Decizia civilă nr. 153/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 10 martie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/P din 16 decembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Recurentul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, vizând primul motiv de recurs invocat, magistratul a arătat, prin raportare la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., la art. 44 și art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 317/2004 și la art. 10 alin. (6) din Regulamentul pentru efectuarea unor lucrări de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, precum și la faptul că Inspecția judiciară nu s-a sesizat din oficiu, în temeiul unui proces-verbal; în esență, că cercetările prealabile și, corelativ, sesizarea instanței de disciplină s-au făcut în baza unei sesizări a Direcției Naționale Anticorupție, care nu ar putea să aibă calitatea de persoană interesată, astfel cum este definită de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, situație ce ar atrage nulitatea tuturor actelor, conform art. 32 lit. d) C. proc. civ.
Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat, procurorul recurent a învederat faptul că, raportat la situația de fapt, instanța de disciplină ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
Din această perspectivă, recurentul procuror și-a structurat criticile de nelegalitate, în esență, pe următoarele trei condiții, argumentate detaliat, cu referire la actele și lucrările dosarului și la considerentele reținute în hotărârea atacată, pe care ar trebui să le îndeplinească, în opinia sa, imixtiunea în activitatea altui magistrat, pentru a fi considerată abatere disciplinară:
1) imixtiunea să fie una efectivă, determinată, caracter ce nu ar putea fi constatat decât prin aceea că "este una nedorită de către magistratul în activitatea căruia se produce imixtiunea";
2) imixtiunea să fie săvârșită de către un magistrat care are "ascendent funcțional" asupra magistratului în activitatea căruia se produce imixtiunea, în sensul că ar trebui să vină din partea unui magistrat ierarhic superior, care ar putea, la nivel decizional, să influențeze activitatea magistratului sau cariera lui profesională;
3) imixtiunea ar trebui să fie săvârșită cu scopul vădit de a impune procurorului în activitatea căruia se produce, acte sau măsuri contrare convingerii acestuia și, mai ales, dispozițiilor legale care le guvernează.
Cu referire punctuală la respectivele condiții, la dispozițiile art. 491 C. proc. pen. și la faptul că, în realitate, procurorul A. nu i-ar fi cerut procurorului B. decât să respecte dispozițiile în materie, în sensul că nu trebuia să numească drept mandatar un practician în insolvență decât dacă persoana juridică nu își numea un mandatar pentru a o reprezenta, recurentul a susținut, în esență, că aceste condiții nu ar fi îndeplinite și a solicitat, în concluzie, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare.
Recursul a fost comunicat intimatei Inspecția Judiciară, care, la data de 2 aprilie 2015, a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat respingerea acestuia.
Deși i s-a comunicat întâmpinarea intimatei, recurentul A. nu a atașat la dosar răspuns la respectivul act.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Încheierea din 15 iunie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului A.
Este de menționat că, prin Decizia civilă nr. 91 din ședința completului de filtru de la 15 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a anulat recursul declarat de către procurorul C. împotriva aceleiași hotărâri a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale actualului C. proc. civ.
1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, rezultă că recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii supuse cenzurii prin intermediul acestei căi de atac.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate se deduce și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin (3) C. proc. civ.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina, pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de recurent în ceea ce privește modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele vicii ale cercetării disciplinare, atâta timp cât acestea nu au fost supuse analizei primei instanțe.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Din interpretarea logico-juridică a textului procedural anterior specificat rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanță.
De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere nelegalități ce vizează exclusiv actele și lucrările instanței.
În atare situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară, vizând activitatea de verificare prealabilă și de cercetare disciplinară, modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare sau de sesizare a instanței de disciplină, deci anterior învestirii secției pentru procurori, ca instanță de disciplină, care nu au fost invocate în primă instanță și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, excedează limitele controlului judiciar ce poate fi exercitat de către Înalta Curte în actualul cadru procesual.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurentul procuror nu se circumscriu acestui motiv de casare.
Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2) Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce privește criticile aduse hotărârii din perspectiva acestui motiv de casare, se constată că acestea vizează încălcarea legii de drept substanțial, susținându-se, în esență, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare ce i-a fost reținută recurentului în sarcină.
Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror".
Dispozițiile menționate se completează cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile juridice, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor".
De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor "Judecătorilor și procurorilor le este interzis să intervină pentru soluționarea unor cereri, să pretindă sau să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători și procurori este interzisă".
