Decizia civilă nr. 20/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 8 iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva hotărârii nr. 7/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurenta a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În susținerea cererii, magistratul a învederat, în esență, următoarele:
- instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, soluția dată acțiunii disciplinare, ca și modalitatea de desfășurare a procedurii disciplinare îmbrăcând, în opinia sa, forma abuzului de drept;
- măsura sancționării disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului său la apărare, fiindu-i ignorate apărările formulate și exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire și umilire;
- hotărârea atacată ar fi nemotivată, deoarece nu ar cuprinde analiza apărărilor sale și nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate;
- hotărârea ar fi dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în mod eronat că întârzierea în redactarea hotărârilor s-ar fi făcut din motive imputabile.
Intimata Inspecția Judiciară a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, cu referire punctuală la motivele și argumentele din recurs, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.
Tot în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot , pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Așadar, anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.
Se pot și se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.
1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Susținerile recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite, urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia, Secția pentru judecători ar fi săvârșit un „abuz de drept”.
În primul rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Împrejurarea că, anterior pronunțării hotărârii atacate în speță, recurenta a mai fost cercetată și sancționată disciplinar, nu poate fi considerată abuz de drept ori „disimularea unei constrângeri”, câtă vreme recurenta nu a dovedit faptul că respectivele cercetări sau hotărâri ar fi fost nelegale sau afectate de alte vicii, care să justifice o atare susținere și, cu atât mai puțin, poate fi asimilată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Dimpotrivă, acestea au format obiectul verificării instanței de control judiciar competente și s-a constatat legalitatea lor.
Cât privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele implicații sau legături ale acestora cu persoane și autorități române sau străine, nesusținute de niciun mijloc concludent de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Tot astfel, invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea nu au semnificația „abuzului de drept” invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau nulitatea hotărârii in discuție.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, avea, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, calitatea și competența de a examina și de a soluționa acțiunea disciplinară, astfel încât nu se poate susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care, soluționând efectiv respectiva acțiune, instanța de disciplină a stabilit situația de fapt, a încuviințat și a interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele suspiciuni de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în acest sens.
Sunt, tot astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință, ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu „tratamentul aplicat traficului de persoane”, formulată de parte, fiind relevantă in acest sens.
Analiza motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce țin de o bună administrare a justiției și care se încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 22 C. proc. civ., pentru aflarea adevărului în cauză, neputându-se identifica nicio situație de acordare abuzivă sau nejustificată a vreunui termen.
De altfel, nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest motiv fiind invocat doar la modul general.
2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.
În atare situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul curții de apel unde activează recurenta judecător sau de alte autorități (C.S.M., I.N.M., etc.) și care privesc aspecte legate aproape exclusiv aspecte de viață și trăiri ale recurentei, anterioare cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Nu se pot constitui in veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare, respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.
Sub alt aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au relevanță juridică prin prisma criticilor de recurs formulate.
Tot astfel, se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate in recurs, privind prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M., trântitul ușilor, „incidentul cu geanta” sau modul personal de percepție al recurentei relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a dreptului la apărare, așa cum susține recurenta.
Nici criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.
Analiza acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului disciplinar în cazul abaterilor săvârșite de magistrați și al raporturilor de natură administrativă, în care primează interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce atingere.
În acest sens trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. (…).”
Cât privește susținerile formulate în apărare, se constată că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii supuse cenzurii.
Cum, niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
3. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Critica recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a hotărârii atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea și consistența motivării exclud ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza soluției sau a insuficienței clarități a argumentării, fiind îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.
Se susține în mod nefondat că s-ar fi ignorat apărările privind lipsa caracterului imputabil al faptei reproșate.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie, sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Împrejurarea că, exclusiv pe baza unor păreri personale, unilaterale, recurenta consideră că întârzierea în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ar fi fost cauzată de pretinse „fapte grave” comise de către conducerea Curții de apel și de către membrii Secției pentru judecători, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat Secției pentru judecători din perspectiva unei motivări contradictorii.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă examinării în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentei pârâte formulate din această perspectivă.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
4. Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea hotărârii atacate, formulate din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta figura, începând cu luna mai 2013, cu un număr de hotărâri neredactate în termenul legal, după cum urmează: luna mai 2013 - 5 hotărâri; luna iunie 2013 - 21 hotărâri; luna septembrie 2013 - 10 hotărâri; luna octombrie 2013 - 15 hotărâri; luna februarie 2014 - 7 hotărâri; luna martie 2014 - 16 hotărâri, în toate aceste dosare întârzierea în redactare fiind de peste 1 an.
De asemenea, s-a reținut că, la data de 1 martie 2014 (data desființării secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală), recurenta judecător figura cu un număr de 85 de hotărâri neredactate în termen, dintre care un număr de 43 de hotărâri fiind pronunțate începând cu luna mai 2013.
S-a constatat că, la data de 30 octombrie 2014, magistratul figura în evidențele secției a VII-a civile și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale cu un număr de 6 hotărâri restante, cea mai veche fiind pronunțată la data de 12 martie 2014.
Relevant în ceea ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul că, din hotărârile pronunțate și neredactate, un număr de 34 de hotărâri au fost redactate de către un alt judecător.
Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la culpa altor persoane sau autorități în producerea respectivei situații.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și factorii care au determinat conduita culpabilă, precum și condițiile în care s-a produs respectiva conduită, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.
În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unei acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, finalizată prin-tr-o sancțiune disciplinară, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere sau minimalizat, la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind lipsa de preocupare a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Inspecției Judiciare, pentru îmbunătățirea condițiilor sale de desfășurare a activității și înlăturarea anumitor alte cauze ce ar fi determinat respectivele întârzieri, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum atât de mare.
De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului A., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului, cea mai puțin gravă sancțiune dintre cele prevăzute de lege.
Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, termenele de redactare prevăzute de dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva a hotărârii nr. 7/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2016.