Decizia civilă nr. 165/2015
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea acțiunii, s-a susținut, în esență, că începând cu data de 16 septembrie 2013 și până în prezent, pârâtul judecător se află în concediu fără plată, deținând concomitent atât funcția de judecător în România, cât și funcția de judecător în cadrul Curții Supreme Kosovo - Camera specializată în materia privatizărilor, în baza unui contract încheiat cu misiunea EULEX Kosovo, care se află în derulare, judecătorul optând în mod voluntar și conștient să participe la procedura de selecție pentru ocuparea funcției în regim contractual, iar nu prin detașare.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 44 alin. (1) și (3), ale art. 45 alin. (2) și ale art. 47 din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată.
Prin Hotărârea nr. 3/J din 18 februarie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat judecătorului A. din cadrul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța disciplinară a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituția României, art. 5 alin. (1), art. 58 alin. (1), art. 62 alin. (1) lit. a) - c), art. 651 alin. (2), art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, art. 101 din Legea nr. 161/2003, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 21 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor; din care rezultă că magistrații nu pot deține nicio altă funcție publică sau privată, cu excepțiile prevăzute de lege, precum și cu împrejurarea că poziția ocupată în cadrul misiunii EULEX, contractată nu detașată, nu se circumscrie excepțiilor prevăzute de lege.
Sub aspectul laturii subiective, secția pentru judecători a reținut că vinovăția pârâtului judecător în săvârșirea faptei este dovedită și rezultă din faptul că magistratul a optat pentru ocuparea funcției de judecător în cadrul misiunii EULEX Kosovo în regim contractual, deși avea posibilitatea să opteze pentru ocuparea acestei poziții prin detașare, iar legea îi cerea ca, anterior participării la respectiva procedură, să solicite acordul secției pentru judecători. S-a apreciat că și dacă nu a prevăzut urmările faptei sale, acesta putea și trebuia să prevadă eventualitatea afectării încrederii cetățenilor în sistemul judiciar.
S-a considerat relevant și faptul că, ulterior exercitării acțiunii disciplinare, pârâtul judecător a formulat o cerere adresată secției pentru judecători, prin care solicita acordul pentru o eventuală detașare în cadrul EULEX Kosovo, pentru postul de Appeals Judge for KPA Appeals, cerere ce a fost respinsă prin Hotărârea nr. 1.272 din 20 noiembrie 2014.
În privința urmării produse prin săvârșirea acestei abateri, s-a reținut că aceasta constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii justiției.
Împotriva Hotărârii nr. 3/J din 18 februarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs judecătorul pârât A.
Recursul a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, și formează obiectul dosarului de față.
I. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, invocată de recurentul A., se constată următoarele.
Prin memoriul depus la dosar în ședința publică de la data de 26 octombrie 2015, recurentul pârât A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (4), ale art. 73 alin. (3) lit. j) și ale art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituția României.
Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că cererea este admisibilă.
În acest sens, se reține că excepția a fost invocată de o parte în proces, prevederile normei pretins neconstituționale, respectiv ale art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, sunt în vigoare și au legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a constat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt neconstituționale.
Conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții asupra excepției de neconstituționalitate invocate în speță va fi expusă în cele ce succed.
Din analiza reglementării deduse controlului de constituționalitate, Înalta Curte nu desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile legii fundamentale invocate.
Referitor la pretinsa încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, Înalta Curte apreciază că soluția legislativă cuprinsă în textul legal criticat nu înfrânge principiul menționat, trimiterea la Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, din conținutul respectivei norme neavând semnificația delegării unei competențe ce aparține în exclusivitate legiuitorului.
În raport cu statutul special al judecătorilor și procurorilor, astfel cum acesta este reglementat în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța apreciază că nu poate fi atrasă incidența dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, ce privește reglementarea prin lege organică a statutului funcționarilor publici și nici a prevederilor art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție, care prevede că regimul general privind raporturile de muncă se reglementează prin lege organică.
În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost formulată și motivată este, prin urmare, neîntemeiată.
În consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A.
II. Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 17 aprilie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 3/J din 18 februarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și, în principal, respingerea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate, cu o altă sancțiune mai ușoară.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
I. Din perspectiva primului motiv de casare s-au învederat, în esență, următoarele:
- Secția pentru judecători i-ar fi încălcat dreptul la apărare, atât prin respingerea unor mijloace de probă solicitate, cât și prin neanalizarea sau analizarea parțială a apărărilor formulate în cauză;
- ar fi fost încălcat principiul contradictorialității, întrucât instanța de disciplină și-a întemeiat hotărârea și pe dispozițiile Legii nr. 161/2003, fără ca aceste prevederi să fi fost invocate în acțiunea disciplinară;
- hotărârea ar fi pronunțată cu încălcarea art. 244 pct. 1 C. proc. civ., întrucât, după declararea încheierii cercetării procesului, secția pentru judecători ar fi procedat la soluționarea acțiunii la al doilea termen de judecată, privându-l de dreptul de a fi ascultat în mod nemijlocit;
- s-ar fi încălcat și prevederile art. 222, coroborate cu cele ale art. 396 C. proc. civ., arătându-se că i-au fost respinse: cererea de amânare și toate cererile în probațiune și i s-ar fi refuzat recurentului posibilitatea de a se prezenta personal pentru cuvântul pe fond și cea de a depune concluzii scrise.
Din perspectiva celui de-al doilea caz de casare, s-au reiterat susținerile expuse în întâmpinarea depusă în dosarul instanței de disciplină și s-au învederat, în esență, cele ce urmează:
- Secția pentru judecători ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. De asemenea, ar fi fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 62 alin. (4) și cele ale art. 58 alin. (1) din legea menționată, referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor în perioada suspendării din funcție și cele privind detașarea acestora;
- nu ar fi întrunită latura obiectivă a abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, întrucât, în calitate de judecător la Curtea de Apel Oradea, de la data de 15 septembrie 2013 - când a intrat în concediu de odihnă - nu a mai exercitat această funcție, ci pe aceea de judecător la Curtea Supremă Kosovo, or, funcția de judecător nu poate fi incompatibilă cu funcția de judecător;
- instanța de disciplină ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la statutul magistraților în perioada concediului fără plată, respectiv a detașării și a suspendării raporturilor de muncă;
- prin hotărârea atacată, instanța de disciplină ar fi făcut o greșită individualizare și aplicare a sancțiunii excluderii din magistratură, cea mai aspră dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin Încheierea din data de 28 septembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurentul judecător nu se circumscriu acestui motiv de casare.
În mod eronat se susține că instanța de disciplină i-ar fi încălcat judecătorului pârât dreptul la apărare.
Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanție procesuală, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, depunând la dosar întâmpinare și, ulterior, completare la întâmpinare, prin care a formulat o serie de susțineri, a invocat argumente și a propus probe, pe care instanța de disciplină le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat motivat.
Astfel, în ceea ce privește administrarea probelor propuse de către acesta, se constată, sub un prim aspect, faptul că una dintre probele solicitate viza, în realitate, un punct de vedere de la Comisia Europeană, partea nesolicitând în fața instanței de fond sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, în exercitarea funcției prevăzute de art. 17 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, de supraveghere a aplicării dreptului Uniunii Europene, Comisia Europeană poate exprima puncte de vedere sub formă de avize sau recomandări, acte ce fac parte din legislația secundară și are competență doar cu privire la interpretarea normelor de drept european, nicidecum cu privire la interpretarea normelor de drept intern. Cum, în cauză, recurentul judecător nu a indicat explicit norma de drept european care solicită a fi interpretată, se constată că secția pentru judecători în materie disciplinară a respins această probă în mod întemeiat.
Sub un alt aspect, în privința martorei judecător B., pe care a propus-o recurentul pârât, se constată faptul că, într-adevăr, la momentul efectuării solicitării de probațiune, nu s-a demonstrat de către petent teza probatorie invocată, astfel încât nu se poate susține nelegalitatea respingerii acestei solicitări de către secția pentru judecători. Și în privința relevanței respectivei dovezi pentru situația de fapt și de drept, argumentele autorului recursului nu pot fi reținute, deoarece faptul că martora judecător propusă ar fi procedat în același mod, nu are relevanța pretinsă de magistrat, neputându-se concluziona că aceasta ar fi procedat în mod legal.
