Decizia penală nr. 157/2016
Asupra apelului de față;
În baza actelor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. x/RC din data de 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/271/2008**, printre altele, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulată de recurenta parte civilă SC A. SRL de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:
La data de 19 februarie 2016, partea civilă SC A. SRL, prin avocat B., a declarat recurs în casație, exclusiv din perspectiva laturii civile a cauzei, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen., apreciind aplicabile corelativ prevederile art. 488 pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., întrucât nu pot fi incidente niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.
Partea civilă SC A. SRL,raportându-se la dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost pronunțată în apel cu încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1617/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a menținut sentința nr. 540/COM/2009 a Tribunalului Bihor și care a stabilit, cu caracter definitiv, că prejudiciul cauzat părții civile SC A. SRL (strict cu privire la bunurile asigurate aflate în locație) poate fi cuantificat, ridicându-se la suma de 218.600 euro. A apreciat că decizia menționată reprezintă o chestiune prealabilă în procesul penal, fiind o hotărâre definitivă a unei alte instanțe care are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale întrucât nu are în vedere nicio împrejurare care să privească existența infracțiunii și, ca atare, prin prisma art. 52 alin. (3) C. proc. pen., are caracter obligatoriu. Ca urmare, s-a apreciat că instanța de apel trebuia să acorde cu titlu de despăgubiri civile suma de 772.867,68 euro, reprezentând diferența stabilită prin prima expertiză (care a identificat un prejudiciu de aproape 1 milion euro) și suma achitată de asigurătorul SC C. SA în urma deciziei instanței supreme anterior menționate. În susținere a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile Zazarius vs. Grecia, Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, etc.) precum și Decizia nr. 496 din 8 martie 1976 pronunțată de fostul Tribunal Suprem, secția civilă, care a reținut că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată într-un alt proces.
S-a apreciat că soluția Curții de Apel Oradea este nelegală și sub aspectul că, în urma ignorării deciziei instanței supreme anterior menționate, s-a reținut că paguba suferită de partea civilă nu există, deși respectiva hotărâre a produs efecte față de asigurătorul SC C. SA, care a despăgubit SC A. SRL cu suma de 218.600 euro, sumă care, potrivit soluției atacate, ar trebui scăzută dintr-un prejudiciu inexistent. În consecință, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,hotărârea atacată fiind nemotivată, conținând inconsecvențe logice datorate aplicării unor criterii diametral opuse pentru soluționarea aceleiași stări de fapt.
Pe de altă parte, s-a arătat că modul în care a fost soluționată latura civilă aduce atingere și dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin motivarea hotărârii, așa cum a fost anterior prezentată, au fost încălcate atât normele de procedură civilă cât și cele de procedură penală care atrag sancțiunea nulității.
Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate au fost comunicate procurorului și inculpatului D. la data de 29 februarie 2016, părții civile SC E. SRL Oradea la data de 1 martie 2016, inculpatului F. și intimatei SC B. SA la data de 2 martie 2016, inculpaților G. și H. la data de 3 martie 2016, iar inculpatului I. la data de 4 martie 2016.
Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18 martie 2016.
La data de 15 aprilie 2016 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat, care a apreciat că recursul în casație formulat de partea civilă SC A. SRL apare ca inadmisibil în principiu din perspectiva nerespectării cerinței de a se indica unul din cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin cererea formulată la data de 19 februarie 2016, odată cu promovarea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost precizată la data de 13 mai 2016, partea civilă SC A. SRL, prin avocat B., a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., apreciind că acestea contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 53 alin. (1), art. 124 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia. În susținerea cererii, a arătat că sunt întrunite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nedeclarând neconstituțional până la acest moment textul de lege menționat, iar admiterea excepției ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce ar fi pronunțată în calea de atac a recursului în casație, prin admiterea posibilității ca, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, recursul să poată fi promovat și pentru alte motive decât cele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Pe fondul excepției, a învederat că prevederile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. îngrădesc în mod nejustificat și neconstituțional drepturile părților civile de a uza de calea de atac a recursului în casație, cu privire la latura civilă, prin limitarea motivelor pentru care respectiva cale de atac poate fi promovată exclusiv la aspecte ce țin de latura penală a cauzei. Astfel, s-a arătat că, deși, formal, prin prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) și art. 448 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul a conferit părții civile dreptul de a uza de calea de atac a recursului în casație și în ceea ce privește latura civilă a cauzei, niciunul din cele cinci cazuri prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi invocat în această situație, aspect remarcat inclusiv de literatura de specialitate. A subliniat că nu se solicită transformarea instanței de contencios constituțional în legiuitor pozitiv, ci sancționarea inconsecvenței legiuitorului penal, care are consecințe negative directe asupra justițiabililor, cărora le este îngrădit liberul acces la justiție, prin crearea unor situații discriminatorii în raport cu inculpatul și procurorul, care, față de motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., sunt singurii ce au posibilitatea efectivă de a promova calea extraordinară de atac. A arătat că această necorelare legislativă trebuie apreciată și prin prisma dispozițiilor art. 448 alin. (2) C. proc. pen., din care rezultă intenția legiuitorului de a pune această cale de atac și la dispoziția părților civile.
