei strategii de anchetă și unui interes procesual și împrejurarea că aceștia nu au sesizat și invocat vreo vătămare a prestigiului justiției prin măsurile luate, deși ar fi putut sau ar fi trebuit să o facă;
- probele administrate ar atesta faptul că nu i-a promis inculpatului C. că va obține punerea sa în libertate, nu s-a discutat despre și nu a existat o posibilă influențare neprocedurală, pe care ar fi putut-o exercita personal sau prin procurorul de ședință a judecătorilor ce urmau a se pronunța supra cererilor inculpatului;
- referirea la art. 19 din Legea nr. 682/2002 din cuprinsul hotărârii ar demonstra necunoașterea acestor prevederi și subiectivismul secției pentru procurori;
- s-au invocat aspecte din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința exercitării funcției cu rea-credință, considerate relevante de către recurent;
- relativ la individualizarea sancțiunii, cu referire la considerentele expuse în opinia separată, s-ar fi reținut greșit, ca circumstanță agravantă, faptul că a mai fost cercetat disciplinar, cu toate că nu a fost, totuși, sancționat disciplinar.
3. Recursul procurorului A.
Cu toate că acest recurent a criticat în mod explicit hotărârea atacată exclusiv din perspectiva netemeiniciei, sub aspectul modalității de apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, s-a susținut, în esență, că, fără fundament, instanța de disciplină ar fi constatat întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, ceea ce s-ar putea constata ca vizând nelegalitatea respectivei hotărâri.
Sub un prim aspect, cu referire la conținutul reglementării cuprinse în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, autorul acestui recurs a susținut, în esență, că, în mod greșit, s-a stabilit că ar fi întrunit elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de acest text, dat fiind că articolul de presă avut în vedere de Consiliul Superior al Magistraturii nu vizează activitatea sa profesională și nici conduita sa în calitate de magistrat.
Cât privește concluziile pe care le-a formulat în fața instanței penale în ședința de judecată din data de 21 august 2013, cu referire la practica instanței supreme în materie, s-ar fi apreciat greșit că ar fi contribuit în mod esențial la inducerea ideii de justiție negociată, subiectivă, cu toate că a avut aceleași date și informații ca și colegul său, D., care s-a aflat anterior într-o situație similară și care nu a fost sancționat.
Sub un alt aspect, s-a menționat că instanța de disciplină a concluzionat în mod greșit și cu privire la existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, atât în privința laturii obiective, cât și a laturii subiective, fiind interpretate eronat atât probele administrate, cât și dispozițiile art. 991 din legea menționată.
A mai subliniat acest recurent că baza factuală a ambelor abateri disciplinare ce i-au fost imputate este aceeași, neputându-se stabili, în opinia sa, săvârșirea, prin același act material, a două abateri distincte, în concurs ideal cu două forme de vinovăție diferite, respectiv intenție directă și culpă, sub forma gravei neglijențe.
Recurentul nu și-a încadrat în drept criticile formulate în cererea de recurs, acesta precizând însă, în concluziile formulate oral cu prilejul dezbaterilor, că temeiul de drept al recursului îl constituie dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, criticile formulate vizând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Încheierea din data de 15 iunie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursurile deduse judecății în speță.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
I. Recursul Inspecției Judiciare
Primul motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Aspectele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.
Susținerile Inspecției Judiciare privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul hotărârii și al Încheierii de ședință din data de 4 iunie 2014, atacată în condițiile art. 494, coroborate cu cele ale art. 466 alin. (4) C. proc. civ.; în care instanța de disciplină și-a expus argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la considerentele care au determinat-o să aprecieze că acțiunea este, în parte, fondată și, respectiv, că excepția invocată de pârâtul B. este întemeiată și să constate nulitatea actului de sesizare în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în imixtiunea procurorului B. în activitatea procurorului D.
Întrucât recursul vizează, în primul rând, dezlegarea dată excepției invocate de pârâtul B., se constată că excepția a fost corect examinată prin prisma unei analize complete a modului de efectuare a sesizării secției cu privire la o nouă abatere prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, față de procurorul menționat, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Nu se poate reține nici susținerea recurentei privind pretinsele motive contradictorii cuprinse în hotărâre.