Raportat la prevederile art. 249, art. 292 alin. (1), art. 293 alin. (1), art. 255 alin. (1) și ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nu au semnificația propusă de autorul recursului nici aspectele învederate în legătură cu proba pe care ar fi urmat s-o administreze reclamanta Inspecția Judiciară, prin care s-a cerut un punct de vedere de la toate curțile de apel, în care să se arate dacă situația suspendării din funcție a judecătorilor este similară cu cea în care magistrații se află în concediu fără plată. În realitate, așa cum în mod corect s-a apreciat și de către instanța de disciplină, prin această probă, s-a urmărit declanșarea unei proceduri de consultare a curților de apel cu privire la un aspect care constituia însuși obiectul cauzei deduse judecății și desigur că nu se putea proceda în acest sens de către secția pentru judecători și această probă fiind, ca atare, respinsă în mod întemeiat.
Examinarea actelor dosarului relevă și netemeinicia criticilor formulate sub aspectul respingerii cererii de amânare. Din această perspectivă, se constată că, la primul termen de judecată, prin înscrisurile depuse, judecătorul pârât nu a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, ci a depus apărări pe fondul cauzei, ceea ce, din punct de vedere procesual, ar fi permis instanței de disciplină să soluționeze cauza. Dând posibilitatea judecătorului pârât să-și valorifice în continuare dreptul la apărare, secția pentru judecători în materie disciplinară a acordat, însă, un nou termen de judecată. Împrejurarea că cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de magistrat și examinată la termenul următor, a fost respinsă, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalității, instanței de disciplină, în raport cu caracterul supletiv al dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. și cu faptul că cererea de amânare nu a fost însoțită de niciun înscris justificativ. Întrucât recurentul judecător nu a solicitat nici amânarea pronunțării și nici acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, menționând explicit că nu dorește să-și angajeze avocat, în mod netemeinic susține în recurs că secția pentru judecători ar fi procedat la judecarea cauzei fără a-i acorda un alt termen, fie și pentru a depune concluzii scrise.
În același context, se constată lipsa de temei a susținerii privind încălcarea dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., întrucât, prin faptul neprezentării sale la termenele de judecată acordate în cauză și prin nedovedirea motivelor ce l-ar fi împiedicat să se afle în fața secției pentru judecători, recurentul însuși a pus instanța de disciplină în imposibilitatea obiectivă de a-l asculta în mod nemijlocit.
Tot nefondată se vădește a fi și mențiunea relativ la încălcarea principiului contradictorialității. Așa cum reiese din rezoluția Inspecției Judiciare, prin care s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorului în cauză, referirea la dispozițiile art. 101 din Legea nr. 161/2003 este expresă, astfel încât nu se poate afirma cu temei că respectivele prevederi legale ar fi fost invocate în hotărârea atacată fără ca acest fundament de drept să fi fost cuprins în acțiunea disciplinară.
Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele invocate în principal sunt neîntemeiate.
Astfel, recurentul susține în mod nefondat că hotărârea secției pentru judecători s-ar fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Constituția României și ale art. 5 alin. (1), art. 62 alin. (4) și ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Sub un prim aspect, în ceea ce privește regimul incompatibilităților și interdicțiilor, prin raportare la dispozițiile legale incidente, se reține că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția situațiilor anume prevăzute de lege.
Din această perspectivă, analizând dispozițiile legale ce reglementează regimul incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților, instanța de disciplină a reținut corect situațiile expres și limitativ reglementate de lege, în care devin inaplicabile aceste interdicții și incompatibilității.
Dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 5. alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, permite cu caracter de excepție, judecătorului sau procurorului să dețină concomitent cu funcția de magistrat funcții didactice din învățământul superior, precum și pe cele de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, în condițiile legii.
O altă situație de excepție este reglementată în situația suspendării din funcție în condițiile prevăzute de art. 62 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 303/2004, art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul prevăzând expres în art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 că "în perioada suspendării din funcție, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de art. 5 și art. 8".
