Decizia civilă nr. 205/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 27 iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A., B. și C., judecători în cadrul Curții de Apel Oradea, împotriva Hotărârii nr. 9/J din 6 mai 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea instanței de disciplină ar fi nelegală, fiind dată cu lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau cu motive contradictorii și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menționate.
Sub un prim aspect, recurenta consideră, în esență, că raționamentul exprimat în opinia majoritară ar fi contradictoriu, deoarece, deși s-a reținut că o hotărâre definitivă și executorie care conține o greșeală de judecată nu poate fi modificată decât în căile de atac prevăzute de lege, ulterior s-a justificat faptul că se permite modificarea acelei hotărâri printr-o procedură nelegală, pe motiv că respectiva hotărâre conține o deficiență evidentă.
Subliniază Inspecția Judiciară că ar fi o contradicție în termeni și nu poate fi admis să se considere permisă încălcarea legii cu bună-credință și/sau cu bună-știință și nici ca o practică greșită, cum ar fi cea din speță și altele aparent similare invocate în sprijinul ei, să fie considerate acceptabile sau "scuzabile".
Sub un alt aspect, cu referire punctuală la elementele constitutive ale unei abateri disciplinare, prin raportare la particularitățile concrete ale speței și la dispozițiile legale incidente, autoarea recursului a arătat, în esență, că, în opinia majoritară, ar fi fost aplicate eronat prevederile normative referitoare la abaterea disciplinară dedusă examinării în cauză, întrucât se găsește a fi scuzabilă aplicarea unei proceduri nelegale pentru a fi îndreptată o greșeală de judecată sau o deficiență evidentă, cum s-a reținut în hotărâre, aducându-se ca argument faptul că și alte instanțe procedează la fel (ceea ce nu ar fi real).
În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Fiecare intimat judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la întâmpinări detaliind considerentele pentru care solicită a se înlătura susținerile invocate de intimați.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Încheierea din data de 26 octombrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimaților, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările pârâților judecători, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Faptul că, în contextul analizării laturii obiective a abaterii în discuție, instanța a reținut anumite aspecte, concluzionând în sensul existenței acestui element constitutiv, pentru ca, ulterior, cu prilejul examinării laturii subiective, examinând aspectele respective, dintr-o perspectivă diferită, a ajuns la concluzia lipsei elementului subiectiv, nu poate fi considerat ca fiind un aspect de motivare contradictorie, și nici nu pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a determina în mod concret rațiunile avute în vedere la pronunțarea soluției majoritare.
De altfel, stabilirea încălcării unei norme din legislație, privită în mod singular, în absența vinovăției sau a celorlalte elemente constitutive ale abaterii disciplinare, cerute de lege pentru atragerea răspunderii disciplinare a magistratului, nu este rezultatul unei argumentări contradictorii, câtă vreme nu s-a reținut întrunirea cumulativă a respectivelor elemente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterea ce formează obiectul cauzei.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, se observă că, argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis a textului legal incriminator, ca și a normelor procedurale pretins încălcate de intimații judecători, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.
Această ipoteză nu se regăsește, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorii A., B. și C. și de a se aplica fiecăruia o sancțiune disciplinară.
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina magistraților pârâți, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, în raport cu dispozițiile art. 195 și 415 și urm. din vechiul C. proc. pen., respectarea dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, la puterea de lucru judecat și la îndreptarea erorilor materiale din hotărârile penale, precum și a caracterului executoriu al unei hotărâri judecătorești, reprezintă o îndatorire de serviciu.
Ca atare, neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare, urma a se stabili, sub un prim aspect, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, exercitarea funcției cu gravă neglijență, prin nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material ori procesual, constituie abatere disciplinară, dacă, în speță, sunt întrunite respectivele condiții.
În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestuia, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât aceste condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În speță, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurentele-pârâte a dispozițiilor art. 195 din vechiul C. proc. pen., privind îndreptarea erorilor materiale și a prevederilor art. 415 și urm. din același cod, potrivit cărora, hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, cazul în speță.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în care judecătorii pârâți au înlăturat, pe calea unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, unele dispoziții din hotărâre, asupra cărora completul deliberase și care formaseră obiectul judecății, aceștia au nesocotit dispozițiile legale menționate.
Prin urmare, existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate a fost în mod corect stabilită de către instanța de disciplină.
Dacă însă, prin modalitatea de necontestat în care au procedat, intimații-pârâți au săvârșit abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, urma a se stabili în raport și cu celelalte condiții impuse de textul art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurentă.
În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale privind modalitatea rectificării minutei în discuție, recurenta titular al acțiunii disciplinare circumscrie în mod eronat faptele reproșate recurenților unor încălcări ale normelor de drept procesual de o gravitate deosebită, care să aibă consecințe asupra valabilității actelor întocmite sau care ar fi produs o vătămare gravă a drepturilor sau intereselor inculpatului, parte în respectiva cauză.