Afirmațiile recurentei vizând pretinsa ignorare a probelor administrate în cauză, înlăturarea nemotivată a acestora și preluarea necritică, de către instanța de disciplină, a argumentelor invocate în apărare, nu au semnificația propusă de recurentă și nu pot atrage nelegalitatea hotărârii, câtă vreme analiza secției pentru procurori s-a realizat exclusiv din perspectiva excepției invocate, aspectele anterior expuse neprezentând relevanță din acest punct de vedere.
Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii, cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 45 alin. (6) lit. b), ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la cele ale art. 19 alin. (1), art. 30 alin. (3) și alin. (7) și art. 29 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție și ale art. 175 și art. 178 alin. (2) C. proc. civ.
Practic, titularul acțiunii disciplinare critică soluția de constatare a nulității actului de sesizare în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în imixtiunea în activitatea procurorului D., de către procurorul B.
În cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că, relativ la această faptă, exercitarea acțiunii disciplinare s-a făcut, practic, fără a se fi efectuat anterior verificările prealabile prevăzute de lege.
Textele legale invocate de Inspecția Judiciară, ca și aspectele de fapt menționate nu au relevanța propusă de autoarea acestui recurs, în raport cu caracterul imperativ al dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu împrejurarea, necontestată, că, deși începerea cercetării disciplinare privea o anume faptă de imixtiune, sesizarea instanței de disciplină s-a realizat pentru o altă faptă de imixtiune, desfășurată în alte împrejurări și care viza un alt magistrat.
În mod corect, prin raportare și la prevederile art. 14 alin. (2), ale art. 19 alin. (2) și ale art. 26 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, faptul că, la data de 26 februarie 2014, la finalizarea cercetării disciplinare, i s-a învederat pârâtului B. că poate lua cunoștință de probele administrate, a fost înlăturat ca lipsit de relevanță de către instanța de disciplină, întrucât acestuia nu i se comunicase anterior că cercetarea disciplinară viza și o nouă situație de fapt, iar rezoluția de începere a cercetării disciplinare și probele administrate, de care pârâtul luase deja cunoștință, vizau o cu totul altă situație.
Ca atare, pe bună dreptate, instanța de disciplină a apreciat că exercitarea acțiunii disciplinare pentru o abatere disciplinară vizând o situație de fapt diferită de cea care a determinat însăși începerea cercetării disciplinare, atrage nelegala sesizare a secției pentru procurori, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, nelegalitate, ce nu poate fi înlăturată decât prin sancționarea acesteia cu nulitatea.
În ceea ce privește criticile privind individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate procurorului B., se constată că, întrucât, așa cum s-a expus în cele ce preced, secția pentru procurori în materie disciplinară a aplicat și interpretat corect normele de drept material incidente și a constatat că nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a magistratului menționat și pentru această faptă, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanța de disciplină este legală, argumentele invocate de recurentă nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină și nici să justifice opinia titularului acțiunii disciplinare, în sensul că sancțiunea aplicată nu ar fi suficientă.
Relativ la solicitarea Inspecției Judiciare, formulată la finalul cererii de recurs, de a se aplica și celuilalt procuror pârât, A., o sancțiune mai aspră, este de observat că autoarea recursului nu a expus niciun argument în susținerea cererii, aspectele invocate vizându-l exclusiv pe procurorul B., astfel încât și sub acest aspect, se impune a se conchide că recursul este neîntemeiat.
Anterior examinării recursurilor deduse judecății de către cei doi magistrați pârâți, având în vedere faptul că aceștia au formulat critici și strict din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, expunând în detaliu aspecte vizând situațiile factuale reținute și probatoriul administrat punctual pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte subliniază că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi examinată.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispune că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursurile și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs fiind limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se vor examina exclusiv criticile formulate din perspectiva nelegalității și exclusiv în ceea ce privește hotărârea instanței.
În atare situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară și care privesc aspecte legate de modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire a actului de sesizare a instanței de disciplină, de efectuare a cercetării prealabile, deci anterior învestirii secției pentru procurori, ca instanță de disciplină, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.
II. Recursul procurorului B.
Primul motiv de casare invocat de acest recurent este cel prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate menționată de recurentul procuror B. nu se circumscrie acestui motiv de recurs.
Cât privește probele testimoniale ale dosarului, se constată că acestea au fost legal încuviințate și administrate.