O altă situație în care dispozițiile legale speciale care reglementează statutul magistraților permit deținerea unei alte funcții, concomitent cu cea de magistrat, este cea în care se dispune detașarea de către secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată prevede: "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale".
Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 193/2006, reglementează la art. 7 detașarea magistraților la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice (din România), pentru ca în art. 71 să cuprindă norme referitoare la detașarea la o instituție sau un organism al Uniunii Europene.
Dispozițiile art. 71 din Regulament instituie în sarcina judecătorului care intenționează să participe la un concurs pentru ocuparea unui post de expert național detașat, obligația de a solicita acordul secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, anterior participării la procedura de selecție, în vederea unei eventuale detașări ulterioare, în cazul în care postul dorit este obținut de magistrat.
Din analiza literală, logica și teleologica acestor dispoziții legale, rezultă că singura posibilitate pentru un magistrat de a fi numit într-o altă funcție în cadrul altor instituții decât instanțele și parchetele, este cea consacrată de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, respectiv prin detașare dispusă de Consiliul Superior al Magistraturii. Detașarea exclude existența situației de incompatibilitate, tocmai prin faptul că împiedică, pe o perioadă limitată de timp, exercitarea concomitentă a celor două funcții, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 326/2004.
Prin urmare, printr-o corectă interpretare a acestor texte legale, secția pentru judecători a concluzionat în sensul că magistrații nu pot deține nicio altă funcție publică sau privată, cu excepțiile prevăzute de lege.
Susținerile recurentului, în sensul că poziția ocupată în cadrul misiunii EULEX este una obținută pe bază contractuală și nu prin detașare, că funcția de judecător în România nu ar putea fi incompatibilă cu funcția de judecător în Kosovo și că, prin ocuparea acestei funcții, nu s-ar aduce atingere demnității funcției de magistrat în România, nu pot fi primite, în condițiile în care această situație nu se circumscrie niciuneia dintre excepțiile prevăzute expres și limitativ de lege.
Ceea ce i se impută judecătorului A. este faptul că a încălcat interdicția impusă de lege și anume aceea de a ocupa o altă funcție concomitent cu deținerea funcției de judecător în România, cu toate că acesta putea și trebuia să cunoască prevederile legale referitoare nu numai la regimul incompatibilităților și interdicțiilor, dar și pe cele care reglementează modalitatea de detașare la o instituție a Uniunii Europene.
Susținerile recurentului referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 54 C. muncii și la faptul că, în perioada concediului fără plată, ar fi suspendat din funcție și astfel ar deveni incidente dispozițiile art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care prevăd că pe perioada suspendării din funcție magistratului nu îi sunt aplicabile interdicțiile, nici acestea nu pot fi reținute.
Invocarea prevederilor art. 54 C. muncii nu are relevanța atribuită de autorul recursului, această reglementare generală, cu caracter de principiu, nefiind aplicabilă judecătorilor și procurorilor, dispozițiile Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004, având caracter special și fiind, prin urmare, incidente.
Astfel, conform art. 54 C. muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părților, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.
În cazul magistraților, acordarea concediilor fără plată este reglementată de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii și procurorii beneficiază de concedii fără plată în condițiile stabilite de Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor.
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005, de aprobare a Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor reglementează, în art. 18, situațiile în care magistratul poate beneficia de concediu fără plată. După ce, în alin. (1) al art. 18, se prevede posibilitatea aprobării unui concediu fără plată pentru rezolvarea unor interese personale, într-o limită de 90 de zile, la alin. (2) al aceluiași articol, se prevăd două situații în care este înlăturată această limită: a) îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, pe durata indicată în certificatul medical; b) însoțirea soțului sau, după caz, a soției sau a unei rude apropiate: fiu, fiică, soră, frate, părinte, pe timpul cât aceștia se află la tratament în străinătate, cu avizul obligatoriu al Ministerului Sănătății. De asemenea, în alin. (3) al art. 18 se prevede posibilitatea acordării concediului fără plată și pentru alte interese personale, pe durata stabilită prin acordul părților.
