Decizia nr. 20/2015
Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 13 octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A. (procuror în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial București) împotriva Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
I. Recursul titularului acțiunii disciplinare.
În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, autoarea recursului a susținut că, în mod eronat, instanța de disciplină a disjuns, din conținutul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, unele acte materiale între care ar exista legătură de cauzalitate directă.
Consideră recurenta, în esență, că manifestările pe care procurorul A. le-a avut în perioada 21/22 octombrie 2011 - 12 noiembrie 2013 față de toți lucrătorii de poliție (conduită sesizată de agentul de poliție B.) și față de procurorii care au instrumentat/supravegheat cauzele penale în care magistratul a avut calitatea de parte vătămată (conduită sesizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) se circumscriu unei singure abateri disciplinare și, în atare situație, nu ar fi fost necesară întocmirea, pentru fiecare lucrător de poliție sau procuror a câte unei sesizări din oficiu, în reglementarea situației premisă din textul legal incriminator, legiuitorul însuși folosind pluralul noțiunii de „manifestări”.
Întrucât ar fi fost, astfel, respectate dispozițiile art. 44 alin. (4) și cele ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, se consideră că instanța de disciplină a apreciat greșit că nu a fost legal sesizată cu privire la unele acte materiale, respectiv atitudinea procurorului pârât față de alți lucrători de poliție decât B., lucrători care au instrumentat cauzele penale formate în urma plângerilor formulate de acesta.
Autoarea acestui recurs consideră nelegală și concluzia Secției pentru procurori, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție cu privire la atitudinea avută de recurentul procuror față de agentul de poliție B. la data de 2 august 2013, la sediul Poliției orașului Pantelimon.
Cu referire punctuală la probele administrate, ca și la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, ale art. 17, art. 18 și art. 20 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și la cele ale art. 104 din Legea nr. 161/2003, recurenta a susținut că, în speță, s-a făcut dovada că toate acțiunile sau inacțiunile procurorului A., invocate de Inspecția Judiciară, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție și că, prin raportare la multitudinea de acte materiale săvârșite și atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de lege, s-ar impune reevaluarea sancțiunii disciplinare aplicate.
II. Recursul pârâtului procuror.
Prin cererea formulată, pârâtul procuror A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, să se constate că, în sarcina sa, nu se poate reține săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, pentru care a fost sancționat cu avertisment.
În susținerea recursului, magistratul a criticat hotărârea instanței de disciplină din perspectiva nelegalității și netemeiniciei, fără a încadra în drept criticile formulate, invocând generic doar dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și pe cele generale ale art. „483 și următoarele” C. proc. civ.
Sub aspectul nelegalității, acest recurent a învederat, în esență, punctual, următoarele aspecte:
1) Dispozitivul Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014 nu ar corespunde cu conținutul minutei care s-a citit în ședința publică de la 25 iunie 2014 și nu ar reflecta rezultatul deliberărilor;
2) Instanța de disciplină nu s-a pronunțat asupra abaterilor prevăzute de art. 99 lit. l) și n) din Legea nr. 303/2004, trecând peste o pretinsă nelegalitate comisă de Inspecția Judiciară care, fiind sesizată și cu abaterile menționate, a făcut verificări și cercetări doar pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, nu și pentru acestea;
3) Secția pentru procurori nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate pe care le-a invocat în timpul judecății;
4) Modul de soluționare a nulităților absolute pe care le-a invocat la termenul din 16 aprilie 2014 este nelegal;
5) Deși a reținut că Inspecția Judiciară a efectuat verificări prealabile și, implicit, cercetarea disciplinară „în afara cadrului legal”, fiind încălcate prevederile art. 44 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, instanța de disciplină a trecut peste nelegalitățile comise și nu a dispus nimic în acest sens;
6) Modul de încuviințare a probelor de către instanța de disciplină este nelegal.
Recurentul a învederat, în plus, o serie de aspecte de netemeinicie, susținând, în esență, că, fără niciun fundament probatoriu, instanța de disciplină a reținut întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare ce i-a fost imputată.
