Decizia nr. 2/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 1 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014, având ca obiect recursul declarat de A. - judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, împotriva Hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Magistratul a susținut că hotărârea atacată ar fi pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pe cele ale art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
În primul rând, recurentul și-a structurat considerentele menționate în susținerea recursului pe două categorii de critici, reluând aproape textual aspectele învederate în concluziile scrise depuse la dosarul instanței de disciplină.
I. O primă categorie de critici vizează pretinsa nerespectare a condițiilor legale privind promovarea acțiunii disciplinare.
Astfel s-a susținut, în esență, că:
- 1. nu s-ar fi respectat termenele prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, judecătorul inspector depășind atât termenul de 45 de zile, cât și pe cel de 90 de zile, în care trebuia efectuată verificarea prealabilă;
- 2. titularul acțiunii disciplinare i-ar fi comunicat continuarea sesizării procurorului B., cea trimisă Inspecției Judiciare în data de 22 octombrie 2013, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru verificările disciplinare;
- 3. titularul acțiunii disciplinare nu ar fi verificat, în timpul cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, apărările pe care le-a formulat în două rânduri, conform cererilor atașate la dosar.
II. O altă categorie de critici vizează în mod explicit pretinsa lipsă de temeinicie a acțiunii disciplinare, expuse distinct pentru fiecare abatere disciplinară în parte.
1. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, autorul recursului a reluat apărările formulate din această perspectivă, susținând, în esență, că probele depuse la dosar nu ar confirma temeinicia acuzațiilor referitoare la încălcarea dispozițiilor regulamentare și legale privind modalitatea de citare a reprezentantului parchetului în 3 dosare, precum și modul de interogare, chestionare și interpelare în raportul profesional cu procurorul de ședință, în timpul ședinței de judecată.
2. Și în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, recurentul a reiterat punctual, pentru fiecare situație factuală reținută în acțiunea disciplinară, argumentele de netemeinicie prezentate la fond, considerând, în esență, că în hotărârea atacată, stabilirea situației de fapt s-ar fi făcut pe baza unei preluări necritice de către Secția pentru judecători a acuzațiilor formulate de Inspecția Judiciară, fără a se fi avut în vedere și aspectele pe care le-a invocat în apărarea sa.
În plus, consideră magistratul recurent că, în ceea ce privește stabilirea conduitei sale culpabile în exercitarea funcției, atât sub aspectul încălcării normelor de procedură, cât și sub aspectul îndeplinirii condiției gravei neglijențe, ca urmare a faptului că nu ar fi respectat dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 95 alin. (12) și art. 103 alin. (11) din Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărârea atacată este nelegală, întrucât grefierul registrator al instanței își desfășoară activitatea sub controlul și autoritatea președintelui instanței, după cum și președintele de secție numește și controlează activitatea celorlalți grefieri de secție.
O altă critică are în vedere modul de individualizare a sancțiunii disciplinare, recurentul susținând, sub acest aspect, că sancțiunea aplicată îl pune în imposibilitatea exercitării cu demnitate a funcției de judecător, urmând a face dovada acestui fapt cu înscrisuri bancare.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile recurentului, cu apărările formulate de intimată, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Primele critici invocate de recurent vizează pretinsa nerespectare a condițiilor privind legala promovare a acțiunii disciplinare și efectuare a cercetării disciplinare.
Trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina chestiunile vizând sesizarea Inspecției Judiciare, comunicarea sesizării și modul de efectuare a cercetării disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate de către instanța de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
În speță, judecătorul A. a reiterat, practic, considerentele expuse la fond din această perspectivă, asupra cărora instanța de disciplină s-a pronunțat prin hotărârea atacată, apreciind ca fiind legale atât modalitatea de promovare a acțiunii disciplinare, cât și efectuarea cercetării disciplinare.
În atare situație, se poate cenzura pe calea recursului această concluzie, care, în raport cu circumstanțele cauzei și cu normele legale aplicabile, se constată a fi corectă.
1. Cu privire la susținerea vizând pretinsa nerespectare a condițiilor legale privind promovarea acțiunii disciplinare.
Sesizarea petentului B. a fost înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 2 octombrie 2013 și a fost repartizată inspectorului judiciar la data de 3 octombrie 2013.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 317/2004, republicată: „(1) În cazurile în care ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt titulari ai acțiunii disciplinare, aceștia pot sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.