Regulamentul mai sus menționat precizează expres, în art. 19, că "în perioada concediilor fără plată persoanele respective își păstrează calitatea de judecător sau procuror".
În mod corect s-a constatat de către instanța de disciplină faptul că, întrucât magistrații nu încheie un contract individual de muncă - instrumentum probationis - cu instanța în cadrul căreia își desfășoară activitatea și nici cu o altă autoritate, fiind numiți și eliberați din funcție prin decret emis de către Președintele României, aceștia au un raport de muncă atipic.
Atât judecătorii, cât și procurorii au drepturi și le incumbă obligații ce au drept izvor legea sau regulamentul (cel al instanțelor judecătorești, respectiv al parchetelor), iar nu contractul de muncă.
De asemenea, cazurile de suspendare din funcție a judecătorului sau procurorului sunt expres prevăzute de legile care reglementează statutul magistratului, respectiv în art. 62 lit. a) - c) din Legea nr. 303/2004, art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Suspendarea din funcție a magistratului se realizează în cadrul unei proceduri expres reglementate de lege și este de competența Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu a Departamentului de resurse umane din cadrul curților de apel.
În condițiile în care, pe perioada concediului fără plată, se păstrează, conform legii, astfel cum s-a reținut mai sus, calitatea de judecător sau procuror, rezultă că magistratul aflat în această situație are toate drepturile, dar și toate obligațiile și interdicțiile pe care le impune statutul profesiei.
Situația judecătorului aflat în concediu fără plată și care are raporturile de muncă suspendate nu este echivalentă, ca regim juridic, cu situația judecătorului cu privire la care s-a dispus suspendarea din funcție în condițiile prevăzute de legile speciale menționate anterior. În privința acestuia din urmă, în considerarea măsurii dispuse, legiuitorul a prevăzut în mod expres că nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la incompatibilități și interdicții.
Această interdicție de a ocupa altă funcție publică sau privată subzistă indiferent dacă această funcție se exercită pe teritoriul României sau în afară teritoriul României.
În condițiile în care ocuparea unei funcții similare cu cea de magistrat într-un alt stat nu este prevăzută de lege ca și excepție de la regimul interdicțiilor și incompatibilităților, nu se poate reține că recurentului judecător A. nu îi sunt aplicabile și obligațiile corelative drepturilor conferite de statutul de magistrat în România.
Mai mult decât atât, textele art. 125 din Constituție, art. 5 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 101 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției fac referire expresă la noțiunea de funcție de judecător și de procuror fără a face distincție între magistratul care exercită efectiv atribuțiile specifice funcției și magistratul care, pentru o anumită perioadă de timp, nu îndeplinește aceste atribuții.
Este, de asemenea, irelevant, din perspectiva laturii obiective a abaterii disciplinare în discuție, faptul că un alt judecător român s-ar afla într-o situație similară cu cea a recurentului, câta vreme, așa cum s-a susținut nu s-a dovedit în mod definitiv că această situație ar fi conformă prevederilor legale aplicabile.
Un alt aspect de nelegalitate dezvoltat de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale faptei.
Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate și interdicții".
Prin hotărârea atacată este corect stabilită întrunirea laturii obiective a abaterii disciplinare pentru care s-a angajat răspunderea disciplinară a recurentului, întrucât, prin deținerea concomitentă a funcției de judecător în România și a celei de judecător în cadrul misiunii EULEX, judecătorul A. a încălcat interdicția prevăzută explicit de dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituția României, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de art. 101 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Nici în ceea ce privește criticile formulate de autorul recursului în privința laturii subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture încadrarea juridică stabilită de instanța de disciplină.
Chiar dacă recurentul susține că a acționat cu bună-credință, fiind dovedită, în opinia sa, lipsa intenției sale delictuale, aspectele rezultate din probele administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața secției pentru judecători, infirmă aceste mențiuni.
În primul rând, este de observat că, în vederea valorificării unui interes personal, chiar dacă derivat dintr-unul profesional, recurentul a încălcat conștient cadrul legal ce reglementează statutul profesiei.