Consideră recurentul că situația stabilită de fapt este nereală, toate aspectele urmând a se lămuri, în opinia sa, după finalizarea cercetărilor în Dosarul nr. x1/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, să se constate că, în sarcina sa, nu se poate reține săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin încheierea din data de 26 ianuarie 2015, completul de filtru a admis în principiul recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se constată că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, se constată că, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărâre, Secția pentru procurori a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și în privința actelor materiale ce au vizat conduita procurorului față de lucrătorii de poliție care au instrumentat cauzele penale în care acesta a avut calitatea de parte vătămată.
Prin raportarea probatoriului administrat la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 14 alin. (3) și (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a inspecției judiciare, se constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că, în sarcina recurentului procuror, nu se poate stabili, în context disciplinar și săvârșirea acestor acte materiale.
Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere faptul că susținerea recurentei Inspecția Judiciară privind pretinsa greșită disjungere a actelor materiale care intră în conținutul aceleiași abateri disciplinare este lipsită de relevanța atribuită de autoarea acestui recurs.
În acest sens, se reține că, deși vizau aceeași abatere disciplinară, totuși semnalarea către Inspecția Judiciară a existenței pretinselor fapte materiale s-a realizat, după cum, pe bună dreptate a constatat Secția pentru procurori, prin sesizări distincte, formulate de persoane diferite și la momente diferite.
Prin urmare, faptul că instanța de disciplină a examinat în mod distinct apărările magistratului pârât privind aspectele de nelegalitate invocate punctual referitor la o anume sesizare nu are semnificația disjungerii propuse de recurenta Inspecția Judiciară și nu atrage nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de disciplină sub acest aspect, fiind respectate dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 237 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Și în ceea ce privește dezlegarea dată de Secția pentru procurori aspectelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de pârâtul procuror, susținerile titularului acțiunii disciplinare nu au semnificația de nelegalitate invocată.
În concordanță cu cele reținute de instanța de disciplină, se constată că, prin extinderea verificărilor prealabile efectuate în cauză de Inspecția Judiciară și asupra unor fapte ce excedează sesizării polițistului B. și pentru care nu există sesizare din oficiu, s-au încălcat dispozițiile art. 44 alin. (4) și ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și cele ale art. 14 alin. (3) și (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a inspecției judiciare.
Ca atare, se impune a se stabili că, în mod întemeiat, s-a considerat că nu a existat o sesizare legală cu privire la conduita neconformă a recurentului pârât față de alți lucrători de poliție decât B. și care au instrumentat cauzele penale formate în urma plângerilor formulate de recurent.
Este, de asemenea, nefondată, critica recurentei privind nelegala înlăturare a atitudinii avute de procurorul A. față de polițistul B. la sediul Poliției orașului Pantelimon în data de 2 august 2013, din conținutul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.
În cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată, că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, așa cum just a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidențiază existența unor atitudini comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente, în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, din partea procurorului A., care să se circumscrie noțiunii de manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției.
Sub acest aspect, trebuie menționat că discuția, este adevărat, contradictorie și pe un ton mai ridicat, ce a avut loc la camera ofițerului de serviciu al Poliției orașului Pantelimon, între recurentul procuror și agentul de poliție B., nu poate fi considerată, în absența unor alte elemente probate incontestat, ca fiind o manifestare de tipul celei sancționate de norma legală incriminatoare supusă analizei.
Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât confirmă soluția Secției pentru procurori atât din perspectiva existenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție.
Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă în ceea ce privește situația factuală expusă în sesizarea formulată de polițistul B., ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt dovedite, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.
În raport cu această dezlegare, se va respinge, ca neîntemeiată și solicitarea recurentei Inspecția Judiciară privind reindividualizarea sancțiunii disciplinare, neexistând argumente de fapt sau de drept care să justifice o atare soluție.
II. Analizând recursul declarat de procurorul A., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.
Anterior examinării acestui recurs, având în vedere că recurentul a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, pe lângă celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de control judiciar reaprecierea probelor și reanalizarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile.
1. Prima critică formulată are în vedere nelegalitatea hotărârii din perspectiva dispozițiilor art. 402 și ale art. 401 C. proc. civ.
Aspectele expuse de recurentul pârât în acest context nu au însă semnificația de nelegalitate invocată.
