Decizia civilă nr. 203/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 18 mai 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu intimatul A., judecător în cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția penală, împotriva Hotărârii nr. 4/J din 18 februarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Cele două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent prin prisma faptelor ce au făcut obiectul acțiunii disciplinare, din perspectiva dispozițiilor art. 99 lit. h) teza I și lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, titularul acțiunii disciplinare susținând, în esență, că Secția pentru judecători a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și care este nelegală, întrucât s-au ignorat probele cu martori și înscrisurile administrate în faza cercetării disciplinare, nu s-a motivat înlăturarea acestora și s-a dat relevanță juridică doar unora dintre apărările prezentate în instanță de către pârât.
În privința primei abateri disciplinare, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Cu referire punctuală la situația măsurilor dispuse pe termene de judecată, de către judecătorul intimat, în fiecare dintre cele 10 dosare penale examinate în acțiunea disciplinară, precum și la dispozițiile de drept material sau procesual invocate, Inspecția Judiciară a susținut, în esență, că s-a făcut dovada îndeplinirii condiției încălcării în mod imputabil, de către acesta, a dispozițiilor ce prevăd soluționarea cauzelor cu celeritate, cât și condiția caracterului repetat al respectivei încălcări și în toate dosarele analizate s-a constatat o prelungire nejustificată a procedurilor.
Referitor la analiza activității magistratului, autoarea recursului a menționat că volumul de muncă al acestuia a fost "unul mai mult decât rezonabil", întrucât: în anii 2011, 2012 și 2014, volumul de activitate al pârâtului a fost sub media secției penale, iar în cursul anului 2013, s-a situat ușor peste media secției, în condițiile în care complexitatea cauzelor a fost în anii 2011 și 2014 sub media secției penale, iar în anii 2012 și 2013 ușor peste media secției, iar judecătorul în cauză a fost exclus, pentru diferite perioade de timp, de la repartizarea aleatorie, deoarece avea de instrumentat 2 cauze complexe.
Și în privința celei de-a doua abateri disciplinare, recurenta Inspecția Judiciară consideră că hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, în mod greșit, s-a stabilit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.
În opinia recurentei, existența laturii obiective este demonstrată de comentariile inserate de către judecătorul pârât în considerentele Sentinței penale nr. 1 din 4 ianuarie 2013, magistratul consemnând aprecieri personale privind activitatea Colegiului de conducere al instanței, care excedează motivării propriu-zise, deoarece nu constituie argumente în sprijinul soluției și sunt străine de activitatea jurisdicțională a cauzei.
Chiar dacă expresiile și sintagmele folosite de magistrat nu au caracter defăimător, denigrator sau șicanator la adresa vreunei persoane sau instituții, se consideră de către recurentă că, pentru existența elementului material al abaterii disciplinare în discuție, este suficient să existe expresii inadecvate, străine de jurisdicția cauzei, cum ar fi cazul în speță. Mai mult, nu s-ar putea reține nici că probele nu ar fi relevat o atitudine părtinitoare, subiectivă a intimatului, în opinia titularului acțiunii disciplinare analiza conținutului sentinței respective demonstrând contrariul acestei aprecieri.
În același context, autoarea recursului a susținut că și în ceea ce privește urmarea imediată a acestei abateri, trimiterile făcute de judecătorul cercetat, la specializarea unor judecători din cadrul Colegiului de conducere al instanței, ca și alte aprecieri ale acestuia sunt de natură să afecteze prestigiul justiției.
În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimatul judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, cu referire punctuală la motivele și argumentele din recurs, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la întâmpinare, detaliind considerentele pentru care solicită a se înlătura susținerile invocate de intimat.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Încheierea din data de 26 octombrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimaților, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările pârâtului judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile ce formează obiectul cauzei.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) teza I și lit. s) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul A. și de a se aplica acestuia o sancțiune disciplinară.
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina magistratului pârât, nu se poate stabili săvârșirea respectivelor abateri.
Criticile recurentei vizând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează abaterile disciplinare deduse judecății sunt neîntemeiate, în speță nefiind, într-adevăr, întrunite elementele constitutive ale abaterilor în discuție.