În speță, i se impută recurentului, la acea dată prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița, imixtiunea în activitatea magistratului B., care era la acel moment procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia și căreia îi revenise spre soluționare Cauza penală nr. 2766/P/2012, privind pe inculpatul D. și persoana juridică SC E. SRL (în cadrul căreia inculpatul era administrator și asociat), în sensul comunicării solicitării adresate acesteia de către prim procurorul C. de a nu adopta o măsură defavorabilă numitului D., respectiv de a nu numi un administrator special pentru persoana juridică menționată.
Susținerile magistratului, formulate din perspectiva inexistenței laturii materiale a acestei abateri, în ceea ce privește conduita sa culpabilă, sunt infirmate de probele administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât și în etapa judecății în fața secției pentru procurori.
Astfel, din examinarea dosarului, se constată că, în cauză, soluționând acțiunea disciplinară, secția pentru procurori a stabilit corect starea de fapt, care, în mare măsură, nici nu este negată de către autorul recursului.
Împrejurarea că, la momentul discuțiilor purtate de către recurent cu procurorul de caz, fusese începută urmărirea penală în cauza respectivă, deși reală, nu are relevanța propusă de recurent, în raport cu aspectele rezultate în mod concordant de conținutul convorbirilor purtate de cei doi magistrați și de toate celelalte probe ale dosarului.
Cât privește aspectele legate de întâlnirea din 19 noiembrie 2013, acestea au fost invocate și prezintă semnificație în circumstanțiere, în măsura în care confirmă susținerile din acțiunea disciplinară și din hotărârea atacată privind aspectul intențional, premeditat, al faptelor cercetate.
Recurentul circumscrie în mod nefondat acestui motiv și o pretinsă interpretare eronată a instanței de disciplină, privind noțiunea de "imixtiune" reglementată de legiuitor în conținutul abaterii disciplinare supusă examinării.
În accepțiunea textului în discuție, în absența oricăror distincții, noțiunea de "imixtiune" cuprinde orice atingere adusă principiului potrivit căruia, în activitatea lor, magistrații sunt independenți și se supun numai legii, norma legală necondiționând stabilirea existenței laturii obiective a abaterii reglementate de caracterul ei efectiv sau nedorit, de vreun ascendent funcțional sau de un pretins scop de a impune adoptarea unor măsuri contrare legii sau convingerii magistratului, după cum nici de producerea rezultatului urmărit sau de exercitarea sau perceperea existenței unei presiuni sau constrângeri psihice.
Întrucât, așa cum rezultă din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, abaterea disciplinară reglementată este o abatere de pericol, iar nu de rezultat, urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru independența magistratului, rezultă ex re.
Or, așa după cum, în mod just, a reținut și instanța de disciplină, materialul probator administrat a reliefat situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, cu referire la împrejurarea că, la solicitarea pârâtului C., recurentul a intervenit pe lângă procurorul B., în scopul influențării unor măsuri pe care aceasta trebuia să le adopte în cursul urmăririi penale pe care aceasta o desfășura într-o anume cauză, în sensul favorizării unei persoane.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei imixtiuni a recurentului A. în activitatea procurorului B. a fost judicios reținută.
În atare situație, se reține că susținerile recurentului - privind pretinsul scop sau conținut de legalitate ale mesajelor comunicate procurorului de caz - sunt lipsite de relevanța juridică propusă de recurent, fiind inapte să conducă la o altă stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii atacate.
Nici în ceea ce privește criticile formulate de autorul recursului în privința laturii subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture încadrarea juridică stabilită de instanța de disciplină.
Chiar dacă recurentul susține că a acționat cu bună-credință, fiind dovedită, în opinia sa, lipsa intenției sale delictuale, aspectele rezultate din probele administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața secției pentru procurori, infirmă aceste mențiuni.
În atare situație, nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv care conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurentul, atitudinea acestuia nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul procurorului.
În al doilea rând, ceea ce, în mod evident, instanța de disciplină a sancționat în cauză a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentului, instituirea răspunderii disciplinare a procurorului derivând din exigențele conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor.
Consecința imediată și directă a acestei încălcări și pe care recurentul încearcă să o ignore, rezultă, așa cum s-a expus anterior, ex re și vizează înfrângerea principiului constituțional al independenței și imparțialității, ce trebuie să stea la baza activității și conduitei magistratului, a cărui respectare a fost impusă și prin instituirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile recurentului formulate prin motivele de recurs invocate din aceste puncte de vedere nu pot fi primite.
Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/P din 16 decembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 octombrie 2015.
Procesat de GGC - N