Decizia civilă nr. 164/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 februarie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, B. și C., judecători în cadrul aceleiași instanțe, împotriva Deciziei nr. 4.365 din 18 noiembrie 2015 și a Încheierii din camera de consiliu de la 2 decembrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2014.
Prin recursul formulat, recurenta a invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, în raport cu prevederile art. 16 și art. 41 din Constituția României și ale art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții.
În susținerea recursului, magistratul a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea recursului a susținut, în esență, sub un prim aspect, că instanța de fond ar fi soluționat în mod greșit excepția netimbrării plângerii și a cererii de suspendare, întrucât, pe de o parte, cererea dedusă judecății nu ar putea fi asimilată, sub aspectul taxelor de timbru, conflictelor de muncă, pentru a opera scutirea prevăzută de art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, ci ar viza modul de stabilire a salariilor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este reglementat în cadrul unei proceduri speciale, dispuse de Legea nr. 284/2010.
Pe de altă parte, prima instanță ar fi reținut în mod eronat și fără temei legal, că judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt funcționari publici cu statut special.
Cât privește dezlegarea dată excepției inadmisibilității plângerii ce constituie obiectul judecății, în opinia recurentei, aceasta ar fi, de asemenea, greșită și s-ar fundamenta pe considerente confuze, contradictorii și prin care nu s-ar fi analizat toate argumentele expuse în susținerea excepției.
Din această perspectivă, s-a menționat, în esență, că nici prevederile și principiile constituționale, nici dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 care vizează raporturile juridice dintre persoanele fizice sau juridice cu autoritățile publice, prin raportare la art. 2 lit. c), f), g), o), p) și r) din același act normativ și nici dispozițiile art. 7 din Cap. VIII Anexa 6 din Legea nr. 284/2010 nu ar conferi posibilitatea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în raport cu Colegiul de conducere, reprezintă autoritatea executivă, să conteste actele adoptate de Colegiul de conducere.
Consideră recurenta, că, tot astfel, în ceea ce privește fondul cauzei, soluția ar fi greșită, plângerea fiind, după părerea sa, nefondată.
Cu referire la textele legale aplicabile, la argumentele expuse în întâmpinarea formulată, cât și în contestația depusă, autoarea recursului a arătat că raționamentul instanței de fond, în sensul că discriminarea și tratamentul injust în modul de stabilire a salariilor celor 3 contestatoare și a altor magistrați aflați în aceeași situație provine din lege ar fi eronat și că, dimpotrivă, în opinia sa, acest fapt ar proveni din aplicarea greșită a legii. Din acest punct de vedere, argumentele deciziilor Curții Constituționale privind constituționalitatea art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, invocate de secția de contencios administrativ și fiscal nu ar avea relevanța juridică reținută de instanță.
Tot în acest context, s-a specificat faptul că argumentele jurisprudențiale invocate de instanță nu ar avea semnificația acordată, neexistând la nivelul Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, o jurisprudență constantă și consolidată.
În concluzie, în temeiul art. 29 alin. (1) - (5) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat, în primul rând, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale și suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.
Referitor la calea de atac exercitată, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea plângerii formulate în cauză.
Intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, punctual, respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, argumentele de fapt și de drept din plângerea formulată, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.
Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentă, intimata a susținut, nuanțat, că lasă la aprecierea instanței admiterea acestei solicitări.
Consideră, însă, intimata că, întrucât, într-adevăr, lipsa unei suficient de clare redactări a conținutului prevederilor legale criticate de autoarea excepției de neconstituționalitate a suscitat confuzii și dificultăți de interpretare, generând o jurisprudență neunitară la nivel național, pentru dezlegarea pe fond a pricinii, ar fi utilă sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a se pronunța asupra modului de interpretare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010.
Prin urmare, intimata a solicitat motivat, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ. sesizarea, în sensul menționat, a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 19 martie 2015, recurenta judecător a formulat și a atașat la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la susținerile intimatei vizând motivarea căii de atac, magistratul a solicitat să fie respinse, ca nefondate, cu referire punctuală la argumentele prezentate în recurs.
În privința propunerii de sesizare a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile art. 520 C. proc. civ., partea a susținut că, în opinia sa, s-ar impune în mod firesc, mai întâi sesizarea instanței de contencios constituțional sau, mai mult, că un recurs în interesul legii, potrivit art. 514 și urm. C. proc. civ., ar rezolva problema de drept ivită, cu atât mai mult cu cât existența jurisprudenței neunitare în materie ar fi cunoscută de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de colegiile de conducere ale curților de apel, inclusiv de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, prin Încheierea din data de 18 mai 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.
