Decizia civilă nr. 184/2016
Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la 28 martie 2016, revizuenții A. și B. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 37 din 27 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, solicitând schimbarea hotărârii atacate, prin care a fost respins recursul declarat împotriva încheierii din 22.04.2014 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/P/2014, reluarea judecății și, pe fond, desființarea actului contestat și repunerea lor în situația anterioară, sub aspectul vechimii în carieră, drepturilor salariale și celorlalte drepturi ale magistraților, prevăzute de lege.
În motivarea contestației au arătat că în cadrul recursului respins prin hotărârea atacată au invocat, ca mijloc procesual de apărare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, că prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/06.01.2016, Curtea Constituțională a admis excepția și a constatat că aceste dispoziții legale sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.
Revizuenții au susținut că în cauza lor disciplinară, prin respingerea recursului declarat împotriva încheierii din 22 aprilie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, nu li s-a recunoscut dreptul constituțional și convențional la o cale de atac internă, efectivă, împotriva suspendării din funcție, pentru a contracara abuzul sau eroarea organismului profesional, iar recursul declarat nu a putut constitui un remediu efectiv, deoarece acest recurs nu a avut efect suspensiv automat, iar în calitate de justițiabili nu au beneficiat de garanții reale care să-i fi protejat împotriva autorității publice.
Așadar, cauza lor s-a judecat în temeiul unor dispoziții declarate ulterior neconstituționale, încălcându-li-se dreptul de acces la justiție și, în esență, dreptul la apărare.
Cum respectarea deciziilor Curții Constituționale este o componentă esențială a statului de drept, pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a acestei cereri de revizuire ar lipsi de fundament și de eficiență însuși controlul de neconstituționalitate pe care l-au declanșat, împrejurare ce ar echivala cu o dublă sancționare și cu vătămarea gravă a intereselor lor legitime.
În susținerea admisibilității cererii de revizuire au invocat atât jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că decizia de constatare a neconstituționalității trebuie să profite celor îndreptățiți, în primul rând în cauza în care a fost invocată excepția, cât și considerentele sentinței nr. 1697 din 27 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care s-a reținut că prin declararea neconstituționalității textelor de lege pe care s-a sprijinit hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, această hotărâre a devenit nelegală.
Solicitând admiterea cererii și reluarea judecății, revizuenții au cerut să se aibă în vedere toate criticile de nelegalitate și netemeinicie ale hotărârii atacate, așa cum au fost dezvoltate prin motivele de recurs.
Totodată, din perspectiva reluării judecății, au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, susținând că acestea contravin art. 21, art. 16 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, au susținut că posibilitatea atacării doar cu recurs a hotărârilor în materie disciplinară ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii contravine accesului liber la justiție, deoarece această cale de atac este nedevolutivă, instanța de recurs neputând examina fondul hotărârii recurate.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 513 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pot forma obiectul acestei căi de atac doar hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul în împrejurări limitativ prevăzute la pct. 1-11. Or, prevederile declarate neconstituționale prin Decizia nr. 774/2015 vizează încheierea din 22.04.2014 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, hotărâre care nu a statuat cu privire la fondul cauzei și nici nu l-a evocat.
Analizând cererea de revizuire de față, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Prin decizia civilă nr. 37 din 27 martie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins ca nefondate recursurile declarate de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr. x/P/2014.
Instanța de recurs a constatat că abaterile disciplinare reținute de Consiliul Superior al Magistraturii în sarcina celor doi recurenți-procurori au fost săvârșite de aceștia și că, față de gravitatea acestor abateri, sancțiunile constând în suspendarea din funcție pe o durată de șase luni pentru A. și excluderea din magistratură pentru B. au fost judicios aplicate.
De asemenea, recursul declarat de A. și B. împotriva încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr. x/P/2014, a fost respins ca nefondat, reținându-se că pe parcursul soluționării cauzei compunerea instanței de disciplină a fost legală, că nu se poate reține un exces de putere al Secției pentru procurori în materie disciplinară, atâta vreme cât aceasta avea calitatea și competența de a examina și soluționa cererea Inspecției Judiciare de suspendare din funcție a celor doi procurori, că nu se poate reține că hotărârea atacată nu a fost motivată, ori că ar fi cuprins motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că recurenților-procurori le-a fost respectat dreptul la apărare.