Verificându-se sub acest aspect actele dosarului, se constată că, între conținutul minutei pronunțate în ședință publică și dispozitivul hotărârii nu există neconcordanța pretinsă de autorul acestui recurs, dezlegarea dată acțiunii disciplinare deduse judecății regăsindu-se, sub toate aspectele (admiterea în parte a acțiunii, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, faptă ce face obiectul sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea sancțiunii avertismentului pentru această abatere și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, faptă de constituie obiectul sesizării formulate de polițistul B.) atât în minuta pronunțată public, cât și în cea consemnată în hotărâre.
Așa fiind, susținerea că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 402 sau ale art. 401 C. proc. civ. nu se justifică, între cele două forme neexistând discrepanță.
Afirmațiile din recurs, referitoare la existența unei alte minute la momentul pronunțării sau la faptul că, pe timpul deliberării, nu s-ar fi tehnoredactat nicio minută, cu referire la aspecte de fapt, pretins percepute personal de autorul acestui recurs, la sediul instanței de disciplină, nesusținute de mijloace de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
2. În ceea ce privește nepronunțarea asupra abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) și n) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, susținerile recurentului procuror nu se justifică, având în vedere că, în limitele competențelor stabilite prin dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și fără a fi ținută de încadrarea dată faptelor de autorul sesizării, Inspecția Judiciară a învestit instanța de disciplină doar cu săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, apreciind, urmare cercetărilor efectuate, că faptele săvârșite se circumscriu acestei singure abateri.
Pronunțarea instanței de disciplină în limitele învestirii sale de către Inspecția Judiciară doar asupra abaterii disciplinare invocate în acțiunea disciplinară s-a făcut, astfel, în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.
3. Nu se justifică nici critica privind pretinsa omisiune a instanței disciplinare de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de nelegalitate invocate în apărare.
Examinarea hotărârii atacate, ca și a încheierii de ședință din 16 aprilie 2014, relevă faptul că Secția pentru procurori, ca instanță de disciplină, a analizat toate chestiunile și cererile formulate de procurorul A., pronunțându-se implicit și explicit asupra acestora.
Cât privește pretinsa nelegalitate a începerii cercetării disciplinare, aceasta este susținută fără justificare.
La momentul emiterii rezoluțiilor de începere a cercetării disciplinare împotriva recurentului procuror, era în vigoare Legea nr. 24/2012, în temeiul căreia art. 45 din Legea nr. 317/2004 a fost modificat, astfel încât alin. (6) lit. b) al acestui text prevede că „în cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare prealabile, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (2)” (cazul în speță).
Nici în privința aspectelor semnalate referitor la conexarea lucrării nr. 6/IJ/DIP/2014 la lucrarea nr. 3676/IJ/DIP/2014, susținerile recurentului nu pot fi reținute.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii „În situația în care mai multe sesizări privesc aceeași faptă și aceeași persoană, sesizările se conexează”.
În speță, legalitatea conexării s-a stabilit în mod corect, în raport cu aceste dispoziții legale, cu situația concretă a speței, precum și cu referatul întocmit în acest sens în data de 28 ianuarie 2014, referatul întocmit de C. neavând relevanța propusă de recurent, în situația în care acesta atesta doar inexistența altor cereri formulate de aceeași persoană și cu obiect similar sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva procurorului A.
4) Tot nefondată este și susținerea vizând nelegalitatea modului de soluționare a excepțiilor nulităților absolute, invocate la termenul de judecată din 16 aprilie 2014.
Verificându-se, sub acest aspect, încheierea de la termenul indicat, precum și transcrierea înregistrării dezbaterilor din ședința respectivă, se constată că soluționarea cererilor și excepțiilor formulate de recurent s-a făcut, contrar mențiunilor recurentului pârât, în cadru legal.
Astfel, instanța și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 224 C. proc. civ., de a pune în dezbaterea părților cererile, excepțiile și temeiurile prezentate de acestea; stabilirea naturii excepțiilor s-a realizat după distincția prevăzută de legiuitor în cuprinsul art. 246 C. proc. civ.; procedura de soluționare a excepțiilor s-a făcut cu respectarea prevederilor alin. (1) al art. 248 C. proc. civ. și în limitele competențelor atribuite instanței de judecată prin dispozițiile alin. (2) și (4) ale aceluiași articol.
