Decizia civilă nr. 239/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 8 iulie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva încheierii de ședință din data de 1 octombrie 2014 și a Hotărârii nr. 6/J din 11 martie 2015, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii -Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Atât în privința încheierii, cât și a hotărârii atacate, recurenta a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În susținerea cererii, magistratul a învederat, în esență, următoarele:
- instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, soluțiile date cererii de suspendare și acțiunii disciplinare, ca și modalitatea de desfășurare a procedurii disciplinare îmbrăcând, în opinia sa, forma abuzului de drept;
- măsura suspendării din funcție, ca și cea a sancționării disciplinare s-ar fi luat prin încălcarea dreptului său la apărare, fiindu-i ignorate apărările formulate și exercitându-se asupra sa acțiuni de intimidare, batjocorire și umilire;
- încheierea și hotărârea atacate ar fi nemotivate, întrucât instanța de disciplină nu ar fi indicat, pe de o parte, în ce constă prejudiciul pe care continuarea exercitării funcției de judecător, pe perioada cercetării sale disciplinare, ar fi de natură să îl aducă prestigiului justiției și, pe de altă parte, nu ar fi analizat apărările sale și nici nu ar fi indicat motivele pentru care acestea au fost înlăturate;
- ar fi fost greșit aplicate atât dispozițiile art. art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, republicată, precum și cele ale art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Intimata Inspecția Judiciară a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, cu referire punctuală la motivele și argumentele din recurs, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 9 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.
Tot în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de autoarea recursului în ceea ce privește situația anterioară sesizării titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele scopuri ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Așadar, anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere că recurenta a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârilor atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.
Se pot examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.
Pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurentă vor fi examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă, atât în ceea ce privește încheierea, cât și în ceea ce privește hotărârea atacate.
Tot cu titlu prealabil, prin raportare la dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României, trebuie precizat că, deși Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și a constatat că prevederile legale criticate sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, decizia instanței de contencios constituțional nu a fost publicată, până astăzi, data pronunțării acestei hotărâri.
1). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Susținerile recurentei, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite, urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia, Secția pentru judecători ar fi săvârșit un "abuz de drept".
În primul rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Împrejurarea că, anterior pronunțării hotărârii atacate în speță, recurenta a mai fost cercetată și sancționată disciplinar nu poate fi considerată abuz de drept, câtă vreme recurenta nu a dovedit faptul că respectivele cercetări sau hotărâri ar fi fost nelegale sau afectate de alte vicii, care să justifice o atare susținere și, cu atât mai puțin, poate fi asimilată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Dimpotrivă, acestea au format obiectul verificării instanței de control judiciar competente și s-a constatat legalitatea lor.
Cât privește susținerile privind un pretins alt scop, care ar fi stat la baza declanșării respectivelor proceduri disciplinare sau presupusele implicații sau legături ale acestora cu persoane și autorități române sau străine, nesusținute de niciun mijloc de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârile Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Tot astfel, invocarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 317/2004, relativ la faptul că Secția pentru judecători ar fi avut obligația de sesizare din oficiu pentru apărarea judecătorilor și procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea nu au semnificația "abuzului de drept" invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau nulitatea încheierii sau a hotărârii în discuție.
Obiectul cererii soluționate prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2014 l-a constituit solicitarea Inspecției Judiciare de suspendare din funcție a pârâtei judecător, până la soluționarea acțiunii în dosar.
Nu pot fi avute în vedere din perspectiva examinată, criticile expuse, câtă vreme, potrivit art. 52 alin (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, o asemenea cerere este admisibilă, legiuitorul prevăzând că: "pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistraților, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (...)".
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, avea, prin urmare, calitatea și competența de a examina și de a soluționa respectiva cerere, ca, de altfel și acțiunea disciplinară, astfel încât nu se poate susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care, soluționând efectiv cererea de suspendare, instanța de disciplină a stabilit situația de fapt, a încuviințat și interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele suspiciuni de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în acest sens.