Prin cererea de recurs, recurenții A. și B. au formulat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care încalcă principiul previzibilității normei juridice, principiul securității juridice, dar și al dreptului la apărare, dreptului de acces liber la justiție, dar și principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.
Prin încheierea din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Asupra acestei excepții Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/06.01.2016, prin care a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.
Cererea de revizuire întemeiată pe această decizie a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 511 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.”
Mai întâi, instanța se va pronunța asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de revizuire, formulată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, prin întâmpinare.
Analizând susținerile acestei părți, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că ele nu pot fi reținute.
În M. Of. al României, Partea I, nr. 69/01.02.2016 a fost publicată Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acesteia.
Așadar, analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. nu mai poate purta asupra condiției evocării fondului sau pronunțării asupra fondului prin hotărârea atacată.
Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.
În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța va avea în vedere finalitatea căii extraordinare de atac a revizuirii, promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, cu scopul restabilirii adevărului în cauză, așa cum în mod constant a subliniat în jurisprudența sa Curtea Constituțională.
Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.
Cu toate acestea, împrejurarea că după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra fondului Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate, invocată de cei doi magistrați, nu are efectul admiterii în mod automat a cererii de revizuire.
Art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, supus controlului instanței de contencios constituțional, dispune: „Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.”
Prin decizia citată, așa cum s-a arătat, Curtea Constituțională a decis că aceste dispoziții legale sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, deoarece atacarea măsurii provizorii odată cu fondul nu poate constitui un remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real la cele stabilite prin măsura provizorie.
Excepția de neconstituționalitate invocată de recurenți a privit, în principal, probleme de fond ale luării măsurii suspendării provizorii și, în secundar, problema lipsei căii de atac separate împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea provizorie. Or, Curtea Constituțională a apreciat ca neîntemeiată critica de neconstituționalitate referitoare la problemele de fond.
În cauza de față, prin decizia supusă revizuirii, acțiunea disciplinară s-a soluționat pe fond, constatându-se în sarcina recurenților-procurori abaterile disciplinare reținute de Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și proporționalitatea sancțiunilor aplicate.
Așa fiind, atâta vreme cât asupra fondului cererii s-a pronunțat o soluție definitivă, măsura provizorie a suspendării din funcție nu mai poate fi reanalizată, iar demersul judiciar inițiat de revizuenți nu mai poate avea nicio finalitate.
Pe de altă parte, toate motivele de nelegalitate a încheierii din 22 aprilie 2014 au fost analizate punctual de instanța de recurs, prin decizia definitivă pronunțată, astfel încât acestea nu ar mai putea fi supuse unei alte judecăți, dat fiind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 37 din 27 martie 2015.
Pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a cererii de revizuire nu lipsește de eficiență controlul de constituționalitate declanșat, așa cum susțin revizuenții și nici nu le produce vreo vătămare, deoarece decizia Curții Constituționale nu are legătură cu aspectele deduse judecății pe fondul cauzei.
Actul a cărui reevaluare o solicită revizuenții prin cererea pendinte (încheierea din 22 aprilie 2014, pronunțată de Secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2014) a produs efecte numai până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, adică până la 27 martie 2015, ceea ce face imposibilă repunerea în situația anterioară acestui act, astfel cum solicită revizuenții.
Admiterea excepției de neconstituționalitate, cum este cea în speță, cu consecința acordării posibilității atacării în mod separat a încheierii prin care s-a dispus suspendarea provizorie, înainte de soluționarea fondului acțiunii disciplinare de către secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, ar fi putut produce efecte în sensul art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., în cazul în care recurenții ar fi exercitat o astfel de cale de atac, ce ar fi fost respinsă ca inadmisibilă.
De aceea, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. se va privi ca inadmisibilă.
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că autorii acesteia au formulat-o numai din perspectiva reluării judecății în cererea de recurs, situație ce nu se regăsește în cauza de față, astfel încât nu se mai pune problema sesizării Curții Constituționale.