În analiza efectuată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în cauză, probatoriul administrat nu a relevat existența unor consecințe asupra actului de justiție, care să poată fi atribuite judecătorilor în cauză, după cum nu s-a demonstrat nici împrejurarea că fapta acestora ar fi creat premisele încălcării vreunui drept al inculpatului recidivist, care nu numai că nu era îndreptățit și nu putea spera la o pedeapsă cu suspendare, dar care nici măcar nu a formulat, prin apărător, o asemenea solicitare și nu s-a sesizat nici ulterior, prin vreun demers care să susțină o asemenea concluzie.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că recurenta Inspecția Judiciară nu neagă împrejurarea că soluția, așa cum a fost modificată, este legală.
De aceea, Înalta Curte apreciază că nu este rezonabil să se rețină un grad ridicat de gravitate al faptei sau existența unor urmări grave, câtă vreme modificarea cuantumului pedepsei și a modalității de executare a acesteia s-a făcut în sensul și cu scopul pronunțării unei hotărâri legale și al angajării corecte a răspunderii penale a unui inculpat recidivist.
Altfel spus, în ipoteza în care minuta în discuție nu s-ar fi îndreptat, hotărârea respectivă, nesusceptibilă de altă cale de atac, ar fi fost nelegală.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.
În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelii constatate, instanța reține că modul în care intimații judecători au procedat în privința rectificării minutei respective a fost cauzat, în primul rând, de volumul mare de activitate, concretizat în numărul mare de ședințe în care fiecare magistrat în parte a intrat în perioada de referință, ca urmare a deficitului de judecători existent la nivelul secției penale a Curții de Apel Oradea, toate grefate pe un management defectuos și care ar fi impus luarea unor măsuri din partea conducerii instanței.
În mod cu totul eronat această realitate a sistemului judiciar, care își pune amprenta asupra modului în care magistratul își formează și respectă deprinderile de bună practică, în concordanță cu rigorile procedurale, raportată la particularitățile concrete ale speței, din care rezultă că magistrații pârâți s-au raportat în adoptarea acestei măsuri și la o anume jurisprudență (inclusiv la nivelul instanței supreme), conturată oarecum în același sens, este ignorată de recurentă. Aspectele menționate, însă, au fost corect avute în vedere la stabilirea împrejurărilor care, alături de celelalte circumstanțe relevante, au fost considerate, cu majoritate, de către instanța de disciplină, ca făcând scuzabilă greșeala comisă.
Este adevărat că judecătorul cauzei trebuie să manifeste o diligență sporită în respectarea normelor de drept material și procesual, însă, în circumstanțele concrete ale speței, extenuarea accentuată a judecătorilor pârâți, generată de volumul mare de activitate și, ca atare, condițiile improprii de efectuare a unui act de justiție de calitate, au făcut ca, în această cauză particulară, acest lucru să nu fie posibil.
De altfel, în ceea ce îi privește, în momentul în care au constatat efectiv săvârșirea erorii respective, imediat a doua zi, chiar dacă era într-o zi de sâmbătă, cei trei judecători s-au întâlnit la sediul instanței, au discutat, au studiat și au remediat de îndată greșeala, prin singurul mijloc procedural pe care l-au găsit pentru a pronunța, totuși, o hotărâre legală.
De aceea, Înalta Curte consideră că și în situația în care celor trei magistrați intimați li s-ar putea reproșa o culpă în modul în care au nesocotit prevederile legale în discuție, această încălcare a normelor de procedură nu poate fi plasată în sfera abaterilor disciplinare, câtă vreme legiuitorul a condiționat acest lucru și de lipsa oricăror justificări, care să o facă scuzabilă.
Or, a pretinde judecătorului care, în perioada verificată, a intrat în sala de judecată de 19 ori în luna septembrie 2013 și de 23 de ori în luna octombrie 2013, conducând 8, respectiv 11 ședințe de judecată, când s-au rulat 124 de dosare, respectiv 156 de dosare în luna octombrie 2013, să nu comită nicio eroare este lipsit de suport real sau rezonabil.
A ignora realitățile deficiente din sistem, sub aspectul gradului de încărcare a activității magistraților, ca și contextul faptic, grefat pe un management defectuos și a imputa judecătorilor, fie și prin atragerea celei mai puțin aspre sancțiuni disciplinare, o lipsă de rigoare, care nu a avut nici consecințele grave și nici caracterul nescuzabil cerute de lege, ar echivala cu nerespectarea, în privința magistraților, a condițiilor obligatorii pentru angajarea răspunderii lor disciplinare.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că sunt neîntemeiate motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și că aspectele astfel reținute, ce relevă neîndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor și, deci, atestă legalitatea înlăturării temeiului răspunderii disciplinare pentru abaterea disciplinară invocată.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 9/J din 6 mai 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2015.
Procesat de GGC - N