(2) În cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.
(3) Aspectele semnalate potrivit alin. (1) și (2) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data solicitării formulate de titularul acțiunii disciplinare, potrivit alin. (1) sau de la data sesizării Inspecției Judiciare potrivit alin. (2). Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.”
În speță, cu respectarea dispozițiilor tezei finale a articolului sus menționat, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară și față de necesitatea completării unor relații și complexitatea lucrării, termenul a fost prelungit cu alte 45 de zile.
Așa cum în mod corect a reținut și instanța de disciplină, momentul de la care începe să curgă termenul de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, este reprezentat de data sesizării Inspecției Judiciare, iar nu de cea a sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum, în mod explicit, rezultă din interpretarea textului normativ menționat.
Întrucât, calculul termenelor se socotește pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care acesta a început să curgă, nici ziua în care s-a sfârșit și având în vedere că lucrarea s-a înregistrat la Inspecția Judiciară în data de 2 octombrie 2013, cele 90 de zile s-ar fi împlinit în data de 1 ianuarie 2014.
Cum, însă, data menționată nu a fost o zi lucrătoare, la fel și ziua de 2 ianuarie, iar ziua de 3 ianuarie 2014 a fost declarată zi nelucrătoare prin H.G. nr. 965 din 11 decembrie 2013, 4 și 5 ianuarie fiind sâmbătă, respectiv duminică, termenul se socotește împlinit în prima zi lucrătoare, respectiv la 6 ianuarie 2014.
Același raționament corect a fost avut în vedere și în privința calculării termenului de 45 de zile, care a început să curgă în data de 2 octombrie 2013 și s-ar fi împlinit în data de 15 noiembrie 2013, care era o zi nelucrătoare, astfel încât termenul s-a socotit împlinit în data de 18 noiembrie 2013.
Împrejurarea că lucrarea care a făcut obiectul Dosarului nr. y/IJ/2857/DIJ/2013, înregistrată la data de 4 octombrie 2013, a fost finalizată prin rezoluția din 24 decembrie 2014, nu are relevanța atribuită de recurent, câtă vreme rezoluția dată în Dosarul nr. z/IJ/2825/DIJ/2013, la care această lucrare a fost conexată, a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004.
2. Referitor la momentul comunicării de către echipa de inspectori a sesizării din data de 22 octombrie 2013, formulate de petentul procuror A. și a ultimei sesizări formulate de prim-procurorul C.
Contrar susținerilor recurentului, prin Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară nu este reglementată obligația inspectorului judiciar de a comunica judecătorului vizat, pe parcursul verificărilor prealabile, sesizarea care face obiectul lucrării.
În cadrul acestor verificări prealabile, după primirea dosarului, inspectorul judiciar sau, după caz, echipa de inspectori, în funcție de aspectele vizate, solicită instanțelor sau parchetelor, prin adresă, relațiile necesare soluționării lucrării, despre aceste sesizări judecătorul vizat putând lua cunoștință doar în cadrul procedurii ulterioare, a cercetării disciplinare, când i se pune la dispoziție dosarul cuprinzând respectivele verificări.
Susținerea autorului recursului, în sensul că, prin comunicarea sesizărilor la data de 6 februarie 2014, inspectorul judiciar i-ar fi încălcat dreptul la apărare, este lipsită de suport real, deoarece prin Procesul-verbal din data de 4 februarie 2014 (data începerii cercetării disciplinare), însușit prin semnătură de către judecătorul cercetat, acesta confirmă faptul că, la data specificată, i s-a pus la dispoziție întregul dosar ce cuprindea verificările prealabile. În atare situație, împrejurarea că, abia la data de 6 februarie 2014, recurentul a solicitat copii de pe aceste înscrisuri, nu prezintă relevanță.
În ceea ce privește aspectul invocat de recurent, conform căruia, continuarea sesizării procurorului A. i s-ar fi pus la dispoziție după expirarea termenului prevăzut de lege privind verificările disciplinare, se constată că acesta nu are semnificația de nelegalitate propusă întrucât, din procesul-verbal de finalizare a cercetării disciplinare, semnat și de către judecător, rezultă cu claritate că acesta nu are obiecțiuni cu privire la modul în care s-a realizat cercetarea disciplinară și, de asemenea, că nu mai are alte probe în apărare.