Nici în privința efectului acestei măsuri nu se pot reține aspectele învederate de pârâta judecător, legiuitorul nereglementând o anume perioadă de timp pentru suspendarea din funcție, care să fi fost încălcată în speță.
Sunt, tot astfel, neprobate și irelevante mențiunile autoarei recursului privind abuzurile, amenințările și pretinsele forme de constrângere la care ar fi fost supusă în perioada de referință, ca și în perioada anterioară, acestea fiind exclusiv rezultatul aprecierilor personale, pur subiective, ale acesteia, comparația cu "tratamentul aplicat traficului de persoane", formulată de parte, fiind relevantă în acest sens.
Analiza motivelor care au determinat instanța de disciplină să amâne judecata, pentru fiecare termen în parte, relevă existența unor considerente întemeiate, cu suport în dispozițiile procedurale, motive ce țin de o bună administrare a justiției și care se încadrează în limitele cenzurii judecătorești exercitate în condițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului în cauză, neputându-se identifica nicio situație de acordare abuzivă sau nejustificată a vreunui termen.
De altfel, nici recurenta nu a invocat vreo astfel de situație concretă, acest motiv fiind invocat doar la modul general.
2). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. se vădește a fi, de asemenea, lipsit de fundament.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv nelegalitatea actelor și lucrărilor acelei instanțe.
În atare situație, pretinsele neregularități sau abuzuri ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară, conducerea sau personalul curții de apel unde activează recurenta judecător sau al altor autorități (C.SM, I.N.M. etc.) și care privesc aspecte legate aproape exclusiv de viața și trăirile recurentei, anterioare cercetării disciplinare în cauză, deci anterior învestirii Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta judecător nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, subsumate acestui motiv de recurs, aspectele privind presupusa încălcare a dreptului la apărare, respectiv împrejurările expuse de recurenta judecător privind pretinsele atitudini sau gesturi ostile sau obscene ale colegilor judecători sau ale membrilor Secției pentru judecători.
Sub alt aspect, trebuie precizat că mențiunile recurentei, privind pretinsa manieră ireverențioasă, părtinitoare sau intimidantă pe care ar fi avut-o față de ea membrii completului de judecată al Secției pentru judecători, neconfirmate în nicio modalitate, nu au legătura de relevanță juridică din prisma criticilor de recurs formulate.
Tot astfel, se impune a se conchide că, nici argumentele prezentate în recurs, privind prezența unei dube a penitenciarelor în fața sediului C.S.M., trântitul ușilor, "incidentul cu geanta" sau modul personal de percepție al recurentei relativ la felul în care s-ar fi comportat sau i s-ar fi adresat membrii completului de judecată în cursul dezbaterilor din dosar, nu au semnificația unor forme de intimidare sau de îngrădire a dreptului la apărare, acordată de recurentă.
Nici criticile privind ignorarea apărărilor formulate de magistrat în fața instanței de disciplină nu sunt întemeiate.
Analiza acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat și al raporturilor de natură, în principal, administrativă, în care primează interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce atingere.
În acest sens trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46 alin (1) din Legea nr. 317/2004: "În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. (...)."
Cât privește susținerile formulate în apărare, se constată că acestea au fost legal examinate. Faptul ca instanța de disciplină nu a reținut respectivele apărări sau nu le-a acordat semnificația dată de pârâtă, ci le-a înlăturat motivat, nu este de natură a atrage nelegalitatea încheierii sau a hotărârii supuse cenzurii.
Cum, niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
3) Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Critica recurentei judecător referitoare la pretinsa nemotivare a încheierii atacate urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea și consistența motivării încheierii din 1 octombrie 2014 exclud ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza suspendării provizorie din funcție a acesteia sau a insuficienței clarități a argumentării.
