Decizia civilă nr. 21/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 8 iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva hotărârii nr. 5/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurenta a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.
În susținerea recursului, magistratul a învederat, în esență, următoarele:
- instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, soluția dată acțiunii disciplinare, ca și modalitatea de desfășurare a procedurii disciplinare îmbrăcând, în opinia sa, forma abuzului de drept;
- măsura sancționării disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului său la apărare, fiindu-i ignorate susținerile formulate și exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire și umilire;
- hotărârea atacată ar fi nemotivată, deoarece ar cuprinde o analiză parțială și trunchiată a apărărilor sale și nu ar cuprinde analiza susținerilor privind caracterul abuziv al măsurii de mutare a sa la secția a VII-a cu încălcarea principiului constituțional al inamovibilității judecătorilor;
- hotărârea ar fi dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în mod eronat caracterul nejustificat al „refuzului” său de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.
Tot în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Așadar, anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.
Se pot și se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.
1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Susținerile recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite, urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia, Secția pentru judecători ar fi săvârșit un „abuz de drept”.
În primul rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Împrejurarea că, anterior pronunțării hotărârii atacate în speță, recurenta a mai fost cercetată și sancționată disciplinar nu poate fi considerată abuz de drept ori „disimularea vreunei constrângeri”, câtă vreme recurenta nu a dovedit faptul că respectivele cercetări sau hotărâri ar fi fost nelegale sau afectate de alte vicii, care să justifice o atare susținere și, cu atât mai puțin, poate fi asimilată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Dimpotrivă, acestea au format obiectul verificării instanței de control judiciar competente și s-a constatat legalitatea lor.
Cât privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele implicații sau legături ale acestora cu persoane și autorități române sau străine, nesusținute de niciun mijloc concludent de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Tot astfel, invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea nu au semnificația „abuzului de drept” invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau nulitatea încheierii sau a hotărârii in discuție.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, avea, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, calitatea și competența de a examina și de a soluționa acțiunea disciplinară, astfel încât nu se poate susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care, soluționând efectiv respectiva acțiune, instanța de disciplină a stabilit situația de fapt, a încuviințat și a interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele suspiciuni de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în acest sens.
Sunt, tot astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință, ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu „tratamentul aplicat traficului de persoane”, formulată de parte, fiind relevantă in acest sens.
Analiza motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce țin de o bună administrare a justiției și care se încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului în cauză, neputându-se identifica nicio situație de acordare abuzivă sau nejustificată a vreunui termen.
De altfel, nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest motiv fiind invocat doar la modul general.
2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.
În atare situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul curții de apel unde activează recurenta judecător sau de alte autorități (C.S.M., I.N.M., etc.) și care privesc aspecte legate aproape exclusiv de viața și trăirile recurentei, anterioare cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare, respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.
Sub alt aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au relevanță juridică prin prisma criticilor de recurs formulate.
Tot astfel, se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate în recurs, privind prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M., trântitul ușilor, „incidentul cu geanta” sau modul personal de percepție al recurentei, relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a dreptului la apărare, acordate de recurentă.
Nici criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.
Analiza acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului disciplinar în cazul abaterilor săvârșite de magistrați și al raporturilor de natură administrativă, în care primează interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce atingere.
În acest sens trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. (…).”
Cât privește susținerile formulate în apărare, se constată că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii supuse cenzurii.
Cum, niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
3. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Critica recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a hotărârii atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea și consistența motivării exclud ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza soluției sau a insuficienței clarități a argumentării, fiind îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.
Se susține în mod nefondat că hotărârea ar cuprinde o analiză parțială și trunchiată a apărărilor și nu ar cuprinde examinarea susținerilor privind caracterul abuziv al mutării pârâtei la secția a VII-a, câtă vreme s-a reținut, sub acest aspect, faptul că respectiva mutare s-a realizat în temeiul unei hotărâri a Colegiului de conducere al instanței și a fost determinată obiectiv, ca urmare a desființării secției a IX-a, în cadrul căreia activa judecătorul în cauză.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Aspectele expuse sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Împrejurarea că recurenta însăși, exclusiv pe baza unor păreri personale, unilaterale, se consideră a fi fost, la rândul său, victima unor abuzuri din partea unor persoane dinăuntrul sau din afara sistemului, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat Secției pentru judecători.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă examinării în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentei pârâte.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârilor atacate, cu legea.
4. Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea hotărârii atacate, formulate din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare.
În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu”.
Este de observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a dat o corectă și completă apreciere materialului probator administrat.
De asemenea, nu se poate reține că fapta reținută în sarcina recurentei nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.
Acțiunea disciplinară exercitată împotriva recurentei a avut ca fundament, pe de o parte, refuzul acesteia de a participa la ședința de judecată din data de 13 mai 2014, refuz concretizat în faptul că magistratul nu s-a prezentat la sediul instanței pentru soluționarea unei cauze repuse pe rol după suspendare, astfel încât a fost necesară înlocuirea sa cu judecătorul de permanență și, pe de altă aparte, refuzul său de a participa la deliberări la ședința de judecată din data de 28 mai 2014, ceea ce a impus repunerea pe rol a tuturor cauzelor rămase în pronunțare.