3. Cu privire la verificarea apărărilor formulate în cadrul cercetării disciplinare.
Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii.
Din analiza dosarului de cercetare disciplinară, rezultă că judecătorul recurent a formulat trei cereri succesive de probatorii, asupra cărora echipa de inspectori s-a pronunțat prin Procesele-verbale întocmite la data de 5 februarie 2014, de 6 februarie 2014 și, respectiv, de 7 februarie 2014, motivele admiterii parțiale a cererilor de probatoriu fiind expuse pe larg în cadrul celor trei procese-verbale.
Nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare, atât timp cât în cadrul cercetării disciplinare au fost audiați 19 martori, dintre care unul a fost reaudiat la cererea judecătorului cercetat și s-au depus, la solicitarea acestuia, acte, astfel cum rezultă din Procesele-verbale încheiate în data de 6 februarie 2014 și de 7 februarie 2014.
De altfel, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, respingerea administrării probelor solicitate nu afectează valabilitatea cercetării și nu împiedică persoana cercetată să reitereze cererea sa de probațiune în fața secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul cercetat putând solicita reaudierea martorilor sau depune alte înscrisuri în apărare, conform art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.
O altă categorie de critici vizează în mod explicit pretinsa lipsă de temeinicie a acțiunii disciplinare, expuse, distinct, după cum s-a arătat, pentru fiecare abatere disciplinară în parte.
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în speță, cadrul de procedură este reglementat de dispozițiile noului C. proc. civ., respectiv ale celui aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2014 privind Codul de procedură civilă, care dispun că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentului, formulate exclusiv din perspectiva netemeiniciei nu pot fi examinate, așa cum propune acesta, în actualul cadru de procedură.
Pe de altă parte, susținerile formulate de autorul recursului, prin care, chiar dacă nu în mod explicit, acesta critică modul în care, raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de disciplină a interpretat dispozițiile de drept material incidente, deși nu sunt întemeiate, pot fi examinate, în raport și cu specificitatea cauzelor de natură disciplinară, ca și aspecte de nelegalitate.
Acestea au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale faptelor.
Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”.
Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, în Codul deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător”.
În speță, i se impută recurentului modalitatea în care a stabilit relațiile profesionale cu reprezentantul Parchetului, cu referire la modul de citare a acestuia în trei dosare, precum și la maniera de interogare, chestionare și interpelare folosită față de acesta în timpul ședințelor publice de judecată.
Prin considerentele hotărârii recurate, Secția pentru judecători a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată.
În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.
Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina judecătorului recurent, se reține că instanța de disciplină a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.
Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil și nexul cauzal.
Semnificativ este faptul că recurentul însuși nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificația acestora.
Într-adevăr, așa cum s-a subliniat prin hotărârea supusă cenzurii, modul în care, în Dosarele nr. x1/280/2013, nr. x2/208/2013 și nr. x3/280/2013, judecătorul a dispus, prin încheiere ca, în vederea citării reprezentantului Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, să se ia legătura telefonic nu numai cu unitatea de parchet menționată, dar și cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Pitești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și modalitatea concretă percepută ca „un comportament desconsiderant”, în ședințele publice de judecată pe care le prezida, magistratul a înțeles să relaționeze cu procurorul prezent în sala de ședință, fără să respecte echidistanța și solemnitatea cerute de lege și fără să manifeste rezerva, demnitatea și prudența pe care le impuneau funcția și statutul de judecător, l-au expus unor comentarii negative repetate ale unuia dintre participanții la actul de justiție, unele exprimate în scris și adresate Consiliului Superior al Magistraturii și Inspecției Judiciare.
Atitudinea vădit șicanatorie, modalitatea de interogare tendențioasă, citarea telefonică inclusiv prin unitățile de parchet ierarhic superioare, în cauze în care participarea procurorului nu era obligatorie, aspecte relevate în mod concordant de probele administrate și care au făcut ca, potrivit declarației unui martor, procurorii din cadrul Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești să fie „foarte stresați de maniera sa de lucru” și care sunt de natură a fi apreciate de către aceștia ca „un comportament desconsiderant” ori ca „o chestiune de orgolii”, depășesc într-adevăr, atât cadrul procedural, cât și limitele unei atitudini demne impuse judecătorului, astfel cum aceasta este circumstanțiată și de dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, ce stabilesc în sarcina magistratului obligația stabilirii unor relații profesionale și sociale bazate „pe respect și bună credință”.
