Decizia civilă nr. 185/2016
Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul A.:
La data de 20 octombrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, împotriva hotărârii nr. 13/J din 1 iulie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 21 martie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
La termenul de judecată a recursului fixat în ședința publică din data de 18 aprilie 2016, având cuvântul asupra unor eventuale chestiuni prealabile sau excepții, recurentul A. a formulat și a depus la dosar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 și, respectiv ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea respectivei excepții.
Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că cererea este admisibilă.
În acest sens, se reține că excepția a fost invocată de o parte în proces, prevederile normelor pretins neconstituționale sunt în vigoare și au legătură cu cauza, iar instanța de contencios constituțional nu a constatat anterior că dispozițiile textelor în discuție sunt neconstituționale.
Conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții asupra excepției de neconstituționalitate este în sensul că aceasta este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate, neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile legii fundamentale sau la cele convenționale, invocate.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea constituirii și compunerii completelor de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.
Faptul că dispozițiile legale atribuie președintelui sau vicepreședintelui instanței supreme conducerea completelor de 5 judecători nu reprezintă o discriminare, în condițiile în care se poate vorbi despre discriminare doar atunci când persoanelor aflate în situații juridice comparabile li se aplică un tratament juridic diferit.
Or, procedura în fața completelor de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este identică și se aplică în mod similar tuturor persoanelor care compar în calitate de părți în fața acestor complete.
Faptul că judecătorii care conduc completele de 5 judecători au funcții numite nu reprezintă o atingere a garanțiilor oferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului de a fi judecat de judecători independenți, atât timp cât și președintele și vicepreședinții instanței supreme sunt judecători inamovibili și au aceleași drepturi și obligații comune tuturor judecătorilor.
Cât privește dispozițiile legale criticate, privind organizarea și funcționare Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, acestea reprezintă o reiterare și o aplicare a prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (2), potrivit cărora, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Prin urmare legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004 statuând, în același sens, prin art. 44 alin. (1), este în acord cu dispozițiile constituționale menționate.
Tot astfel, normele supuse cenzurii sunt în concordanță cu prevederile art. 134 alin. (3) din legea fundamentală, care stipulează că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. În atare situație nu se poate susține că acestea ar încălca dreptul la un proces echitabil sau accesul liber la justiție, consacrat prin art. 21 din Constituție.
Curtea Constituțională a mai stabilit că instituirea unor reguli speciale de procedură, în care se pot încadra și cele în discuție, nu este contrară dreptului la apărare, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a părților.
Referitor la pretinsa situație discriminatorie față de alți justițiabili, Înalta Curte apreciază că, prin natura și conținutul lor specific, reglementările din textele criticate, nu înfrâng principiul nediscriminării și al egalității de tratament, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se produc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Aplicarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 44 alin (1) din Legea nr. 317/2004, nu îmbracă forma unei situații de discriminare, întrucât statutul special al magistraților, astfel cum acesta este distinct reglementat, constituie acel element de diferență care face ca situațiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condițiile pentru constatarea unei atare situații.
Din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate, Înalta Curte nu desprinde niciun posibil viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile legii fundamentale privind accesul liber la justiție, precum și la cele convenționale privind dreptul la un proces echitabil.
Potrivit art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime. În conformitate cu statuările Curții Constituționale, liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție și faptul că orice persoană poate sesiza direct și nemijlocit instanțele judecătorești, în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate. S-a considerat că legiuitorul are competență de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin (2) din Constituție.
În contextul examinat, trebuie menționat faptul că, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidența art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială. Astfel, garanțiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părților de a lua cunoștință de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în cauza Lobo Machado contra Portugaliei) și presupun respectarea principiului contradictorialității (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunțată în cauza Baccichetti contra Franței).
Relativ la competența unor organisme profesionale de a judeca acțiuni disciplinare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de competența acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competență nu este contrară dispozițiilor Convenției.
Aceste aspecte au fost reținute în mod expres în jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu în Decizia nr. 126/2011.
Ca atare, aceste dispoziții nu contravin prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici nu aduc atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, după cum pretinde petentul, argumentele expuse de autorul excepției fiind inapte să releve un real conflict între textul criticat și normele constituționale sau convenționale invocate.
Examinarea argumentelor invocate de autorul excepției din această perspectivă vizează, în realitate, o pretinsă lacună a legii, care nu ar permite soluționarea cererii de revizuire sau a contestației în anulare, formulate în materia contenciosului disciplinar al funcției de magistrat de către un complet de judecată într-o altă compunere.
Însă, pe calea excepției de neconstituționalitate, nu se poate interveni în sensul completării normei criticate în sensul specificat de petent.
În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate invocată de recurent, astfel cum a fost formulată și motivată este, prin urmare, neîntemeiată.
În consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) din legea menționată, se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A.
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Magistratul a susținut că, prin hotărârea atacată, instanța ar fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, raportate la cele ale art. 174 alin. (1) și (2) și la cele ale art. 176 pct. 4 și 6 C. proc. civ.
Cu referire la dispozițiile art. 41 C. proc. civ. și la compunerea completului de judecată care a soluționat cererea de revizuire, recurentul a susținut, în esență, că, făcând parte din completul care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii sau încheieri interlocutorii în cauză în primă instanță și fără a fi formulat cereri de abținere, membrii Secției pentru judecători nu ar fi putut judeca respectiva cerere, întrucât s-ar fi aflat în situație de incompatibilitate absolută.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.
Motivul de recurs invocat vizează o pretinsă neregularitate procedurală, referitoare la incompatibilitatea membrilor Secției pentru judecători în materie disciplinară ce au compus instanța de disciplină ce a soluționat cererea de revizuire pe care a formulat-o împotriva hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a aceleiași instanțe.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurent din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.
Trebuie precizat, pe de o parte, faptul că, în raport cu obiectul acțiunii și cu principiul specialia generalibus derogant, litigiului dedus judecății îi sunt aplicabile, în principal, dispozițiile legilor speciale ce reglementează regimul juridic distinct al profesiei de magistrat, cu referire expresă la cele în materie disciplinară, dispozițiile procedurale generale aplicându-se numai în subsidiar și numai în măsura în care ele nu contravin normelor speciale.
Astfel, conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.
Contrar susținerilor recurentului, în cauză, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii, cererea de revizuire a fost în mod corect soluționată de către Secția pentru judecători în materie disciplinară, în compunerea respectivă.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage automat incidența prevederilor art. 41 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a cazurilor de incompatibilitate absolută preconizate de respectivele prevederi, date fiind normele speciale de organizare și funcționare ale autorității menționate.
Nu se poate reține, în sensul celor susținute de autorul recursului, că cererea de revizuire ar fi trebuit soluționată de către un alt complet de judecată, întrucât, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, raportat la prevederile legale speciale privind organizarea și funcționarea, precum și la structura acestei autorități, nici nu ar fi posibilă judecarea căilor de atac de retractare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență.
Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul procedural.
În atare situație, nici aserțiunile privind formularea unor eventuale cereri de abținere sau presupusa nulitate a hotărârii atacate, nu au relevanța atribuită de autorul recursului.
Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, mențiunea că soluționarea cererii sale de revizuire nu s-ar fi realizat cu asigurarea garanțiilor imparțialității fiind rezultatul aprecierii pur subiective a judecătorului revizuent, se constată că nu este incident cazul de casare invocat, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de A.
Sesizează Curtea Constituțională pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 și, respectiv ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 13/J din 1 iulie 2015 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2015.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2016.