Sub un prim aspect, se constată că, în mod legal, instanța de disciplină a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare a intimatului judecător în privința săvârșirii abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare constituie abatere disciplinară "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor".
Este adevărat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, nerespectarea dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ar putea, dar numai în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă și numai dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.
În speță, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, urma a se examina și dacă încălcările sau nesocotirea acestor dispoziții pot fi imputate magistratului și dacă au fost săvârșite cu vinovăție, respectiv dacă se poate reține cumulativ, existența factorului intelectiv și a celui volitiv.
Una din condițiile pentru existența acestei abateri disciplinare, este imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte condiții: repetabilitatea și nerespectarea dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.
În examinarea acestor condiții, trebuie observat, pe de o parte, faptul că statutul profesional specific al judecătorului, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune însă a se face distincție între respectarea normelor de drept generale, de principiu, vizând celeritatea soluționării unei cauze în cadrul situațiilor de fapt deduse în concret analizei, de către judecător, pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte și interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procesual speciale care au format obiectul analizei și cărora, fiind considerate incidente și preeminente, li s-a dat eficiență de către magistrat, pe de altă parte.
În acest context, titularul acțiunii disciplinare reproșează intimatului judecător modalitatea în care acesta a dispus amânarea succesivă a judecății într-un număr de 10 dosare penale (toate, cauze cu complexitate ridicată, determinată de natura infracțiunilor examinate, numărul mare de inculpați, de acte de urmărire penală și de probatoriul complex administrat), apreciind, cu referire concretă la măsurile dispuse de către judecător în fiecare dintre cauzele enumerate, că măsurile respective ar fi fost ineficiente în privința ritmului de soluționare al dosarelor în discuție.
Din această perspectivă, se constată însă că, în mod corect, în raport și cu particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină a reținut faptul că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri a principiului celerității și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare a unor norme de drept de către magistrat și raționamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare.
Sub acest aspect, criticile recurentei, care vizează, practic, măsurile adoptate de procuror în soluționarea cauzei, critici ce au constituit aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză, nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar.
Exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de soluționare a cauzelor penale respective de către judecătorul A. nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 44 și urm. din Legea nr. 317/2004, republicată, respectarea principiului independenței judecătorului, reglementat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare.
Aceasta deoarece, analiza legalității și temeiniciei actului de procedură penală în discuție presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale.
Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și secția pentru judecători.
În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.
În acest context, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului: "Independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate instituțiile și autoritățile, naționale sau internaționale, trebuie să respecte, protejeze și apere această independență".
În același sens, sunt și dispozițiile art. 2 din același document, care prevăd că: "Independența judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare și protejare a autorității judecătorești, care este cu adevărat și efectiv independentă față de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitatea lui de deținător al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil să își exercite competența judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice și politice și în mod independent față de alți judecători și de administrația sistemului judecătoresc."
Pe de altă parte, este exclusă existența abaterii disciplinare în ipoteza în care soluționarea cu întârziere a dosarelor se datorează unor factori de ordin obiectiv.
Astfel, în cauză, în mod legal, instanța de disciplină a reținut și faptul că, sub aspectul laturii subiective, fapta judecătorului pârât nu este de natură a-i atrage acestuia răspunderea disciplinară.
Principala cauză care a determinat crearea situației de fapt s-a datorat volumului mare de activitate ce există la nivelul instanței și complexității cauzelor penale soluționate de către intimatul judecător, a preocupării acestuia pentru respectarea dispozițiilor procedurale și a drepturilor materiale și procesuale ale părților, aspecte necontestate de către intimată.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la stabilirea sancțiunii, Consiliul Superior al Magistraturii nu a avut în vedere limitele de activitate ale unui magistrat, în condițiile în care, până la acest moment, nu s-a realizat o "normare" a muncii, respectiv o evaluare a numărului de dosare - corelat, bineînțeles și cu complexitatea acestora - pe care le poate lucra, în mod rezonabil, un magistrat, într-un interval de timp dat.