Motivațiile invocate de recurent, referitoare la respectarea legalității sau a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ca și la principiul aflării adevărului, nu au relevanța care li se atribuie prin motivele de recurs, având în vedere, pe de o parte, faptul că, magistratului nu i-a fost reproșat nici faptul citării reprezentantului parchetului și nici al adresării unor întrebări sau solicitări acestuia, în sine, ci maniera proprie, intimidantă, în care aceste măsuri au fost efectiv dispuse de către judecător, iar pe de altă parte, faptul că recurentul însuși, recunoaște că, cel puțin în ceea ce privește citarea repetată a procurorului D. (persoană cu care magistratul avea o relație tensionată), prin parchetele ierarhic superioare această măsură nu a fost dispusă conform rolului său procedural, ci pentru că se asigură că unitățile respective „au cunoștință despre faptul că procurorul de caz nu s-a prezentat în mod intenționat la judecată”, ceea ce nu este în conformitate cu normele procedurale.
Ca atare, se impune a se considera că atitudinea și comportamentul în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.
Și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut corect vinovăția recurentului pârât, sub forma intenției indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a înțeles să-și încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de judecător, probele administrate dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.
Consecința imediată și directă a acestor încălcări și pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de judecător, cu consecința afectării imaginii justiției.
Este semnificativ de precizat în acest context că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate”. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de judecător din România.
În contextul expus, Înalta Curte mai reține că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.
De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu publicul, importanța stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu ușurință”.
În raport cu cele expuse, nu se poate stabili că, în speța dedusă judecății, instanța de disciplină ar fi dat o greșită încadrare de drept faptelor în discuție.
Aprecierile personale ale judecătorului recurent, cu privire la lipsa percepției publice asupra aspectului șicanator al interpelărilor sunt, pe de o parte în contradicție cu susținerile explicite și concordante ale martorilor și cu faptul că dialogurile judecător - procuror au avut loc în ședința de judecată, în prezenta și a altor participanți la actul de justiție.
Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale.
Prin urmare, abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii.
Relativ la criticile formulate de recurent privind abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe care, de asemenea, Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut-o în sarcina judecătorului A., se constată că nici argumentele invocate sub acest aspect nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină.
Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.
În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 991 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, respectarea dispozițiilor procedurale și regulamentare, ca și a principiului contradictorialității reprezintă o îndatorire de serviciu.
Referitor la apărările judecătorului recurent, vizând incompatibilitatea în raport cu momentul formulării cererii de abținere, în sensul că Inspecția Judiciară ar fi reținut că incompatibilitatea a intervenit mult mai devreme, se constată că, titularul acțiunii disciplinare s-a raportat la data repartizării dosarului și nu la momentul intervenirii stării de incompatibilitate, respectiv la momentul de la care judecătorul trebuia să solicite grefierului de ședință întocmirea pentru primul termen de judecată a referatului prevăzut de art. 103 (11) din Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești.
Așa cum a rezultat din declarația dată în fața Secției disciplinare se reține, cu titlu de exemplu, faptul că, în Dosarul nr. x4/280/2013, incompatibilitatea a apărut la data de 14 mai 2013, iar recurentul a formulat cerere de abținere la data de 27 mai 2013, adică după aproximativ 2 săptămâni, or, cererea de abținere trebuia formulată în scris imediat ce judecătorul a luat la cunoștință de starea de incompatibilitate, însă acesta, potrivit propriei uzanțe, a înțeles să formuleze respectiva cerere oral, la termenul de judecată.
