Decizia civilă nr. 154/2015
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară, așa cum a fost precizată, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorul 1, București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99, lit. h) teza 1 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.
În motivarea acțiunii disciplinare, s-a susținut, în esență, că, la data efectuării controlului de către inspectorii judiciari, efectuat la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, în perioada 10 martie - 11 aprilie 2014, pârâta avea în lucru un număr de 3 dosare în care nu a efectuat acte de urmărire penală pe perioade cuprinse între 1 și 4 ani, respectiv: Dosarul nr. x/P/2008, repartizat spre soluționare la 24 august 2009; Dosarul nr. x/P/2008, repartizat la 30 mai 2011 și Dosarul nr. x/P/2009, repartizat la 4 ianuarie 2010.
S-a mai reținut că, în perioada 2010 - 2014, pârâta procuror a soluționat un număr de 859 dosare cu depășirea termenului de 1 an de la repartizare, dintre care, 615 dosare în perioada 2012 - 2014, iar în anul 2014 a dispus 8 soluții de clasare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 98 - 101 din Legea nr. 303/2004 republicată și modificată și pe cele ale art. 44 - 46 din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată.
Prin Hotărârea nr. 1/P din 28 ianuarie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, cu unanimitate, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București.
Pentru a hotărî astfel, instanța disciplinară a reținut, pe baza materialului probator administrat atât în cursul cercetării prealabile, cât și de către secție în mod nemijlocit, în esență, că, deși sunt îndeplinite cerințele laturii obiective ale abaterii disciplinare deduse judecății, întrucât au existat deficiențe ale activității procurorului pârât, acestea nu pot constitui un considerent pentru reținerea caracterului imputabil al conduitei reproșate, în condițiile volumului mare de activitate, calității incontestabile a muncii prestate de magistrat, problemelor cu care unitatea de parchet se confruntă, legate de insuficiența personalului auxiliar și cea de logistică, necesare desfășurării în condiții optime a activității.
În ceea ce privește latura subiectivă, instanța de disciplină a apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului decât o "culpă scuzabilă", dat fiind că, în perioada mai - septembrie 2009, aceasta și-a desfășurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, iar la revenirea la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, a primit spre soluționare un număr de 300 de dosare, în care supravegherea urmăririi penale fusese efectuată de alți colegi procurori, fapt de natură să-i îngreuneze activitatea, iar, începând cu anul 2012, aceasta a preluat și dosarele având ca obiect cauze cu un nivel de complexitate mai ridicat decât al celorlalte, magistratul efectuând personal acte de cercetare penală, în loc să le delege lucrătorilor de poliție.
Astfel, s-a considerat că, raportat la activitatea pârâtei, la condițiile efective de muncă, precum și la problemele personale (două decese în familie), că procurorului în cauză nu i se poate imputa lipsa de diligență sau de sârguință în soluționarea cauzelor cu celeritate.
Tot în acest context, s-a reținut modul favorabil în care a fost caracterizat magistratul de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care, în calitate de fost prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, a subliniat profesionalismul și atenția pârâtei în soluționarea cauzelor repartizate, precum și problemele de personal și de logistică ale unității de parchet, invocate.
Împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară.
Recursul a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, și formează obiectul dosarului de față.
I. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, numai în ceea ce privește posibilitatea Inspecției Judiciare și a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a ataca hotărârile pronunțate în materie disciplinară de către Consiliul Superior al Magistraturii, invocată de intimata A. constată următoarele;
Prin memoriul depus la dosar la data de 9 octombrie 2010, intimata pârâtă procuror A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în forma ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 24/2012, numai în ceea ce privește posibilitatea Inspecției Judiciare și a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a ataca hotărârile pronunțate în materie disciplinară de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin raportare la dispozițiile art. 1, alin (5), ale art. 16, alin (1) și ale art. 134, alin. (2) și (3) din Constituția României.
Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art. 29, alin (1), alin (3) și alin (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că cererea este admisibilă.
În acest sens, se reține că, excepția a fost invocată de părțile în proces, prevederile normei pretins neconstituționale, respectiv ale art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, sunt în vigoare și au legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a constat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt neconstituționale.
Conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții asupra excepției de neconstituționalitate invocate în speță va fi expusă în cele ce succed.
Referitor la pretinsa situație discriminatorie față de alte categorii profesionale sau alți justițiabili, Înalta Curte apreciază că, prin natura și conținutul ei specific, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului de către titularii acțiunii disciplinare, reglementată de textul criticat, nu înfrânge principiul nediscriminării și al egalității de tratament, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se produc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Aplicarea dispozițiilor art. 51, alin (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, nu îmbracă forma unei situații de discriminare, întrucât statutul special al magistraților, astfel cum acesta este distinct reglementat, constituie acel element de diferență care face ca situațiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condițiile pentru constatarea unei atare situații.
Din analiza reglementării deduse controlului de constituționalitate, Înalta Curte nu desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile legii fundamentale invocate.
Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispozițiilor legale menționate, rezultă că posibilitatea atacării soluției pronunțate de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii - ca instanțe de disciplină, în acțiunile disciplinare exercitate împotriva magistraților, respectă exigența asigurării accesului la justiție, inclusiv pentru titularii acțiunilor disciplinare.
Această concluzie se desprinde și din interpretarea sistematică a normei în discuție, prin raportare la reglementarea de ansamblu a Legii nr. 317/2004.
În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost formulată și motivată este, prin urmare, neîntemeiată.
În consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29, alin (4) din Legea nr. 47/1992, se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimata A.
II. Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 23 martie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1, București, împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea instanței de disciplină este nelegală, fiind încălcate normele de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 99, lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menționate.
Consideră recurenta că, în lipsa unor criterii legale pentru analizarea caracterului imputabil al unei conduite, analiza acestui aspect trebuia raportată la poziția subiectivă a pârâtei față de faptele săvârșite și urmările acestora, dar și de prevederile legale și regulamentare încălcate. Cu referire concretă și punctuală la aspecte de fapt expuse în actul de sesizare, s-a arătat că, în mod greșit, instanța de disciplină nu a analizat toate aceste susțineri, în vederea formării unei opinii complete asupra caracterului imputabil al faptelor, ci a examinat doar aspecte extrinseci laturii subiective ale abaterii, care nu ar fi determinat și nici influențat poziția subiectivă a pârâtei.
În ceea ce privește factorii reținuți de către secția pentru procurori ca elemente ce înlătură caracterul imputabil al conduitei în discuție, recurenta a menționat că aprecierile instanței de disciplină ar fi eronate, deoarece:
- volumul de muncă al pârâtei nu ar fi fost determinant în soluționarea cu întârziere a cauzelor, deoarece numărul de rechizitorii este foarte mic, raportat la numărul dosarelor soluționate, procentul de rechizitorii pe an fiind de sub 1%, față de procentajul de 10%, de la nivelul unităților de parchet;
- condițiile improprii de lucru deduse pe baza declarațiilor a două colege procuror nu ar avea relevanța dată de instanța de disciplină, în situația în care, în aceleași condiții, respectivele martore au reușit să-și îndeplinească atribuțiile profesionale;
- complexitatea cauzelor nu ar putea fi reținută ca argument în sensul propus de secția, deoarece nu ar fi existat astfel de dosare soluționate de pârâtă în perioada 2012 - 2014.
În plus, titularul acțiunii disciplinare susține că, prin respingerea acțiunii disciplinare în speță, instanța de disciplină își neagă propria practică, invocând, în acest sens, hotărârile nr. 6/P/2013 și nr. 8/P/2014 ale Secției pentru procurori în materie disciplinară.
În concluzie, în temeiul art. 496, alin. (1) C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii disciplinare, în sensul aplicării uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorului A.
Recursul a fost comunicat intimatei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorul 1, București, care nu a depus la dosar întâmpinare.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute ele art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 14 septembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului A.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, cu majoritate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99, lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către procurorul A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistratului.
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte constată, însă, că, în mod eronat, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina procurorului pârât, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99, lit. h), teza I din Legea nr. 303/20074, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară, "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor".
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de fapt, probele reliefând clar existența faptelor intimatei, a conduitei imputabile, a vinovăției, precum și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat că, la data efectuării controlului de către inspectorii judiciari, efectuat la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, în perioada 10 martie - 11 aprilie 2014, intimata avea în lucru un număr de 3 dosare în care nu efectuase acte de urmărire penală pe perioade cuprinse între 1 și 4 ani, respectiv: Dosarul nr. x/P/2008, repartizat spre soluționare la 24 august 2009; Dosarul nr. x/P/2008, repartizat la 30 mai 2011 și Dosarul nr. x/P/2009, repartizat la 4 ianuarie 2010.
Tot astfel, s-a stabilit fără putință de tăgadă faptul că, în perioada 2010 - 2014, magistratul procuror a soluționat un număr de 859 dosare cu depășirea termenului de 1 an de la repartizare, dintre care, 615 dosare în perioada 2012 - 2014, iar în anul 2014 a dispus 8 soluții de clasare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
În situația în care legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt criteriile care califică soluționarea cauzelor cu celeritate și, de asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluționare, o asemenea analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză disciplinară.
Pe de o parte, chiar și în lipsa unor astfel de criterii, situația de fapt anterior expusă, constatată ca atare și de către instanța de disciplină și necontestată de către intimată, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă, pe perioade mari de timp în ceea ce privește cauzele examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. 91, alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către intimata procuror.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., instanța de disciplină nu a avut în vedere, ca și criterii pentru stabilirea caracterului imputabil al acesteia, toate elementele materiale ale abaterii disciplinare (care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale), prin raportare la o analiză de ansamblu a tuturor factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs respectiva conduită, de o manieră repetitivă, perseverentă, a intimatei.