Împrejurarea că, în limitele competențelor ce-i revin și pentru stabilirea concretă a situației sub aspectul conduitei procurorilor pârâți, secția pentru procurori a încuviințat ca probă declarația unei persoane cercetate de către magistrat, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 315 alin (1) pct. 3 C. proc. civ.
Afirmația recurentului privind pretinsa stare de dușmănie cu respectiva persoană, nesusținută de niciun mijloc de probă, reprezintă o simplă aserțiune, irelevantă sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de către acest recurent prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Contrar celor susținute de recurent, instanța de disciplină nu i-a încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și nici pe cel al egalității armelor și de tratament.
Verificându-se sub acest aspect atât hotărârea atacată, cât și încheierile premergătoare, se constată că, în cauză, astfel cum rezultă din întreaga procedură desfășurată în condiții de contradictorialitate, recurentului i-au fost respectate toate garanțiile procesuale, acesta având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, depunând întâmpinare, cerere de probatorii (încuviințată în integralitate), concluzii scrise, fiindu-i admisă excepția invocată, fiindu-i comunicate, la cerere, actele solicitate din dosar.
Împrejurarea că, după dezbateri contradictorii desfășurate în ședință publică și urmare cercetării judecătorești, secția pentru procurori a considerat întemeiate și și-a însușit o parte din aspectele sau argumentele invocate în acțiunea disciplinară nu poate fi considerată o modalitate de îngrădire a vreunui drept substanțial sau procesual al părții sau o atitudine părtinitoare.
Nu se justifică nici afirmația din recurs privind pretinsa neexaminare a apărărilor formulate sau încălcarea prezumției de nevinovăție, câtă vreme instanța de disciplină nu numai că a analizat, dar a și încuviințat parte din mijloacele de apărare formulate de acest pârât, de exemplu în ceea ce privește excepția nulității invocată; argumentele și susținerile nereținute fiind înlăturate motivat.
În exercitarea rolului său în aflarea adevărului, reglementat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de disciplină a verificat și apărările acestui pârât procuror, astfel încât neînsușirea unor susțineri ale acestuia, realizată cu respectarea dispozițiilor legale și în limitele atribuțiilor prevăzute de lege, nu are semnificația încălcării prezumției de nevinovăție sau de nelegalitate, învederate de autorul recursului de față.
Nu au legătură de relevanță juridică invocată nici considerentele expuse în acest context privind pretinsa disproporționalitate dintre acuzare și apărare, cu referire la pretinsele rațiuni ce ar fi determinat efectuarea cercetării disciplinare în speță sau la modul de administrare a probatoriilor și de desfășurare a cercetării judecătorești, acestea rezultând dintr-o apreciere subiectivă, nesusținută probator, a părții, nemulțumite de dezlegarea dată acțiunii exercitate împotriva sa.
Tot în mod legal s-a stabilit și întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru faptele expuse în conținutul sesizării formulate de Inspecția Judiciară.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu".
Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constă în exercitarea funcției cu rea-credință, legiuitorul stabilind prin dispozițiile art. 991 din aceeași lege că: "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".
Aceste norme vin în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea menționată, care dispun că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
În speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestor abateri reținute în sarcina acestui procuror pârât.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unor acte de justiție înfăptuite cu înfrângerea unei valori sociale.
În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, atât în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă organizarea și funcționarea adecvată a organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale magistraților, stabilite prin legi și regulamente.
Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina acestui recurent, se reține că secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.
Declarațiile concrete, clare și concordante ale martorilor audiați, confirmate până la un punct de o parte din chiar declarațiile recurentului, demonstrează situația de fapt expusă din această perspectivă în acțiunea disciplinară și reținută ca atare de instanța de disciplină. Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar că există conduită ilicită, vinovăție, rezultat prejudiciabil și nex cauzal.
În ceea ce îl privește pe recurentul B., încheierea unei înțelegeri cu un inculpat, căruia i-a promis punerea în libertate, dacă acesta este de acord să poarte tehnică în vederea obținerii de informații pentru instrumentarea unor eventuale fapte de corupție ce vizau judecători de pe raza Curții de Apel Iași, reprezintă, așa cum în mod corect a reținut secția pentru procurori, o încălcare a dispozițiilor art. 2 și art. 68 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., respectiv ale art. 1 și 2 și ale art. 101 din noul C. proc. pen.