Este de reținut, deci, că nu se poate stabili, după cum propune autorul acestui recurs, că soluționarea sau motivarea respingerii excepțiilor ar exceda cadrului legal incident, nemulțumirea magistratului derivând, în realitate, din dezlegarea dată de instanță cererilor sale, aspect ce nu justifică criticile de nelegalitate invocate, câtă vreme atât procedura de judecată, cât și soluția sunt corecte.
De altfel, prin încheierea în discuție, cu respectarea art. 233 și art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în afara faptului că a respins excepția privind încălcarea dreptului la apărare, excepția privind încălcarea normelor de procedură vizând întocmirea Rezoluției din 12 noiembrie 2013 și a tuturor actelor subsecvente, efectuate în cadrul cercetării disciplinare și a cererii privind asigurarea dovezilor invocate de pârâtul procuror, instanța de disciplină a dispus, la solicitarea acestuia, sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea efectuării de cercetări față de inspectorii judiciari D. și E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals, iar față de inspectorul D. și sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu. Este de observat, în acest context că, prin Ordonanța nr. 299/P/2014 din 19 septembrie 2014 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus clasarea sesizării Secției pentru procurori pe motiv că faptele nu există.
5). Contrar celor susținute de recurent, instanța de disciplină nu a „trecut peste nelegalitățile comise de inspectorii judiciari cu ocazia efectuării cercetării disciplinare”.
În exercitarea rolului său în aflarea adevărului, reglementat expres de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de disciplină a verificat apărările pârâtului procuror formulate din perspectiva nelegalității extinderii verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară și asupra unor fapte ce excedează sesizării agentului de poliție B., constatând, pe bună dreptate, temeinicia acestora.
S-a concluzionat, astfel, în acest cadru, că nu există o sesizare legală cu privire la conduita neconformă a magistratului pârât, din perspectiva acestor fapte.
În mod eronat pretinde recurentul că, deși a ajuns la o asemenea constatare, instanța nu a sancționat încălcarea dispozițiilor legale invocate.
Efectele nerespectării cerințelor legale respective, reținute explicit în hotărârea Secției pentru procurori, s-au concretizat în soluția de respingere a acțiunii disciplinare pentru aceste fapte, sancțiunea astfel atrasă fiind consecința neexercitării ei în condițiile legii.
Măsura astfel dispusă era nu numai necesară, dar și suficientă, instanța de disciplină neputând aplica și alte măsuri sancționatorii, de exemplu de tipul celor sugerate de recurentul procuror, întrucât potrivit dispozițiilor imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., aceasta nu putea depăși limitele învestirii sale. Or, cu o asemenea chestiune, instanța nu a fost și nici nu putea fi învestită.
Recurentul a invocat, tot fără temei, ignorarea cererilor pe care le-a formulat în sensul verificării apărărilor sale, atât de către Inspecția Judiciară, cât și de către Secția pentru procurori, cu referire la probele propuse de către acesta.
Din examinarea actelor dosarului, se constată, însă, că ambele autorități au analizat punctual apărările magistratului și că respingerea anumitor solicitări ale acestuia de administrare a unor probatorii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale și în limitele atribuțiilor prevăzute de lege.
Astfel, în ceea ce privește cercetările disciplinare prealabile, respingerea probelor cerute în apărare s-a făcut după examinarea utilității și pertinenței acestora, în contextul probatoriului deja administrat în această etapă, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție.
În privința cererilor de probatorii formulate în cursul judecării acțiunii disciplinare, se constată că acestea au fost corect examinate prin prisma admisibilității, cu respectarea prevederilor art. 255 C. proc. civ., iar din perspectiva încuviințării lor, cu respectarea dispozițiilor art. 258 din codul menționat.
6) Nici în ceea ce privește pretinsa nelegalitate a modului de încuviințare a probelor de către instanța disciplinară, criticile formulate de titularul prezentului recurs nu sunt întemeiate.
În această privință trebuie avut în vedere că, prin art. 237 alin. (2) pct. 7 teza I C. proc. civ., s-a prevăzut posibilitatea instanței de a încuviința probele solicitate de părți pe care le găsește concludente, precum și pe cele din oficiu, pe care le consideră necesare pentru judecarea procesului.