Tot astfel, nu poate fi reținută susținerea din recurs în legătură cu Dosarul nr. x5/280/2013, potrivit căreia, deși judecătorul a formulat cerere de abținere în data de 25 ianuarie 2013, cerere ce a fost admisă în data de 21 ianuarie 2013, ulterior, înlocuind un coleg de ședință în data de 19 februarie 2013, a dispus în dosar doar emiterea unei adrese către penitenciar. Această aserțiune este contrazisă de fișa dosarului, din care rezultă fără echivoc faptul că acesta a pus din oficiu în discuție proba cu înscrisuri, după care a dispus emiterea unei adrese către penitenciar, aspect confirmat de magistrat în declarația dată în fața instanței de disciplină.
De asemenea, referitor la Dosarul nr. x6/280/2011, judecătorul afirmă că starea de incompatibilitate a intervenit la data de 30 martie 2012 când, tot el a pronunțat Sentința penală nr. 1277/2012 în Dosarul nr. x7/280/2011 (contestație la executare), însă nu este lipsită de semnificație, împrejurarea că, potrivit fișei acestui ultim dosar, acesta deținea managementul dosarului încă din ședința din data de 9 septembrie 2011 și trebuia să aibă în vedere păstrarea aparenței de imparțialitate.
Este adevărat că, la momentul repartizării Dosarului nr. x6/280/2011, nu erau în vigoare dispozițiile art. 103 (11) din Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, însă pentru toate celelalte dosare evidențiate în cauză dispozițiile amintite erau în vigoare, Dosarul nr. x6/280/2011 fiind evidențiat doar pentru formularea cu întârziere a cererii de abținere.
Referitor la Dosar nr. x8/280/2013, în care până la momentul sesizării situației de incompatibilitate de către magistrat au fost îndeplinite acte procedurale, având în vedere consecințele produse asupra înfăptuirii actului de justiție, ca urmare a refacerii actelor după desființare, se constată că, în mod corect s-a reținut că aspectele expuse relevă o exercitare necorespunzătoare, de către judecătorul A. a responsabilităților judiciare, întrucât, prin modalitatea defectuoasă de gestionare a cauzei, procedura judiciară a fost prelungită în mod nejustificat (cu două termene), fiind prejudiciat astfel, dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Susținerile recurentului, în sensul că măsurile pe care le-a dispus în dosarele în care a formulat cerere de abținere nu ar fi afectat fondul judecății, precum și că, deși a studiat ședința de judecată, s-a întâmplat să nu observe încheierile în care era evidențiat că judecase anterior propunerea de arestare preventivă, nu înlătură caracterul imputabil al normei încălcate, iar împrejurarea că petenții condamnați din dosarele penale au atras atenția președintelui de complet asupra stării acestuia de incompatibilitate confirmă atât situația de fapt reținută, cât și caracterul încălcării.
3. Referitor la încălcarea principiului contradictorialității.
Sub acest aspect, se constată că instanța de disciplină a acordat o corectă semnificație faptului probat necontestat că, în ședința de judecată din data de 16 septembrie 2013, în Dosarul nr. x9/280/2013, judecătorul în cauză nu a dat cuvântul procurorului de ședință asupra cererii de amânare formulate de apărătorul inculpatului.
Ca atare, neprocedând conform dispozițiilor art. 50 C. proc. civ., art. 5 alin. (2) și art. 95 alin. (12) din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, recurentul se face vinovat și de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 991 alin. (2) din aceeași lege, așa cum, pe bună dreptate, a reținut Secția pentru judecători.
Apărările formulate de recurent, incluzând motivații referitoare la volumul mare de activitate sau insuficiența personalului, ca și pretinsul mod defectuos de îndeplinire a atribuțiilor manageriale de către conducerea instanței, respectiv a celor profesionale, de către grefierul de ședință, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea nu dovedesc inexistența faptelor sau lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare și nu înlătură obligațiile personale ale judecătorului de a verifica și de a asigura desfășurarea procesului în condiții de legalitate.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate, instanța de recurs constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat și că aspectele reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, confirmă atât caracterul de abateri disciplinare ale faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate din această perspectivă de Secția pentru judecători, în cauză.
Nici în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, susținerile recurentului pârât nu-i pot atrage aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.
Astfel, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de proporționalitate specifice angajării răspunderii disciplinare, inclusiv împrejurarea că, prin Hotărârea nr. 5/2007 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 11/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 Judecători, recurentul a mai fost sancționat disciplinar, așa încât se constată o legală și adecvată alegere a sancțiunii aplicate.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., împotriva Hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - LM