Susținerile recurentului, privind faptul că această așa-zisă tactică de anchetă nu ar fi fost de natură a afecta prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, după cum și cele vizând împrejurarea că inițiativa formulării denunțurilor ar fi aparținut, în realitate, inculpatului, nu pot fi primite, respectivele aprecieri personale nefiind în concordanță cu interpretarea logică, literală și teleologică a dispozițiilor legale de referință și fiind contrazise de probele administrate, care relevă percepția negativă a opiniei publice, exprimată în presă, sub acest aspect.
Recurentul nu se poate prevala de principiul independenței procurorului și nici de jurisprudența invocată întrucât, prin conduita adoptată, prin demersurile concrete întreprinse, manipulând dispozițiile legale, persoane și autorități în vederea concretizării acelei înțelegeri, acesta a încălcat principiul legalității care, de asemenea, guvernează activitatea procurorilor, principiul independenței procurorilor nefiind unul absolut și neputând justifica încălcările prevederilor legale constatate.
Este adevărat că raționamentul logico-juridic propriu procesului de adoptare a soluțiilor adoptate de procuror nu poate fi cenzurat în acest cadru, însă modalitatea în care procurorul a înțeles să nesocotească normele de drept procesual penal ce reglementează procedura de efectuare a urmăririi penale și a actelor care sunt de competența sa, obligațiile profesionale și exigențele impuse de statutul de magistrat pot fi examinate într-o astfel de procedură.
Or, ceea ce a sancționat în cauză Consiliul Superior al Magistraturii este tocmai această modalitate de lucru a recurentului - apreciată în mod eronat de către acesta ca fiind o tactică legală de anchetă - fundamentată pe ignorarea vădită a prevederilor legale care impun întocmirea cu corectitudine și echidistanță a actelor de procedură, cu respectarea legalității și imparțialității.
Tot astfel, recurentul nu se poate prevala de faptul că respectiva strategie propusă ar fi fost discutată cu procurorii șefi adjuncți din cadrul structurii centrale a D.N.A. sau de împrejurarea că aceștia nu ar fi apreciat asupra consecințelor vătămătoare ale acestei strategii, câtă vreme, pe de o parte, magistratul recurent nu poate invoca necunoașterea legii, iar, pe de altă parte, nu numai că nu a existat niciun acord expres sau tacit al respectivelor autorități, dar s-a și promovat recurs împotriva încheierii în cauză.
Nu se poate considera nici că nu a existat un rezultat vătămător, deoarece conduita culpabilă a acestui procuror, făcută cunoscută publicului prin intermediul presei, a afectat fără putință de tăgadă imaginea și prestigiul justiției, lipsa de suport legal a unei astfel de înțelegeri dintre procuror și inculpat, ba mai mult interzicerea acesteia prin lege, prin impactul pe care îl are asupra opiniei publice, precum și asupra posibilității perpetuării unei asemenea practici nelegale, fiind de natură a pune la îndoială demnitatea funcției de magistrat, dar și imparțialitatea celor ce înfăptuiesc actul de justiție.
Prin considerentele hotărârii atacate, secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul recurent, în mod detaliat și explicit conduita acestuia, de natură a aduce atingere onoarei sau demnității de magistrat, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligației impuse de statutul de magistrat, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
În raport cu dispozițiile art. 991 din Legea nr. 303/2004, se constată că, sub aspect subiectiv, a doua abatere disciplinară reținută în sarcina acestui recurent a fost săvârșită cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat corect asupra vinovăției recurentului, care cunoștea și trebuia să aplice corect toate prevederile legale incidente, putea și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile aduse drepturilor procesuale și substanțiale ale persoanelor care ar fi putut fi subiectul unor anchete penale bazate pe o construcție probatorie interzisă de lege, dar și imaginii și prestigiului justiției.
Maniera în care recurentul a înțeles să încalce dispoziții legale imperative, cu consecințe asupra măsurilor și actelor efectuate, a transparenței și imparțialității acestora, amplificate de ușurința cu care magistratul în cauză a nesocotit obligațiile ce revin procurorilor potrivit reglementărilor ce guvernează statutul acestei profesii, denotă existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea lui disciplinară pentru exercitarea funcției cu rea-credință.
În acest context, se reține că jurisprudența completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată de autorul recursului, care rezultă din situații de fapt complet diferite, nu are relevanța propusă de recurent.