Refuzul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu menționate și care a fost sancționat prin hotărârea recurată nu este contestat de recurentă din perspectiva materialității faptei. Existența acestui refuz a fost manifestată tocmai prin sustragerea recurentei de la îndeplinirea atribuțiilor stabilite de Colegiul de conducere al instanței prin Hotărârile nr. 41/2014 și nr. 69/2014, vizând repartizarea recurentei ca judecător la secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și, respectiv, planificarea completelor de judecată și a completelor de permanență pentru luna mai 2014.
Conduita culpabilă a magistratului, care a fost sancționată în contextul acestei abateri disciplinare, o constituie încălcarea obligațiilor impuse de art. 5 lit. f) și de Capitolul lll, Secțiunile ll-lV din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, iar circumstanțele invocate de recurentă sunt infirmate de declarațiile martorilor audiați în cauză.
În această privință, recurenta nu neagă faptul neprezentării la ședința de judecată din data de 13 mai 2014 și nici împrejurarea neparticipării la deliberări pentru ședința de judecată din data de 28 mai 2014.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că, deși anunțată să participe la ședința din 13 mai 2014 (în condițiile în care, nefiind prezentă la sediul instanței, în zilele de 7 mai și 8 mai 2014, i-au fost lăsate pe birou lista de ședință și dosarul, iar în data de 13 mai 2014, a fost contactată telefonic de către grefier, la domiciliu, pentru a i se comunica planificarea în ședința de judecată), autoarea recursului a refuzat să participe, astfel cum ea însăși recunoaște.
Refuzul de a participa la respectivele ședințe a îmbrăcat forma unei opoziții evidente a magistratului de a îndeplini atribuțiile stabilite de lege și de hotărârile Colegiului de conducere.
Or, calea aleasă de recurentă nu a fost conformă cu dispozițiile ce reglementează atât obligațiile profesionale ale judecătorului, cât și statutul acestuia.
Consecința imediată și directă a încălcării obligațiilor profesionale și a raporturilor de serviciu, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, a fost nu numai atingerea adusă principiului legalității, care reglementează activitatea desfășurată de judecători și vătămarea drepturilor procesuale ale justițiabililor, dar și perturbarea activității în cadrul instanței, aspecte corect reținute de instanța de disciplină.
Secția pentru judecători a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reținut vinovăția recurentei în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004.
După cum s-a arătat, conform dispozițiilor legale și regulamentare, judecătorul are nu numai obligația de a participa la ședințele de judecată în care este planificat, dar și pe cea de a participa activ la celelalte faze, premergătoare sau ulterioare, ale activității de judecată .
Refuzul judecătorului A. de a se prezenta la o ședință de judecată, precum și cel de a participa la deliberări la o altă ședință de judecată au fost manifestate neechivoc, fie verbal, fie în scris și au fost atestate în mod concordant de ansamblul probator administrat.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în speță, a fost reliefată existența faptei, a conduitei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât, susținerile recurentei, grefate pe nelegalitatea hotărârii atacate nu pot fi primite.
Precizările formulate de autoarea recursului cu privire la pretinsele cauze ce au determinat-o să aibă respectiva atitudine și care ar fi intervenit pe un fond sentimental, ca urmare a greutăților întâmpinate în activitatea de la instanță, care ar fi adus-o la limita suportabilității, nu sunt de natură să justifice, însă, sau să minimalizeze consecințele faptei și nici să o absolve de răspundere disciplinară, întrucât respectivele greutăți, chiar dacă existau, trebuiau rezolvate într-un cadru și într-o manieră legale, nicidecum într-un mod personal concretizat în refuzul de îndeplinire a unor îndatoriri de serviciu.
Se constată, așadar, că, în raport cu natura faptei și a consecințelor produse, instanța de disciplină a stabilit în mod corect încadrarea juridică a abaterii disciplinare și angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.
Or, în mod evident, ceea ce instanța de disciplină a sancționat, a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorilor derivând din exigența de care aceștia trebuie să dea dovadă prin comportamentul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Afirmațiile din recurs, ca și probele depuse în susținerea acestei căi de atac, referitoare la pretinsa atmosferă ostilă, ca și supozițiile acesteia privind sursa acestei situații, care ar rezida într-o presupusă legătură a conducerii instanței cu o anumită persoană de la Munchen, unde, de asemenea, ar fi existat o situație similară, ce s-ar repeta prin similitudine, nesusținute de mijloace convingătoare de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentei A.
În temeiul tuturor celor expuse, Înalta Curte constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a stabilit în mod just situația de fapt, rămasă neschimbată în recurs și care a reliefat existența faptelor, a conduitei reprobabile, a vinovăției și a consecințelor acestora și a dat o corectă încadrare în drept abaterii în discuție.
Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva a hotărârii nr. 5/J din 11 martie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2016.