În acest sens, secția pentru procurori în materie disciplinară a minimalizat dezinteresul și lipsa de diligentă de care procurorul pârât a dat dovadă și care s-au manifestat și prin aceea că magistratul: nu a înregistrat în condica pentru evidența lucrărilor dosarele primite spre soluționare, în ordinea primirii lor, ci numai după soluționare; în lipsa unei asemenea evidențe, soluționarea dosarelor a fost realizată aleatoriu, fără a se ține cont de gravitatea infracțiunilor și de termenele impuse de lege în acest scop; a recunoscut că nu a studiat un anumit dosar, având ca obiect două infracțiuni de viol, neluarea măsurilor legale ce se impuneau față de autor făcând posibil ca acesta să comită o altă nouă infracțiune de același fel; în mai multe dosare, printre care două având ca obiect infracțiuni de tâlhărie, furt și înșelăciune datorită nesoluționării în termen, a dispus clasarea ca urmare a împlinirii termenului de prescripție; contrar ordinelor procurorilor ierarhici superiori nu proceda la predarea dosarelor către grefier imediat după soluționarea lor, ci periodic, când se adunau câte 50 - 300 de dosare odată.
Or, toate aceste elemente de fapt, relevate în mod concordant de probele administrate și, în mare măsură, însușite de către secția pentru procurori în materie disciplinară, reprezintă rezultatul unei modalități de lucru imputabile și sunt, contrar celor reținute de Secție, de natură a atestă existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența laturii subiective, ca element constitutiv al abaterii disciplinare în discuție.
Relativ la argumentele invocate și reținute în apărare, legate de volumul și condițiile de activitate ale procurorului ca și de situația personală, raportat la întreaga perioadă și la întregul cadru în care s-au desfășurat faptele, acestea nu puteau fi apreciate ca fiind de natură să justifice modul de lucru defectuos și dezinteresul de asemenea amploare ale procurorului, acestea putând fi examinate, eventual, ca elemente în circumstanțiere, la individualizarea sancțiunii.
În condițiile în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor și procurorilor, stabilite prin legi și regulamente, aprecierea imputabilității conduitei magistratului trebuie stabilită în raport cu gravitatea și urmările încălcării respectivelor norme.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum a fost reținută și probată de recurentă, magistratul în cauză a fost cel care, pe de o parte, a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte - și pe care instanța de disciplină a minimalizat-o - fiind încălcarea dreptului părților, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6, pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar, pe de altă parte, a facilitat împlinirea termenului de prescripție, aspecte ce nu pot fi pierdute din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului.
Se constată, astfel, temeinicia criticilor formulate de titularul acțiunii disciplinare din perspectiva nelegalității înlăturării faptelor din conținutul abaterii disciplinare invocate și faptul că maniera de lucru reproșată intimatei magistrat intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99, lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a susținut recurenta Inspecția Judiciară, prin acțiunea disciplinară fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs.
În raport cu temeinicia criticilor vizând fapta culpabilă reproșată procurorului A., cu dispozițiile art. 49, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele ale art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recursul Inspecției Judiciare este fondat și va fi admis.
În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.
Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312, alin. (2) din codul menționat), prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496, alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)".
În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru procurori în materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare, pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134, alin. (2) din Constituție și art. 44, alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență.
Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41, alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.
Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5, alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498, alin. (1) C. proc. civ.
Se va casa, prin urmare, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând, în speță, Înalta Curte, cu majoritate, va admite acțiunea disciplinară.
În consecință, revine instanței de control judiciar să stabilească aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit principiului proporționalității dintre faptă și riposta societății.
Sub acest aspect, vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 49, alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru acest moment procedural din faza adoptării soluției și, în special, criteriul vizând gravitatea faptelor.
În același sens, vor fi reținute și circumstanțele personale ale intimatei, identificate de cercetarea judecătorească, care au reliefat faptul că aceasta nu a mai fost sancționat disciplinar și este apreciată pozitiv de conducerea unității de parchet; circumstanțele reale în care s-au produs faptele, respectiv insuficiența personalului și a mijloacelor materiale și modalitatea concretă în care magistratul în cauză a încălcat obligațiile legale și deontologice impuse de statutul de procuror, ca și consecințele acestei încălcări; toate impunând aplicarea celei mai ușoare sancțiuni.
Așadar, în temeiul art. 100, lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se va aplica procurorului A. sancțiunea disciplinară constând în "avertisment", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99, lit. h), teza I din legea menționată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu unanimitate,
Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de intimata A.
Sesizează Curtea Constituțională pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2004 invocată de intimată.
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Casează-hotărârea atacată și, în fond, admite acțiunea disciplinară exercitată împotriva pârâtei procuror A.
În baza art. 100, lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, aplică pârâtei procuror A. sancțiunea disciplinară constând în "avertisment", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99, lit. h), teza I din legea menționată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 octombrie 2015.
Procesat de GGC - DE