Decizia civilă nr. 155/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele.
La data de 14 aprilie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A., judecător la Tribunalul București, împotriva Hotărârii nr. 2/J din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată ar fi pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, faptele, astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99, lit. h), teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată.
Se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al faptei și existența laturii subiective, în condițiile în care, existența unor cauze obiective ar fi de natură să infirme aceste constatări ale Secției pentru judecători.
În acest context, autorului recursului a învederat, în esență: situația de excepție ce ar exista în Secția a II-a a Tribunalului București; mărirea competenței de contencios administrativ a tribunalului; complexitatea cauzelor de contencios administrativ în primă instanță; insuficiența personalului auxiliar; redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor judecătorești de către judecător; operativitatea în soluționarea cauzelor peste media instanței; soluționarea cu preponderență de dosare de fond; participarea în ședințe de judecată în locul unor colegi; volumul mare de dosare rulat și existența stocului acumulat, pe care l-ar fi diminuat considerabil.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport, cu prevederile art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 14 septembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, cu opinia majoritară, constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488, alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt numai în parte întemeiate.
Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurent în susținerea acestui motiv vizează, sub un prim aspect, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.
Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99, lit. h), teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".
Referitor la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just prezența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, că la data de 2 septembrie 2014, pârâtul judecător figura cu un număr de 323 de hotărâri judecătorești neredactate (322 hotărâri de fond și o hotărâre în recurs), acestea fiind pronunțate în perioada 19 decembrie 2011 - 30 iunie 2014.
În această privință, este de reținut că, prin declarația dată în fața instanței, ca de altfel și în celelalte susțineri ale sale, recurentul recunoaște că cele reținute sub acest aspect în hotărâre, în ceea ce privește redactarea cu mare întârziere a unor hotărâri judecătorești sunt reale, problema ridicată de magistrat fiind caracterul imputabil al redactărilor cu întârziere.
Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurent, constând într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, neredactate în termen, denotă încălcarea dispozițiilor art. 264 din vechiul C. proc. civ., de către recurentul judecător, neavând relevanță, sub aspectul existenței faptei culpabile, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența stocului de dosare acumulat.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator - care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale - și analiza factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.
În acest sens, secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentului reprezintă o constantă în activitatea sa; lipsa de diligentă a judecătorului pentru respectarea termenelor legale de redactare a hotărârilor fiind dovedită și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai fost cercetat și sancționat disciplinar, tot pentru neredactarea în termen a hotărârilor judecătorești, prin Hotărârea nr. 2/J din 23 ianuarie 2008 și prin Hotărârea nr. 3/J din 3 aprilie 2013, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de hotărâri și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea restanțelor, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să îl exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6, parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
Modalitatea constantă și repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească termenul legal de redactare a hotărârilor judecătorești, în condițiile în care fusese atenționat anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.
În atare situație, împrejurările expuse în apărare de către autorul recursului nu au semnificația dată de acesta și nu sunt de natură a infirma soluția de angajare a răspunderii ei disciplinare.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99, lit. h), teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină prin hotărârea atacată, fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Chiar dacă, aserțiunilor recurentului privind faptul că, pentru restanțele anterioare, i s-ar angaja, practic, din nou, răspunderea disciplinară sau faptul că, în condițiile stocului deja acumulat, situația sa nu ar putea fi raportată la a celorlalți colegi judecători; ca și aspectelor pretins relevate de înscrisurile depuse anexat recursului, le lipsește relevanța exoneratoare de răspundere, invocată de autorul recursului, în situația în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice, a căror încălcare, în cauză, a fost, fără putință de tăgadă, dovedită; totuși, toate împrejurările obiective sau subiective menționate trebuie avute în vedere la individualizarea sancțiunii.
În cadrul cenzurii de legalitate, se constată temeinicia criticilor vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii, formulate de recurent în subsidiar.
Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.
Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în "mutarea disciplinară pe o perioadă de 2 luni la Tribunalul Argeș", aplicată recurentului, este următoarea ca gravitate în cadrul ierarhiei sancțiunilor disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100, lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, după sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare lunare brute, care i-a fost aplicată de două ori, anterior, magistratului recurent, prin hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii mai sus menționate.
Potrivit art. 49, alin. (6) teza finală din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seamă, pe lângă gravitatea abaterii disciplinare, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit faptele respective.
Astfel, instanța disciplinară a înlăturat apărările magistratului privind existența unor împrejurări care justifică atitudinea sa, considerând că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente.
Împrejurările învederate însă de recurent, privind volumul mare de activitate ce există la nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București urmare măririi competenței în această materie a tribunalului; complexitatea cauzelor de contencios administrativ în primă instanță; insuficiența personalului auxiliar; redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor judecătorești de către judecător; operativitatea în soluționarea cauzelor peste media instanței; soluționarea cu preponderență de dosare de fond; participarea în ședințe de judecată în locul unor colegi; volumul mare de dosare rulat și existența stocului acumulat, pe care l-a diminuat considerabil, atestă că faptele și atitudinea ce-i sunt reproșate, fără a se diminua gravitatea acestora, nu s-au datorat exclusiv unei lipse de preocupare din partea sa.
Ținând cont de toate aceste împrejurări care, în mod obiectiv și direct, au afectat activitatea profesională a magistratului, fără a fi minimalizate gravitatea faptei și vinovăția acestuia în comiterea ei, precum și legătura de cauzalitate între ele și întrucât, la acest moment, mutarea disciplinară a judecătorului recurent nu ar avea eficiența urmărită, deoarece nu numai că magistratul nu ar avea posibilitatea să diminueze stocul de restanțe acumulat, dar ar putea fi și în situația de a acumula noi restanțe la Tribunalul Argeș, se constată că trebuie să se aprecieze asupra posibilității de a i se aplica o altă sancțiune care să nu îl îndepărteze din instanță, dar, în același timp, să-i atragă atenția asupra gravității abaterilor comise și a consecințelor acestora.
Ca urmare, față de prevederea de la art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit căreia sancțiunile ce se pot aplica trebuie să fie proporționale cu gravitatea abaterilor, apare necesar să se reevalueze sancțiunea disciplinară stabilită judecătorului A., în sensul de a i se aplica o altă sancțiune, mai puțin gravă.
Se constată astfel că, se impune aplicarea unei alte sancțiuni, mai eficiente.
Prin urmare, cu toate că, și anterior, recurentul a mai primit de două ori aceeași sancțiune, urmează a i se aplica acesteia sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare lunare brute cu 10%, pe o perioadă de 2 luni, în conformitate cu cele prevăzute la lit. b) din același articol.
În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49, alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488, alin. (1), pct. 8 din Legea nr. 134/2010, în opinia majoritară, recursul este fondat și va fi admis.
În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.
Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312, alin. (2) din codul menționat], prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496, alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)".
În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134, alin. (2) din Constituție și art. 44, alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență.
Mai mult, art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41, alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.
Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art 497 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5, alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498, alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii în sensul mai sus menționat.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentului, cu sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 10 % pe o perioadă de 2 luni, prevăzută de art 100, lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 2/J din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Casează în parte hotărârea recurată, în sensul că înlocuiește sancțiunea mutării disciplinare aplicată recurentului judecător A. prin hotărârea atacată, cu sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 10 % pe o perioadă de 2 luni, prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 octombrie 2015.
Procesat de GGC - DE