În acest context, susținerile recurentului privind anumite obiecțiuni pe care le-a formulat și care i-ar fi fost respinse, referitoare la dispozițiile Secției pentru procurori asupra probelor testimoniale încuviințate, nu au relevanța atribuită de procurorul recurent, instanța putând să admită probele pe care le apreciază ca utile și pertinente judecății.
Nu au legătura de relevanță juridică invocată nici considerentele expuse în acest context privind pretinsa disproporționalitate dintre acuzare și apărare, cu referire la anumite neconcordanțe dintre înregistrările ședințelor de judecată și consemnările din încheierile de ședință, acestea rezultând dintr-o apreciere subiectivă, nesusținută probator, a părții, nemulțumite de dezlegarea dată cererii sale.
Din acest punct de vedere, se reține și un alt considerent care înlătură caracterul fondat al criticilor vizând nelegalitatea încuviințării probei testimoniale și anume acela că specificul contenciosului disciplinar face ca audierea autorului sesizării inițiale, respectiv a procurorului F. să fie admisibilă, aceasta neavând calitatea de reclamant.
Tot în mod legal s-a stabilit și întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru fapta expusă în conținutul sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.
Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din legea menționată, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Împrejurarea că, la stabilirea existenței acestei abateri, Secția pentru procurori a analizat, la rândul său, conținutul normelor legale incidente nu poate fi considerată o „analiză stilistică”, după cum susține recurentul, această analiză realizându-se în mod corect prin raportare la particularitățile concrete ale speței și la situația de fapt rezultată din probele dosarului.
Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul recurent, în mod detaliat și explicit, atitudinea, comportamentul, limbajul, tonul și modalitatea de adresare ale acestuia, de natură a aduce atingere onoarei sau demnității de magistrat, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligației impuse de statutul de magistrat, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
În privința existenței elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text legal, Înalta Curte constată că susținerile recurentului pârât sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.
Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina acestui recurent, se reține că Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.
Declarațiile concrete, clare și concordante ale martorilor audiați, având și aceștia calitatea de procurori, confirmate până la un punct de o parte din chiar declarațiile recurentului, demonstrează situația de fapt expusă din această perspectivă în acțiunea disciplinară și reținută ca atare de instanța de disciplină. Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar că există conduită ilicită, vinovăție, rezultat prejudiciabil și nex cauzal.
Într-adevăr, așa cum s-a subliniat prin hotărârea atacată, modul în care, la data de 12 noiembrie 2013, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, recurentul procuror a înțeles să se comporte și să relaționeze cu câțiva dintre procurorii din cadrul acestei unități de parchet, „țipând” la aceștia, adresându-se ireverențios și ofensator, comentând pe un ton ridicat, într-un mod de adresare violent verbal și declinându-și cu aroganță calitatea de procuror la o unitate de nivel superior, fără să manifeste respectul, rezerva, demnitatea și prudența pe care le presupuneau exigențele statutului său, impune concluzia că manifestările respective, probate, de altfel, fără putință de tăgadă, întrunesc, sub aspectul laturii obiective, cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.
Și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut corect vinovăția pârâtului recurent sub forma intenției indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a acționat, persistând în manifestările respective, cu toate solicitările repetate ale mai multor procurori și chiar ale șefului Secției de urmărire penală, chemat să aplaneze incidentul, probele administrate dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.
Consecința imediată și directă a încălcării obligațiilor legale și deontologice derivate din statutul de procuror, și pe care recurentul încearcă să o ignore, dar care a fost corect stabilită prin relație directă de cauzalitate cu fapta imputată, constă, pe de o parte, în perturbarea bunei desfășurări a activității procurorilor respectivi din cadrul unității de parchet, pe perioada incidentului, iar, pe de altă parte, în afectarea, atât a demnității funcției de procuror, cât și a imaginii și prestigiului justiției.
În atare situație, abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superiori al Magistraturii, iar circumstanțele reale și personale ale cauzei justifică aplicarea față de recurentul procuror a sancțiunii disciplinare constând în „avertisment”.
Așa fiind, se constată că motivul de casare invocat, prin toate argumentele expuse, nu este incident și că recursul promovat de procurorul A. este nefondat.
În concluzie, față de toate considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2015.
Procesat de GGC - LM