De aceea, toate criticile privind abaterile ce i-au fost stabilite în sarcină vor fi înlăturate, motivațiile aduse de recurentul B. în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.
Și în ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate procurorului cercetat disciplinar, în raport cu susținerile și criticile formulate de recurent în subsidiar, Înalta Curte apreciază că nu se impune o reapreciere asupra sancțiunii acordate, care respectă pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările, ulterioare, ce se impun a fi avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor, iar nu împrejurarea că recurentul a mai fi fost anterior cercetat disciplinar, fără a se fi stabilit, totuși, în sarcina sa, săvârșirea unei abateri disciplinare și fără ca acestuia să-i fi fost aplicată vreo sancțiune.
În atare situație, angajarea răspunderii disciplinare a fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superiori al Magistraturii, în considerarea gravității faptelor recurentului, a caracterului gradual al angajării răspunderii disciplinare, a consecințelor negative ale faptelor reținute în sarcina sa, iar circumstanțele reale și personale justifică aplicarea față de acest recurent procuror a sancțiunii disciplinare constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 5 luni.
Așa fiind, se constată că și acest din urmă motiv de casare invocat nu este incident și că recursul promovat de procurorul B. este nefondat.
III. Recursul procurorului A.
Relativ la cele două abateri disciplinare reținute în sarcina procurorului A., Înalta Curte apreciază că s-a stabilit, de asemenea, în mod corect, angajarea răspunderii disciplinare a magistratului și că criticile formulate, ce vizează, așa cum s-a precizat de către acest magistrat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, examinând faptele prin prisma exigențelor funcției pe care o ocupă recurentul-pârât, aceea de procuror, a îndatoririlor generate de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale incidente și la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că instanța disciplinară a apreciat în mod corect că, prin conținutul lor material, faptele expuse întrunesc elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.
În raport cu aceste dispoziții legale, cu privire la situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, se constată că, pe bună dreptate, secția pentru procurori a considerat că aceasta se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare menționate.
Referitor la existența faptei, se constată că probele au relevat, fără putință de tăgadă, faptul că magistratul a fost informat de către procurorul B. cu privire la înțelegerea cu inculpatul respectiv, referitor la punerea acestuia în libertate și la utilizarea lui în realizarea unor activități prevăzute de art. 911 și urm. C. proc. pen., activități cu care recurentul a fost de acord.
Toate actele materiale, constând în implicarea directă și activă în toate demersurile întreprinse pentru materializarea acelei înțelegeri, prin modul în care s-au săvârșit, constituie, în mod evident, manifestarea unei atitudini în afara oricărui cadrul legal și a unui comportament care sunt contrare demnității funcției de magistrat și aduc atingere onoarei profesionale și prestigiului justiției.
Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării prejudiciabile, fapta reproșată acestui recurent pârât întrunește cerința prevăzută de textul legal mai sus menționat.
Sub aspectul laturii subiective, concluzia instanței de disciplină este confirmată de modul în care magistratul a acționat direct și fără echivoc în situația prezentată și care evidențiază vinovăția acestuia, sub forma intenției.
Împrejurarea că, la stabilirea existenței acestei abateri, secția pentru procurori a analizat conținutul normei legale incriminatoare prin raportare și la un anume articol de presă și că, în respectivul articol, nu s-ar fi menționat explicit numele procurorului A., nu are semnificația exoneratoare de răspundere pretinsă de recurent, având în vedere, pe de o parte, faptul că percepția publică negativă exprimată viza, în esență, această pretinsă strategie de anchetă, nelegală, cu care și recurentul fusese de acord și în care se implicase, iar pe de altă parte, împrejurarea că, prin conținutul său, articolul în discuție demonstra modul în care acest tip de conduită a unui magistrat aduce reale și serioase prejudicii de imagine sistemului de justiție și demnității funcției, din această perspectivă neavând relevanță faptul că opinia publică a avut sau nu cunoștință, la acel moment, de numele tuturor magistraților implicați sau de toate demersurile concrete ale acestora.