Pe de altă parte, a apreciat că prevederile criticate trebuie analizate și prin prisma dispozițiilor imperative ale Deciziei nr. 28/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. (1968), care a statuat, în esență, că, în lipsa unor dispoziții exprese în C. proc. pen., cazurile de recurs în ceea ce privește latura civilă pot fi raportate la dispozițiile art. 304 C. proc. civ. anterior, în baza art. 721 C. proc. civ. anterior (actualmente art. 2 C. proc. civ.), care reglementa caracterul de drept comun al acestui Cod în materie procedurală. Referitor la acest aspect, Înalta Curte a statuat că: „de altfel, în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 721 C. proc. civ., potrivit căreia dispozițiile acestui cod se aplică și în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice, trebuie observat că, în măsura în care motivele de nelegalitate specifice procesului civil, menționate în art. 304 din acel cod, nu sunt potrivnice sau nu se suprapun celor prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., ar putea fi luate în considerare, în mod conjugat cu cele indicate în acest din urmă text de lege, ca temeiuri ale criteriilor susceptibile a fi invocate împotriva modului de soluționare a laturii civile”. În raport de aceste considerente, a apreciat că dreptul părților civile de a declara recurs în casație cu privire la latura civilă a cauzei nu trebuie limitat la cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., ci, în condițiile absenței din cuprinsul acestui articol a unor motive care să vizeze și respectiva latură a procesului penal, trebuie să poată fi invocate, ca și cazuri de recurs în casație cu privire la latura civilă, motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de partea civilă SC A. SRL, prin avocat ales, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei. Astfel, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. a fost invocată în fața instanței judecătorești învestită cu soluționarea cererii de recurs în casație formulată de autoarea excepției, textul de lege criticat fiind în vigoare la data solicitării și, deși a fost anterior sesizată cu cereri similare (Dosarele nr. x/D/2016 și nr. x/D/2015 aflându-se în faza de raport), instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra acestora, prevederile legale contestate de partea civilă nefiind declarate neconstituționale.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că deși s-a invocat neconformitatea art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu Constituția României, în realitate, partea civilă SC A. SRL a criticat contradicția existentă, în opinia sa, între aceste reglementări legale, care instituie cazurile de recurs în casație, și dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ce conferă părții civile dreptul de a uza de această cale extraordinară de atac, precum și cele ale art. 448 alin. (2) C. proc. pen., privind soluțiile ce se pot pronunța la judecarea recursului în casație cu privire la latura civilă.
Or, raportat la prevederile art. 146 din legea fundamentală și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată vizează, în realitate, o chestiune de necorelare legislativă și nu de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional nu se poate substitui puterii legislative, neavând atribuții de modificare, adăugare sau înlăturare a unor prevederi legale, deoarece, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul constituțional al separației puterilor în stat. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (Decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004, Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016) că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din acea comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.
Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul Încheierii nr. x/RC din data de 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/271/2008**, în termenul legal, a formulat apel partea civilă SC A. SRL, apreciind că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a pronunțat asupra fondului excepției și doar asupra condițiilor de admisibilitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători la data de 19 iulie 2016, fixându-se, aleatoriu, primul termen de judecată la data de 19 septembrie 2016.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen., constată că apelul este nefondat.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că excepția a fost invocată în fața instanței de judecată, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei ”indiferent de obiectul acesteia”.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.
Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).
Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare legislativă.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că prin excepția de neconstituționalitate formulată, apelanta SC A. SRL a apreciat că dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., sunt neconforme cu Constituția României, în condițiile în care între reglementări legale care instituie cazurile de recurs în casație, și dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ce conferă părții civile dreptul de a uza de această cale extraordinară de atac, precum și cele ale art. 448 alin. (2) C. proc. pen., privind soluțiile ce se pot pronunța la judecarea recursului în casație cu privire la latura civilă, există o contradicție clară.
În cauză se constată că nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, respectiv adăugarea unui caz de casație, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.
Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.
Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, autoarea excepției tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin lărgirea sferei cazurilor de casație, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, acesta fiind atributul exclusiv al puterii legislative.
Față de aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat,apelul formulat de apelanta SC A. SRL împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul Încheierii nr. x/RC din data de 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/271/2008** și o va obliga la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC A. SRL împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul Încheierii nr. x/RC din data de 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/271/2008**.
Obligă apelanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2016.