Sub un alt aspect, trebuie relevat că, așa cum s-a menționat anterior, magistratul nu poate invoca necunoașterea cadrului legal de obținere a detașării la o autoritate a Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, acesta a și încercat să uzeze de o asemenea procedură, dar, pe de o parte, demersurile sale nu au fost soluționate favorabil, iar, pe de altă parte, respectivele demersuri au fost ulterioare încălcării interdicției legale.
În atare situație, nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv care conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurentul, atitudinea acestuia nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul judecătorului.
În al doilea rând, ceea ce, în mod evident, instanța de disciplină a sancționat în cauză a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentului, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorului derivând din exigențele conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor.
Cât privește argumentele vizând neprejudicierea financiară a Statului Român, se observă că, deși real, acest aspect este lipsit de relevanță din perspectiva cenzurii de legalitate exercitate de instanța de recurs asupra hotărârii atacate, atâta timp cât o asemenea chestiune nu s-a avut deloc în vedere, nesusținându-se niciun moment crearea unui atare prejudiciu.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile recurentului formulate prin motivele de recurs invocate din aceste puncte de vedere nu pot fi primite.
Tot astfel, se constată lipsa de semnificație a argumentelor vizând pretinsul refuz nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii de admitere a cererii de detașare a recurentului judecător, în prezentul cadru procesual neputându-se examina aspectele respective, care excedează obiectului cauzei deduse judecății.
În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurent în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.
Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.
Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", aplicată recurentului, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta Curtea apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul A. nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului. În raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancțiunii disciplinare, este necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății.
Potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seama, pe lângă aspectul sus menționat, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-a săvârșit respectiva abatere.
În acest sens trebuie remarcat faptul că, deși foarte tânăr, judecătorul A. a reușit să ocupe, urmare unui concurs la care au participat și candidați din alte state, o funcție de expert în cadrul unei misiuni externe a Uniunii Europene, ceea ce atestă faptul că acesta posedă cunoștințe, abilități și deprinderi profesionale, care îl recomandă, totuși, pentru funcția de magistrat.
Examinarea tuturor circumstanțelor personale ale judecătorului recurent denotă faptul că acesta are și în ceea ce privește magistratura română o activitate judiciară și o pregătire profesională meritorii, promovând imediat ce a avut posibilitatea la instanțele superioare, respectiv la Tribunal și, ulterior, la Curtea de Apel, aspecte care prezintă relevanță și care trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.
Tot din acest punct de vedere, nu este lipsit de semnificație faptul că, fără o directă legătură de cauzalitate cu consecințele faptei magistratului, conducerea instanței a aprobat cererile de concediu fără plată ale acestuia, cu toate că, cel puțin pentru una dintre cereri, motivul real al solicitării era explicit menționat.
Chiar dacă, într-adevăr, acest aspect nu este de natură să îl exonereze pe recurentul A. de răspundere disciplinară, el nu poate fi neglijat la evaluarea întinderii abaterii disciplinare stabilite în sarcina sa și are relevanță, întrucât diminuează, într-o anumită măsură, gradul de gravitate a faptei.
Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia exemplificată.
De asemenea, a fost minimalizat caracterul singular al faptelor în decursul activității magistratului, derivând din împrejurarea că acesta nu a mai fost sancționat sau cercetat disciplinar.
În consecință, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului A., la individualizarea căreia trebuie să se țină cont și de aspectele favorabile acestuia, aspecte reliefate de probatoriul administrat inclusiv în recurs.
În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, recursul este fondat și va fi admis.
În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.
Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)".
În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secției pentru judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.
Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.
Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să nu-l îndepărteze pe recurent din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și, în baza art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, va aplica pârâtului judecător sancțiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni, la Curtea de Apel Suceava, începând cu data de 15 noiembrie 2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, formulată de recurentul A.
Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva Hotărârii nr. 3/J din 18 februarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Casează în parte hotărârea atacată și, în consecință:
În baza art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aplică pârâtului judecător A. sancțiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni, la Curtea de Apel Suceava, începând cu data de 15 noiembrie 2015.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2015.
Procesat de GGC - N