Chiar și în aceste condiții, instanța observă că excepția invocată nu este întemeiată. În jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a reținut, în mod constant, că, în ceea ce privește căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 37 din 27 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2016.
Cu opinia separată a doamnei judecător C., în sensul admiterii cererii de revizuire, schimbării în parte a deciziei atacate, admiterii recursului declarat împotriva încheierii din 22.04.2014 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/P/2014, casării acestei încheieri și respingerii ca inadmisibilă a cererii formulată de Inspecția Judiciară privind suspendarea din funcție a recurenților-procurori pe durata procedurii disciplinare până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei revizuite.
Opinie separată
Cu opinia separată a doamnei judecător C.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. autorul opiniei separate reține următoarele considerente:
Prin încheierea din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de revizuenții-recurenți A. și B. în cauza având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 și încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară. Prin încheierea menționată, a fost dispusă suspendarea din funcția de procuror a autorilor excepției de neconstituționalitate până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, iar prin hotărâre a fost admisă acțiunea disciplinară, aplicându-se în privința acestora sancțiunea disciplinară a suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, respectiv excluderea din magistratură.
În motivarea excepției de neconstituționalitate revizuenții-recurenți au apreciat că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la calitatea legilor și art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, prin prisma art. 20 din Constituție, au apreciat că este încălcat și art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
Prin decizia civilă nr. 37 din 27 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins ca nefondate recursurile declarate de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2014.
Asupra excepției de neconstituționalitate Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, constatând că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.
Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei pronunțate următoarele:
„29. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reține că legiuitorul organic nu poate să elimine din sfera, normativă infraconstituțională controlul judecătoresc pe care însăși Constituția îl prevede în materia disciplinară în aplicarea accesului liber la justiție. Practic, legiuitorul, atunci când a introdus prin Legea nr. 24/2012 instituția suspendării provizorii a judecătorului sau procurorului pe durata soluționării acțiunii disciplinare, a omis să reglementeze o cale de atac separată împotriva hotărârii prin care este luată măsura anterior menționată. În acest mod a fost negat accesul liber la justiție al persoanei supuse procedurii, suspendarea provizorie dispusă de o „instanță extrajudiciară” fiind astfel sustrasă controlului instanței judecătorești competente. Faptul că această măsură poate fi atacată odată cu fondul, respectiv prin exercitarea recursului împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, nu schimbă cu nimic datele problemei, permutarea astfel realizată de la hotărârea prin care se dispune măsura de suspendare provizorie la cea prin care se soluționează acțiunea disciplinară a dus la configurarea unei căi de atac care, din punctul de vedere al efectelor, este una tardivă în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei. Astfel, o asemenea cale de atac devine una iluzorie și lipsită de efectivitate din moment ce nu se poate constitui într-un remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real la cele stabilite în măsura provizorie. Or, drepturile și libertățile fundamentale reglementate prin Constituție sunt efective, și nu abstracte sau iluzorii, tocmai pentru a asigura un nivel ridicat de protecție subiectelor de drept (adsimilis, a se vedea Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 905/20.12.2011 sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 286/28.04.2015, parag. 20 și 30).
30. Prin urmare, Curtea reține că textul criticat nu stabilește limitări sau condiționări ale dreptului de acces liber la justiție, aspecte compatibile, de principiu, cu exigențele intrinseci ale acestuia, ci refuză beneficiul acestui drept fundamental persoanei față de care a fost luată, prin hotărâre, măsura suspendării provizorii din funcție.
31. Curtea constată că recunoașterea accesului liber la justiție și în privința hotărârilor prin care se dispun măsuri provizorii privind exercitarea funcției de judecător sau procuror se impune cu atât mai mult cu cât măsurile provizorii luate în cursul procedurii disciplinare pot avea o întindere temporală deosebită - până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, ceea ce înseamnă că aceasta poate dura până la soluționarea căii de atac. formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii de sancționare disciplinară a judecătorului sau procurorului. Astfel, măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea disciplinară aplicată (desigur, cu excepția celei de excludere din magistratură). De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieții profesionale și personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, respectiv de a înfăptui justiția sau de a apăra interesele generale ale societății, ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, după caz, cât și în situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii disciplinare. în consecință, recunoașterea, pe cale de interpretare, a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din funcție abia odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție.”
Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. are în vedere remedierea situației în care instanța a pronunțat hotărârea în temeiul unui text legal în legătură cu care una din părți a invocat excepția de neconstituționalitate.
Acest motiv de revizuire este justificat de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, conform căruia sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate nu mai atrage suspendarea obligatorie a judecății.
Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.
Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că indiferent de opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești, obiectivul esențial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu Legea fundamentală; În cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională; Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite, autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret; Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată.
Analizând condițiile de admisibilitate, autorul opiniei separate consideră că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. este întemeiat și rezidă în faptul că, după ce hotărârea nr. 37 din 27 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, definitivă și obligatorie, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/06.01.2016 invocată în cauză prin recurs de revizuenți, declarând neconstituționalitatea prevederilor care au făcut obiectul excepției anterior menționată, sub aspectul dreptului de acces la o instanță și a unui remediu efectiv.
Curtea Constituțională prin decizia pronunțată a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.
Prin încheierea recurată, revizuenților-recurenți nu li s-a recunoscut dreptul constituțional și convențional la o cale de atac, separată, efectivă, împotriva suspendării provizorii, în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ci numai odată cu fondul, respectiv prin exercitarea recursului împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii ce privește fondul acțiunii disciplinare.
Curtea Constituțională, prin Decizia pronunțată la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, învestită cu soluționarea cauzei, a reținut că recunoașterea pe cale de interpretare a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din funcție abia odată cu fondul nu reprezintă un „remediu judiciar care să corespundă exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție”.
De altfel, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și-a exprimat opinia în sensul că „în privința criticilor de neconstituționalitate raportate la prevederile art. 21 din Constituție, se desprinde, totuși, un posibil viciu de neconstituționalitate, întrucât exigența asigurării accesului la justiție prin posibilitatea atacării separate a soluției de suspendare din funcție a magistraților pe durata procedurii disciplinare nu este respectată”.
Prin urmare cauza revizuenților-recurenți s-a judecat în temeiul unor prevederi legale care s-au dovedit a fi neconstituționale, sub aspectul dreptului de acces la justiție, în măsura în care acestora nu li s-a permis atacarea separată a încheierii de suspendare provizorie din funcție, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, iar calea de atac a recursului odată cu fondul nu poate constitui un remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real față de măsura provizorie adoptată.
Pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile pct. 11 al alin. (1) al art. 509 C. proc. civ., ar lipsi de eficiență însuși controlul de constituționalitate, întrucât revizuenții s-ar afla în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ei l-au declanșat, ceea ce ar lipsi de sens demersul revizuenților autori ai excepției de neconstituționalitate și de eficiență funcția reparatorie specifică declarării neconstituționale a unei dispoziții legale de care trebuie să beneficieze persoana lezată în drepturile sale prin norma criticată. Astfel, decizia obligatorie a Curții Constituționale ar fi lipsită de orice efecte juridice, iar rolul instanței constituționale ar fi negat. În plus, aceasta echivalează cu o limitare nepermisă a exercitării unei căi de atac.
Prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, ce are ca drept scop restabilirea legalității în cauză, în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege s-ar nega forța juridică pe care o are hotărârea Curții Constituționale asupra instanței, ar priva revizuenții de efectele obligatorii ale acestei hotărâri și ar obstrucționa accesul liber la justiție.
Autorul opiniei separate consideră că, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, s-ar nega efectele încheierii prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate a realizat un prim filtru legal, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și a sesizat Curtea Constituțională.
Asupra acestei excepții de neconstituționalitate Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a reținut că excepția a fost invocată de părțile în proces, prevederile normei pretins neconstituționale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt în vigoare și au legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a constatat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt neconstituționale.
Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost în sensul că „recursul odată cu fondul, în temeiul art. 51 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și cu cele ale art. 494, raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., nu este de natură să acopere viciul de reglementare”.
Din perspectiva celor expuse autorul opiniei separate consideră că decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, reprezintă temei al cererii de revizuire formulate de revizuenți, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., iar dispoziția legală declarată neconstituțională de Curtea Constituțională are o înrâurire decisivă în soluționarea cauzei sub aspectul dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil de natură să atragă admiterea cererii de revizuire.
A considera că recurenții neatacând pe cale separată încheierea nu mai pot valorifica efectele admiterii excepției de neconstituționalitate înseamnă a nega însăși rațiunea pentru care s-a sesizat Curtea Constituțională și s-ar ajunge la lipsirea de conținut a drepturilor garantate de Constituția României prin art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție privind dreptul de acces la justiție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 parag. 1 referitor la dreptul la un proces echitabil.
Pentru considerentele expuse autorul opiniei separate apreciază că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. și în baza dispozițiilor art. 513 C. proc. civ. cererea de revizuire ar trebui să fie admisă și schimbată în parte hotărârea atacată, prin care a fost respins recursul recurenților A. și B. declarat împotriva încheierii nr. 3/P/2014 din 22 aprilie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară.
Analizând recursul declarat, potrivit dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii coroborate cu cele ale C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 în raport de actele și lucrările dosarului autorul opiniei separate reține următoarele:
Referitor la încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2014, recurenții au invocat motive de recurs ce vizează atât nelegalitatea, cât și netemeinicia hotărârii.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenții au arătat, în esență, că:
- instanța de disciplină își depășește atribuțiile de putere judecătorească, conferite de Legea nr. 317/2004, republicată, ca instanță de fond, în soluționarea Dosarului nr. x/P/2014, stabilind prin hotărârea/încheierea din 22 aprilie 2014, de suspendare provizorie din funcție, dispoziția că aceasta este atacabilă cu „recurs odată cu fondul”, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut explicit, în niciuna dintre legile aplicabile materiei, calea de atac și termenul de exercitare, în situația hotărârii pronunțate în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, imixtionindu-se în atribuțiile puterii legislative;
- instanța de disciplină comite „exces de putere”, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aplicând prin hotărârea atacată o măsură privind cariera magistraților ce nu este prevăzută de dispozițiile din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, Titlul II - Cariera judecătorilor și procurorilor, Cap. 7 - Suspendarea din funcție și încetarea funcției de judecător și procuror, dispoziții legale ce reglementează explicit și limitativ situațiile în care Consiliul Superior al Magistraturii dispune suspendarea magistraților.
Recurenții au invocat ca mijloc de apărate, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - norme referitoare la suspendare provizorie din funcție a magistraților și au solicitat sesizarea instanței de contencios constituțional, - cerere admisă de Înalta Curte - în scopul valorificării drepturilor și intereselor legitime în calitate de părți litigante.
Examinând recursul prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în raport de decizia Curții Constituționale mai sus menționată, definitivă și obligatorie autorul opiniei separate consideră că ar trebui să fie admis, casată încheierea din 22 aprilie 2014 pronunțată de C.S.M. - Secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/P/2014, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii formulate de Inspecția Judiciară privind suspendarea din funcție a domnului B. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz și a doamnei A. procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, pe durata procedurii disciplinare până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii ce face obiectul Dosarului nr. x/P/2014, cu consecința recunoașterii drepturilor aferente funcției și menținerii celorlalte dispoziții ale deciziei revizuite.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situația în care prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Acest motiv de casare este de ordine publică și poate fi invocat dacă instanța judecătorească consfințește cu valoare legală și aplică norme juridice abrogate sau norme juridice declarate neconstituționale; săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face.
Așa cum s-a arătat anterior, instanța de disciplină nu a aplicat prevederile art. 52 alin. (1) în limitele stabilite prin decizia Curții Constituționale, ci dimpotrivă le-a aplicat în sensul în care acest articol nu este constituțional, întrucât nu a permis recurenților să atace încheierea prin care s-a dispus suspendarea provizorie din funcție în mod separat, cu recurs, ci numai odată cu fondul.