Ținând cont de faptul că, în ceea ce privește Legea nr. 285/2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat de mai multe ori de la data intrării în vigoare a acestei legi (de exemplu și prin Decizia nr. 536 din 14 iulie 2015) și întrucât reglementările cuprinse în art. 2 și art. 6 din Legea nr. 283/2011 sunt identice cu cele din art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010 și vizează același aspect privind salarizarea, dar pe un alt an (respectiv pe 2012), prin Încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă.
Cât privește sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin aceeași încheiere, instanța a respins, de asemenea, solicitarea formulată în acest sens de către intimata Înalta Curte de Casație și Justiție, dat fiind faptul că, pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, exista înregistrat Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, dosar ce a fost soluționat la data de 19 octombrie 2015 prin Decizia nr. 32.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Criticile formulate de recurentă din această perspectivă vizează, în mod explicit, dezlegarea dată de prima instanță excepției inadmisibilității formulării de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a plângerii în discuție, cu referire la calitatea procesuală pasivă a acestei autorități.
Afirmația recurentei judecător referitoare la neanalizarea argumentelor expuse în susținerea excepției nu poate fi reținută.
Pe de o parte, se observă că amploarea și consistența motivării sub acest aspect a hotărârii atacate exclud ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza respingerii excepției respective sau a insuficienței clarități a argumentării.
Pe de altă parte, expunând considerentele ce au fundament soluția adoptată, instanța a răspuns implicit și acestor argumente.
Împrejurarea că secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți ar fi stabilit în mod eronat calitatea de "persoană vătămată", prin raportare la anumite prevederi constituționale sau de "subiect de drept public", în raport cu anume dispoziții din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținut ca un aspect de motivare confuz sau contradictoriu, perspectivele diferite de raportare fiind de natură a exclude o asemenea concluzie.
Cât privește pretinsa nelegalitate a modului de stabilire a calității procesuale a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentă în acest context, nici acest argument nu poate fi reproșat instanței de fond din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.
Și în privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se reține că sunt îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea dedusă judecății și apărările formulate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția primei instanțe, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost respinse, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute, atât referitor la excepțiile invocate, cât și pe fondul cauzei, au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunile supuse examinării în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că împrejurările de fapt au fost examinate prin prisma celor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile recurentei vizând insuficienta claritate, lipsa de coerență ori argumentațiile eronate sau confuze.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privința criticilor recurentei judecător relativ la nelegalitatea soluției date excepției de netimbrare, formulate din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare, întrucât respingerea acestei excepții s-a făcut cu respectarea dispozițiilor privind scutirea de plata taxei de timbru cuprinse în art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că "Acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă".
În baza acestei norme de trimitere și având în vedere prevederile art. 37 teza I din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care dispun în sensul că judecătorii acestei instanțe exercită o funcție de demnitate publică, coroborate cu cele ale Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 188/1999, instanța fondului a aplicat corect dispozițiile art. 266, coroborate cu cele ale art. 231 și ale art. 270 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, care reglementează expres scutirea de taxă judiciară de timbru a conflictelor derivate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Criticile aduse de recurentă soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii deduse judecății în speță, al căror temei este tot art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi nici acestea reținute.
Primul aspect relevant, care justifică dezlegarea dată excepției menționate, este cel dedus din calitatea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție de emitent al actelor administrative, respectiv al ordinelor desființate prin hotărârea supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
Un al doilea aspect semnificativ și în strânsă legătură cu cel anterior menționat, derivă din principiul contradictorialității, consacrat expres și de dispozițiile art. 14 C. proc. civ.
Posibilitatea autorității menționate, în calitatea sa de ordonator principal de credite, de sesizare a instanței de contencios administrativ cu acțiunea în cauză, este atrasă, prin urmare, de calitatea de emitent al actului administrativ ce constituie obiect al examinării și, în consecință, calitatea sa procesuală activă a fost în mod corect stabilită, fiind justificată și de principiile generale constituționale și comunitare, printre care contradictorialitatea și dreptul la apărare.
Or, cea mai importantă cale de a conferi valabilitate acestor principii este tocmai instituirea posibilității de acces la justiție, prin dreptul de sesizare a instanței de judecată competente, potrivit legii, inclusiv pentru emitentul actului administrativ atacat în mod indirect.
Aspectele expuse confirmă justețea soluției primei instanțe sub acest aspect, respectarea principiilor contradictorialității și garantării dreptului la apărare, în această modalitate, fiind statuată și la nivelul jurisprudenței în materia contenciosului administrativ.
Susținerea recurentei, în sensul că, nefiind menționat în mod expres, ca subiect de sesizare a instanței de contencios administrativ în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 554/2004, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar putea formula plângere împotriva hotărârilor Colegiului de conducere privind modul de stabilire a drepturilor salariale, nu are justificare legală, întrucât din interpretarea semantică, logică și teleologică a dispozițiilor textului legal indicat rezultă că enumerarea prevăzută de legiuitor nu este una exhaustivă, iar menționarea generică a categoriilor de subiecți nu este de natură a exclude entitatea menționată.
