Decizia civilă nr. 187/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului București, împotriva hotărârii nr. 29/J din 28 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa.
În susținerea recursului, magistratul a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 teza a II-a C. proc. civ.
Autoarea recursului a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează conținutul abaterii disciplinare reproșate, în sensul că s-ar fi stabilit în mod eronat faptul că, în speță, ar fi întrunite cumulativ elementele constitutive ale respectivei abateri.
Chiar dacă, referitor la situația de fapt stabilită, recurenta recunoaște că cele reținute sunt reale, în opinia recurentei, nu-i putea fi atrasă răspunderea disciplinară, întrucât nu este îndeplinită condiția legală privind caracterul imputabil al faptei, lipsind latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii în discuție.
Recurenta a menționat că întârzierile în redactarea hotărârilor judecătorești s-au datorat unor cauze obiective, de natură a înlătura caracterul imputabil al acestora, cauze care vizează preocuparea sa pentru calitatea lucrărilor, volumul mare de activitate, stocul anterior de restanțe, gradul de complexitate crescut și diversitatea dosarelor repartizate completului de judecată din care face parte, faptului că își redactează și dactilografiază integral toate hotărârile pronunțate, probleme ridicate de intrarea în vigoare a noilor coduri.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
La rândul său, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut, în esență, că își menține solicitarea și argumentele prezentate în cererea de recurs și a solicitat să fie respinse considerentele expuse de titularul acțiunii disciplinare.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 18 aprilie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.
Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv invocat în principal, vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.
Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.
Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că la data de 10 iulie 2015, data finalizării cercetării disciplinare, pârâta judecător figura cu un număr de 46 de hotărâri judecătorești pentru care nu s-a respectat termenul legal de redactare, din care o sentință datând din 20 iunie 2014 și 40 de hotărâri pronunțate în perioada 13 februarie - 18 mai 2015.
Relevant în ceea ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul că, din totalul hotărârilor neredactate în termen, o pondere însemnată o au hotărârile pronunțate în primă instanță și faptul că magistratul a înregistrat întârzieri între 1 și 2 ani în redactarea unor hotărâri penale, iar pe parcursul procedurii disciplinare nu a depus diligențe în sensul de a redacta hotărârile restante în ordinea vechimii, ceea ce subliniază atitudinea culpabilă a pârâtei în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. 310 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., respectiv ale art. 406 din noul C. proc. pen., de către recurenta judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența „stocului” de dosare acumulat.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.
În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul altor două acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a. acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu de o durată atât de mare.
Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.
într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.
Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentei, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta Curte apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul A. nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului; în raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.
Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale invocate, cu referire la practica instanței disciplinare în materie.
În plus, potrivit art. 49 alin. (6) teza finală din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seamă, pe lângă gravitatea abaterii disciplinare, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit faptele respective.
Astfel, instanța disciplinară a înlăturat apărările magistratului privind faptul că are o activitate în magistratură de 17 ani și o pregătire profesională meritorii, aspecte care prezintă semnificație și care trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.
De asemenea, s-au înlăturat susținerile formulate în apărare vizând existența unor împrejurări care justifică atitudinea sa, considerând că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente.
împrejurările învederate însă de recurentă, privind volumul mare de activitate ce există la nivelul secției penale a Tribunalului București; complexitatea cauzelor penale soluționate; redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor judecătorești de către judecător; eliminarea stocului acumulat, până la momentul soluționării recursului ca și evaluările foarte bune asupra activității sale profesionale (necontestate de către intimată), ca și aprecierile pozitive ale colegilor judecători și grefieri - atestă că faptele și atitudinea ce-i sunt reproșate, fără a se diminua gravitatea acestora, nu s-au datorat exclusiv unei lipse de preocupare din partea sa.
Ținând cont de toate aceste împrejurări care, în mod obiectiv și direct, au afectat activitatea profesională a magistratului, fără a fi minimalizate gravitatea faptei și vinovăția acestuia în comiterea ei, precum și legătura de cauzalitate între ele și întrucât, la acest moment, excluderea din magistratură a recurentei judecător nu ar avea eficiența urmărită, se constată că trebuie să se aprecieze asupra posibilității de a i se aplica o altă sancțiune, care să nu o îndepărteze din profesie, dar, în același timp, să-i atragă atenția asupra gravității abaterii comise și a consecințelor acesteia.
Ca urmare, față de prevederea de la art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit căreia sancțiunile ce se pot aplica trebuie să fie proporționale cu gravitatea abaterilor, apare necesar să se reevalueze sancțiunea disciplinară stabilită judecătorului A., în sensul de a se ține cont și de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză și de a i se aplica o altă sancțiune, mai puțin gravă.
În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul este fondat și va fi admis.
În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.
Spre deosebire de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312 alin. (2) din codul menționat], prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)”.
În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență.
Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.
Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.
Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să n-o îndepărteze pe recurentă din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 29/J din 28 octombrie 2015 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2015.
Casează, în parte, hotărârea atacată. Aplică recurentei A. sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare brută lunară cu 20% pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2016.