Din actele depuse la dosar, rezultă, de exemplu, în ceea ce îl privește pe intimat că, pe perioada verificată, respectiv: în anul 2011, cu o complexitate a dosarelor nou intrate pe complet de 1660 de puncte, acesta a condus 74 ședințe de judecată, a rulat 685 de dosare de fond și a soluționat 224 dosare; în anul 2012, cu o complexitate a dosarelor nou intrate pe complet de 2586 de puncte magistratul a condus 81 ședințe de judecată, a rulat 834 dosare și a soluționat 295 de dosare; în anul 2013, cu o complexitate a dosarelor nou intrate pe complet de 1961 de puncte, judecătorul a condus 71 ședințe de judecată, a rulat 898 de dosare și a soluționat 298 de dosare, iar la nivelul perioadei 1 ianuarie - 12 septembrie 2014, acesta a condus 61 de ședințe de judecată, a rulat 552 dosare și a soluționat 144 dosare.
Chiar în lipsa unei normări - pentru care Consiliul Superior al Magistraturii a început să manifeste preocupare, demarând chiar un program în acest sens - numărul de dosare rulate și cel de dosare soluționate de către judecătorul A., reflectă o activitate considerabilă.
Toate aceste considerente, corect relevate de secția pentru judecători denotă lipsa caracterului imputabil al faptei intimatului și înlătură existența abaterii disciplinare.
Stabilirea unui sistem complex de monitorizare și analiză comparativă a eficienței activității judecătorilor în România, constituie o soluție pentru îmbunătățirea performanței activității instanțelor și pentru alocarea resurselor într-un mod judicios, pentru diminuarea diferențelor mari care există în prezent față de media pe țară în ceea ce privește încărcătura de dosare cu care se confruntă un judecător, și în baza acesteia, se va stabili numărul de judecători necesar pentru a diminua această încărcătură, ca soluție pentru reducerea volumului de activitate, ceea ce va permite respectarea principiului celerității în soluționarea dosarelor.
Și în ceea ce privește a doua abatere disciplinară, criticile aduse de recurentă hotărârii atacate sunt neîntemeiate, soluția instanței de disciplină fiind, și din acest punct de vedere, legală.
Sub acest aspect, se constată că, în ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, inserarea "preambulului" respectiv de către judecătorul A. în cadrul Sentinței penale nr. 1 din 4 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/211/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca și modul în care acesta a expus anumite chestiuni generale de ordin administrativ de la nivelul instanței nu evidențiază încălcarea, în acest unic caz, de către intimatul judecător, a obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat. Așa după cum, în mod corect, a reținut instanța de disciplină, aspectele reținute și modul de expunere a considerentelor hotărârii penale respective denotă un stil personal de redactare al judecătorului.
Referitor la abaterea disciplinară în discuție, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincție între încălcarea oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, pe de o parte, greșeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar.
Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează intimatului judecător modalitatea de motivare în ceea ce privește o singură hotărâre redactată. În acest sens, se constată că fapta, așa cum a fost reținută, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele două modalități care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică și teleologică a textului incriminator.
Astfel, nu s-a demonstrat, pe de o parte, nici caracterul repetitiv al faptei (cu toate că au fost analizate toate hotărârile intimatului în perioada de referință) iar, pe de altă parte, nu s-a obiectivat nici existența unei fapte care, chiar singulară, să fie de o asemenea gravitate încât să angajeze răspunderea disciplinară a judecătorului.
Ca atare, criticile formulate de Inspecția Judiciară din această perspectivă nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs.
Așadar, trebuie constatat că, în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, acțiunea disciplinară a fost în mod legal respinsă, ca urmare a acordării relevanței juridice cuvenite unor împrejurări probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor reproșate intimatului din această perspectivă.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că sunt neîntemeiate motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și că aspectele astfel reținute, ce relevă neîndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor și, deci, atestă legalitatea înlăturării temeiului răspunderii disciplinare pentru abaterile disciplinare invocate.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 4/J din 18 februarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2015.
Procesat de GGC - N