Din aceste rațiuni dispozițiile art. 52 alin. (1) au fost interpretate și aplicate cu depășirea limitelor legale, contrar prevederilor art. 21, art. 133 alin. (7), art. 134 alin. (2), (3) din Constituție.
Ca atare, autorul opiniei separate apreciază că încheierea s-a întemeiat pe o dispoziție neconstituțională, lipsind recurenții de dreptul de acces la o instanță, ce atrage nelegalitatea încheierii și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea acesteia.
Secția pentru procurori și-a depășit prerogativele de instanță de disciplină conferite de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată - art. 50, ca instanță de fond în soluționarea cauzei - prin intrarea în atribuțiile puterii legislative când a stabilit prin încheiere, dispoziția că aceasta este atacabilă cu „recurs odată cu fondul”, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut explicit în niciuna dintre legile aplicabile materiei, calea de atac și termenul de exercitare în situația hotărârii pronunțate în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanța de disciplină cu încălcarea dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil a stabilit că încheierea este executorie de drept și în consecință recurenții au fost suspendați din funcția de procurori și au fost sistate toate drepturile decurgând din acestea, fără ca aceștia să aibă dreptul la un remediu judiciar, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin considerentele deciziei.
În acest mod instanța de disciplină s-a subrogat în dreptul legiuitorului săvârșind un act pe care numai puterea legislativă îl putea face încălcând ordinea constituțională și interesul public, având semnificația depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, aspect criticat de recurenți prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce atrage casarea încheierii atacate în cadrul recursului și din această perspectivă.
Instanța de disciplină era obligată să facă aplicarea directă a exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lipsa reglementării legale, și să permită atacarea separată a încheierii prin care s-a luat măsura provizoriei a suspendării din funcție cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
Dispoziția instanței de disciplină a fost de natură a le îngrădi recurenților exercițiul dreptului fundamental la un recurs efectiv, respectiv la un proces echitabil, precum și accesul efectiv, imparțial la o instanță ca o componentă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care Constituția României și prevederile Convenției, în asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale individului prevăd și statuează obligația generală a organelor statului de a se abține de la orice mijloace sau forme de îngrădire a acestor drepturi.
Dreptul la un proces echitabil constituie un veritabil drept efectiv și substanțial, exigență impusă de C. proc. civ. [art. 6 alin. (1)] ale cărui dispoziții sunt aplicabile și judecății în fața Secției de disciplină (art. 49 pct. 7 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată).
Pentru considerentele expuse autorul opiniei separate consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este întemeiat și în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1), (2) C. proc. civ. ar trebui să fie admis cu consecința casării hotărârii. Întrucât casarea s-a făcut pentru că instanța de disciplină a adoptat o măsură în limitele unui text de lege declarat neconstituțional, luând o măsură provizorie în afara cadrului legal permis de Legea fundamentală, potrivit art. 497 C. proc. civ., cererea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.
Încălcările statuate prin Decizia Curții Constituționale, potrivit cărora se poate reține că revizuenții nu au avut drept de acces la o instanță și la un remediu judiciar efectiv, se răsfrâng și asupra fondului soluției de suspendare provizorie, deoarece această măsură a fost adoptată cu încălcarea principiilor constituționale reținute prin Decizia Curții Constituționale. De aceea, funcția reparatorie pe care o impune admiterea excepției de neconstituționalitate nu ar mai putea produce nici un efect dacă s-ar păstra măsura dispusă prin încheierea de la 22 aprilie 2014, cu încălcarea principiilor fundamentale, în condițiile în care revizuirea este singurul remediu aflat la îndemâna revizuenților prejudiciați prin măsura astfel adoptată.
Făcând aplicarea prevederilor art. 723 și urm. C. proc. civ., ca urmare a desființării încheierii atacate, autorul opiniei separate consideră că se impune restabilirea situației anterioare executării, în sensul recunoașterii drepturilor aferente funcțiilor deținute de recurenți până la data rămânerii definitive a hotărârii ce vizează fondul cauzei.