Așa fiind, rezultă că dreptul la acțiune a fost exercitat în condițiile legii, reclamanta având, într-adevăr, calitate procesuală activă și fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute atât de legea generală, respectiv de Legea nr. 554/2004, cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (1), raportat la alin. (8) din lege, cât și de reglementarea specială, cu referire la prevederile art. 6 alin. (1), art. 77, art. 79 alin. (1), art. 81 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la cele ale art. 7 alin. (2) Cap. VIII din Legea nr. 284/2010.
Prerogativa Colegiului de conducere, instituită, într-adevăr, potrivit dispozițiilor legale invocate de recurentă, nu are semnificația prohibitivă propusă de autoarea recursului, în ceea ce privește exercitarea prezentei acțiuni, ceea ce ar contraveni principiilor anterior menționate, dar și celor vizând egalitatea în fața legii și liberul acces la justiție.
Împrejurarea că, în raport cu Colegiul de conducere, ca structură deliberativă, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție ar reprezenta autoritatea executivă, nu este de natură a atrage incidența Deciziei pronunțate în interesul legii nr. IV/2003, menționată de recurentă, sau a Deciziei nr. 12/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și aplicarea mutatis mutandis a considerentelor respectivelor decizii, acestea reglementând o situație diferită și vizând exclusiv principiile și pârghiile administrative ale sistemului de realizare a autonomiei locale prin autoritățile publice locale, guvernate de norme speciale, derogatorii.
Nici în privința fondului cauzei, considerentele expuse în recurs nu pot conduce la admiterea acestei căi de atac.
Din această perspectivă, analizându-se susținerile formulate de recurentă, prin care se reiterează, practic, apărările expuse și cu ocazia judecății în fond, se reține că nu subzistă în cauză criticile de pretinsă nelegalitate invocate, subsumate tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În mod nefondat se susține de către recurentă că discriminarea și greșita stabilire a salariului nu ar rezulta din lege, ci din aplicarea greșită a acesteia.
În speță, însă, calculul drepturilor salariale ale recurentei s-a realizat în mod corect, raportat la dispozițiile Legii nr. 285/2010, neputându-se constata o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, deoarece personalul nou încadrat și personalul promovat sunt categorii supuse unor reglementări legale diferite, astfel încât se află în situații juridice diferite.
Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanță supremă au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile acestei legi, ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Ca atare, pentru judecătorii instanței supreme, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară.
Judecătorii care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obținerea sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr. 330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la împlinirea tranșei următoare de vechime.
Prin Legea nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privința reglementării salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare la vechimea în muncă dobândită de o persoană.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.
Odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea ce privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât - dacă anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o creștere procentuală egală pentru fiecare tranșă în parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât și procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare - după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima tranșă de vechime și 2,5% pentru ultimele două tranșe. Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, la acel moment, cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi, era mai mic.
Împrejurarea că, între persoanele care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și/sau în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date, au apărut diferențe salariale, se datorează, după cum, în mod corect a reținut instanța de fond, faptului că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câștigate, astfel încât ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării tranșelor de vechime în anii anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii civile noi.
Prin urmare, în mod legal, s-a constatat inexistența unei discriminări între magistrații care beneficiază de recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 1 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins tranșele de vechime corespunzătoare acelorași gradații ulterior datei de 1 ianuarie 2011, creșterea este de doar 2,5%.
În contextul examinat, sunt de menționat relevanța și pertinența motivației cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 559 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Cu același prilej, Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.
În același timp, Curtea Constituțională a constatat că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul de față, ne aflăm în prezența unor situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Noile dispoziții legale au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2011, astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în această instituție până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub incidența prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010, care ulterior acestei date a trecut în altă tranșă de vechime (între care se numără și recurenta) a beneficiat de aplicarea procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art. 6 din Legea nr. 285/2011.
Nu se poate reține că recurenta ar fi fost discriminată față de colegii săi, care au îndeplinit condițiile de vechime la 31 decembrie 2010, deoarece dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 cu privire la salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradația sau vechimea în funcție în anul 2011 exclud aplicarea dispozițiilor art. 2 din același act normativ, potrivit cărora, în anul 2011 pentru personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că, prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că: "În raport de prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare și plata efectivă a drepturilor salariale.
Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010".
Soluția astfel pronunțată, în deplină concordanță cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, al primei instanțe, este de natură a confirma - și din această perspectivă - legalitatea hotărârii recurate.
Așa fiind, se constată că motivele de casare invocate, prin toate argumentele expuse, nu sunt incidente și că recursul promovat în cauză este nefondat.
În concluzie, față de toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat recursul dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 4.365 din 18 noiembrie 2014 și a Încheierii din cameră de consiliu de la 2 decembrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2014.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2015.
Procesat de GGC - N