Se susține în mod nefondat că nu s-ar fi indicat în ce constă prejudiciul adus prestigiului justiției prin desfășurarea cercetării disciplinare, care ar fi trebuit apreciată, în opinia recurentei, în mod global, prin raportare la activitatea tuturor magistraților și a personalului auxiliar din instanțe.
Pe de o parte, trebuie remarcat ca instanța de disciplină a reținut în mod concret și explicit considerentele care au fundamentat respectiva constatare, iar, pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că prestigiul justiției se examinează nu numai din perspectiva activității tuturor actorilor actului de justiție, ci și prin prisma conduitei și a activității personale a fiecăruia dintre acești participanți la îndeplinirea justiției ca serviciu public; aspecte care sunt de natură a influența fie în mod negativ, fie în mod pozitiv, imaginea și prestigiul acesteia.
Și în privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se reține că sunt îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării ei, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare susținerile pârâtei, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie, sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Faptul că, prin hotărârea de sancționare, instanța de disciplină a reținut, pe de o parte, că recurenta a dus la cunoștința publică unele aspecte legate de situația sa concretă, iar, pe de altă parte, a apreciat că a fost afectat prestigiul sistemului judiciar, nu are semnificația unei motivări contradictorii, după cum pretinde recurenta, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, tocmai această atitudine publică a magistratului în cauză, concretizată în dezvăluirea unor aspecte din viața sa profesională sau privată, în maniera adoptată, a fost reținută ca element de natură a produce respectivul prejudiciu de imagine, recurenta fiind unul dintre actorii sistemului judiciar astfel vătămat.
Împrejurarea că recurenta însăși, exclusiv pe baza unor păreri personale, unilaterale, se consideră a fi fost, la rândul său, victima unor abuzuri din partea unor persoane dinăuntrul sau din afara sistemului, aspect ce nu ar fi fost reținut ca atare de către instanța de disciplină, nu poate, de asemenea, fi reproșat Secției pentru judecători din perspectiva unei motivări contradictorii.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea disciplinară supusă examinării în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentei pârâte vizând "compararea cu manifestările altor magistrați la adresa sa ori șirul nesfârșit de șicane întemeiate pe declarațiile unor angajați ai instanței, apropiați conducerii".
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârilor atacate, cu legea.
4). Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privința criticilor recurentei magistrat relativ la nelegalitatea încheierii de ședință din data de 1 octombrie 2014, formulate din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația acordată de autoare.
Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior a Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (...) dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere prestigiului justiției".
În speță, în mod corect, instanța de disciplină a dat eficiență acestor dispoziții legale, față de întregul context faptic, de gravitatea abaterii, concretizate în modul de săvârșire a acesteia și în conținutul mesajului public exprimat de recurenta pârâtă, la sediul instanței, în timpul desfășurării activității de judecată, în prezența justițiabililor, apreciindu-se, pe bună dreptate, că abaterea disciplinară este de natură să aducă atingere prestigiului justiției, în condițiile în care pârâta judecător ar continua să exercite activități specifice funcției, continuarea exercitării funcției putând transmite opiniei publice neîncredere în privința imparțialității, pregătirii profesionale ale magistraților și rezerve sub aspectul respectului față de funcția de magistrat.
Contrar susținerilor recurentei judecător, aspectele reținute de Secția pentru judecători sub aspectul situației de fapt, probate indubitabil, întrunesc situația premisă prevăzută de legiuitor, fiind de natură a aduce atingere gravă prestigiului justiției.
Cât privește gradul redus, în opinia recurentei, al atingerii aduse prestigiului justiției prin fapta sa, comparativ cu durata și gravitatea "tratamentelor degradante" împotriva cărora înțelesese să protesteze magistratul, se constată că, în lipsa unui suport probator, aceste susțineri, pur subiective, nu prezintă legătura de relevanță juridică pretinsă și nu pot fi reținute ca argumente de nelegalitate în cadrul cenzurii exercitate pe calea controlului judiciar.