Prin considerentele hotărârii atacate, secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul recurent, în mod detaliat și explicit, situațiile factuale distincte, de natură a aduce atingere onoarei sau demnității de magistrat, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligației impuse de statutul de procuror, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Critica recurentului privind o pretinsă dublă incriminare a aceleiași situații de fapt urmează a fi înlăturată, întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanța de disciplină a avut în vedere la stabilirea celor două abateri disciplinare elemente de fapt și acțiuni materiale distincte, desfășurate la momente diferite, nefiind semnificativă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acestea s-au petrecut în același cadru general, referitor la aceeași cauză penală sau ar fi presupus aceeași finalitate.
În raport cu toate considerentele expuse, comportamentul recurentului-pârât, concretizat în faptele reținute, a reliefat încălcarea standardelor de conduită impuse de calitatea sa de magistrat, în modalități ce constituie atât manifestări contrare demnității și probității funcției, cât și manifestări de natură a aduce atingere imparțialității și prestigiului justiției.
În contextul în care, aceste împrejurări au ajuns la cunoștința comunității locale respective, prin intermediul presei, existența rezultatului vătămător, în sensul anterior expus, ca și legătura de cauzalitate dintre actele săvârșite și urmarea produsă sunt vădite.
Prin urmare, incluzând în conținutul acestei abateri disciplinare, faptele expuse, instanța de disciplină a aplicat corespunzător art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Și în privința existenței elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Înalta Curte constată că susținerile recurentului pârât sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.
Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constă în exercitarea funcției cu gravă neglijență, legiuitorul stabilind prin dispozițiile art. 991 din aceeași lege că: "Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual".
Sub un prim aspect, referitor la concluziile pe care procurorul A. le-a formulat în fața instanței penale în ședința de judecată din 21 august 2013, practica instanței supreme învederată nu are legătura de relevanță juridică invocată de parte, deoarece aceasta rezulta din situații de fapt și viza chestiuni de drept diferite. În speță, ceea ce s-a reproșat acestui magistrat a fost faptul că atitudinea sa procesuală a avut o cauză ilicită și s-a obiectivat în vederea punerii în aplicare a unei înțelegeri nelegale avute de procurorul B. cu un inculpat, înțelegere pe care recurentul A. a cunoscut-o și în materializarea căreia s-a implicat activ.
În atare situație, distincția dintre încălcarea normelor de procedură sau a celor de drept material, ca rezultat al modului de aplicare a normelor de drept procesual intervenit în raționamentul juridic al procurorului, pe de o parte, și nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar, impune concluzia că, în speță, încălcarea normelor de procedură, prin modul concret și circumstanțele în care s-a realizat, prin finalitatea și urmările produse, ca și prin elementul subiectiv exprimat, se încadrează în această din urmă ipoteză.
Opinia exprimată de recurent referitoare la colegul procuror D. nu poate fi reținută, dat fiind că situația acestuia nu a fost aceeași cu a sa, aspect stabilit în mod definitiv prin rezoluția de clasare a cercetării disciplinare efectuate cu privire la acesta.
Este semnificativ de reținut, din perspectiva examinată, faptul că recurentul nu neagă producerea faptelor, aspectele invocate vizând lipsa elementului subiectiv constitutiv.
Și această susținere este însă infirmată de actele dosarului, întrucât, chiar dacă recurentul susține că ar fi acționat cu bună-credință și că participația sa nu ar avea gradul de gravitate de natură a-i angaja răspunderea disciplinară, încălcarea dispozițiilor art. 2 și art. 68 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., ca și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 și ale art. 19 din O.G. nr. 43/2002 de către acesta, în modul stabilit, este incontestabilă, iar magistratul nu poate invoca necunoașterea respectivelor norme.
Pe de altă parte, deși rolul său în producerea faptelor nu a fost, într-adevăr, cel determinant, în sensul că inițiativa acestei strategii i-a aparținut celuilalt procuror, B., totuși instanța de disciplină a avut în vedere în mod corect acest aspect la încadrarea juridică nuanțată a abaterilor disciplinare reținute în sarcina fiecărui procuror în parte, în ceea ce îl privește pe procurorul A. stabilindu-se existența unei alte forme de vinovăție, cu consecința aplicării unei sancțiuni mai blânde, respectiv a celei mai ușoare dintre sancțiunile aplicabile magistraților.
În concluzie, se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare și judicioasa individualizare a sancțiunii disciplinare și în cazul acestui recurent.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cum toate motivele invocate de recurenți s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară, B. și A. împotriva Hotărârii nr. 10/P din 29 octombrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 octombrie 2015.
Procesat de GGC - N