Tot astfel, nu pot fi considerate ca adecvate relatările privind istoricul și desfășurarea conflictului avut cu președinta Curții de Apel București, acestea nefiind de natură să justifice încălcarea obligațiilor legale și deontologice impuse de statutul profesiei.
Cum, în raport cu particularitățile concrete ale speței, relevate de actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale reținute au fost corect interpretate și aplicate prin încheierea atacată, se constată legalitatea acesteia și netemeinicia tuturor criticilor formulate prin recursul pârâtei judecător.
Și în privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se constată caracterul netemeinic al criticilor recurentei.
În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu".
Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: "magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia".
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă".
În același context, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 17 și ale art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Astfel, conform art. 17 din codul menționat, "Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate".
Totodată, art. 18 din același cod stipulează că: "(1) Relațiile judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect și bună-credință, indiferent de vechimea în profesie și de funcția acestora.
(2) Judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională și morală a colegilor lor".
Din interpretarea tuturor textelor normative mai sus citate, prin raportare la particularitățile concrete ale speței, rezultă obligația magistratului de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, chiar și dincolo de raporturile de serviciu propriu-zise.
Este de observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a dat o corectă și completă apreciere materialului probator administrat sub aspectul acestei abateri.
În această privință, este de reținut că afirmațiile recurentei, susținute în public, sunt dovedite incontestabil și, de altfel, nu sunt contestate nici de judecător.
Analiza conținutului concret al acestor afirmații publice confirmă concluziile instanței de disciplină privind existența potențialul de afectare a imaginii și prestigiului justiției al acestuia.
În contextul expus, Înalta Curte reține că, astfel cum s-a exprimat în opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția și societatea: "Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) consideră că, pentru a încuraja o înțelegere mai bună a rolului justiției, se cere un efort de a se asigura pe cât posibil că ideile pe care le are populația despre sistemul judiciar sunt corecte și reflectă eforturile judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția".
Precizările formulate de recurentă cu privire la pretinsele cauze ce au determinat-o să aibă respectiva atitudine și care ar fi intervenit pe un fond sentimental, ca urmare a greutăților întâmpinate în activitatea de la instanță, care ar fi adus-o la limita suportabilității, nu sunt de natură să justifice, însă, sau să minimalizeze gravitatea faptei și nici să o absolve de răspundere disciplinară, întrucât respectivele greutăți, chiar dacă existau, trebuiau rezolvate într-un cadru și într-o manieră legale, nicidecum în mod public și într-o asemenea manieră care să aducă prejudicii de imagine sistemului judiciar.
Se constată, așadar, că, în raport cu gravitatea faptei și a consecințelor produse, instanța de disciplină a stabilit în mod corect încadrarea juridică a abaterii disciplinare și angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.
Or, în mod evident, ceea ce instanța de disciplină a sancționat, a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorilor derivând din exigența de care aceștia trebuie să dea dovadă prin comportamentul lor, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora.
Afirmațiile din recurs, ca și probele depuse în susținerea acestei căi de atac, referitoare la pretinsa atmosferă ostilă, ca și supozițiile acesteia privind sursa acestei situații, care ar rezida într-o presupusă legătură a conducerii instanței cu o anumită persoană de la München, unde, de asemenea, ar fi existat o situație similară, ce s-ar repeta prin similitudine, nesusținute de mijloace convingătoare de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentei A.
În temeiul tuturor celor expuse, Înalta Curte constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a stabilit în mod just situația de fapt, rămasă neschimbată în recurs și care a reliefat existența faptelor, a conduitei reprobabile, a vinovăției și a consecințelor acestora și a dat o corectă încadrare în drept abaterii în discuție.
Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.împotriva încheierii de ședință din data de 1 octombrie 2014 și a Hotărârii nr. 6/J din 11 martie 2015, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2015.
Procesat de GGC - NN