Decizia civilă nr. 253/2016
Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 27 iunie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat Dosarul nr. x/1/2016, având ca obiect calea de atac formulată la data de 13 iunie 2016 de Asociația Magistraților din România, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierii din 8 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2015; cale de atac calificată de instanță drept recurs.
Cu referire la prevederile art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ale art. 1 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, ale art. 124 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 pct. 2 din Statutul Asociației Magistraților din România, recurenta intervenientă a criticat soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii sale de intervenție în interes propriu, pe care a formulat-o în acțiunea disciplinară ce formează obiectul Dosarului nr. x/J/2015, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității invocate în acest sens de Inspecția Judiciară.
Autoarea recursului a susținut că cererea de intervenție principală pe care a formulat-o îndeplinește, în opinia sa, condițiile de admisibilitate în principiu, anume: să fie invocat un drept al său sau o situație ocrotită de lege, iar acest drept să fie în legătură cu pricina dedusă judecății.
Astfel, în ceea ce o privește, Asociația Magistraților din România ar justifica dreptul legitim de a interveni în acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva judecătorilor A. și B., din cadrul Curții de Apel București, întrucât ar avea în vedere, la nivel de principiu, dar și „față de circumstanțele cauzei”, respectarea art. 5, art. 6.2 și art. 6.4 din Statut și, în consecință, abilitatea de a solicita respectarea unuia dintre cele mai importante principii ale statului de drept, respectiv independența judecătorilor. Partea recurentă și-a precizat pretenția, arătând că aceasta ar putea fi rezumată la solicitarea de respingere a acțiunii reclamantei Inspecția Judiciară, deoarece independența magistraților se află printre valorile protejate de asociație și, din acest motiv, între respectivul deziderat și speța dedusă judecății ar fi o strânsă legătură, o identitate de drepturi, aspecte suficiente, în opinia sa, pentru a justifica o soluție de admitere a cererii de intervenție în interes propriu, alături de cererea de intervenție accesorie în interesul judecătorilor pârâți.
Recurenta nu și-a încadrat în drept criticile formulate.
La data de 30 iunie 2016, la dosarul cauzei a fost atașat și recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva aceleiași încheieri, prin care s-a dispus suspendarea judecății.
În susținerea căii de atac, Inspecția Judiciară a invocat incidența dispozițiilor art. 414 C. proc. civ. și ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru reluarea și continuarea judecății în dosarul instanței de disciplină.
Autoarea acestui recursului a susținut, în esență, că măsura suspendării judecății în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ. ar fi nelegală, întrucât regulile judecății în materia suspendării judecății în acțiunile disciplinare ar fi guvernate de dispozițiile speciale ale art. 49 alin. (5) și ale art. 46 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, nefiind incidente prevederile generale anterior menționate, reținute de Secția pentru judecători.
O altă interpretare nu ar fi posibilă, apreciază Inspecția Judiciară, deoarece ar fi de natură să conducă la prelungirea nejustificată a procedurii disciplinare, prin intervenția unor terți care nu ar avea calitate procesuală și nici legitimare procesuală legală.
Recursurile au fost comunicate reciproc părților din cauză.
Recurenta Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la recursul Asociației Magistraților din România, solicitând punctual și motivat, în primul rând să se pună în vedere recurentei menționate să precizeze care este calea de atac pe care înțelege să o declare, să se respingă, ca inadmisibilă această cale de atac, iar în subsidiar, să fie înlăturate, ca neîntemeiate, motivele învederate de autoare.
Analizând recursurile declarate, în raport cu actele dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte urmează a le respinge, în sensul și pentru considerentele care se vor expune în cele ce succed.
I. În ceea ce privește recursul declarat de intervenienta Asociația Magistraților din România, se constată că acesta este nefondat.
Sub un prim aspect, în ceea ce privește excepția invocată de Inspecția Judiciară relativ la calea de atac exercitată de Asociația Magistraților din România, în raport cu dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora dispozițiile acestei legi se completează cu cele ale C. proc. civ. și cu prevederile art. 64 alin. (4) din codul menționat care stipulează că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă, Înalta Curte constată că această cale de atac este admisibilă.
Urmare demersului de calificare efectuat în cadrul controlului de legalitate, având în vedere competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea gramaticală, sistemică și teleologică a prevederilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportarea lor la dispozițiile C. proc. civ. și la cele ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare; în considerarea dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., completul de 5 judecători stabilește că în cauză, calea de atac exercitată este recurs.
Sub aspectul criticilor pe fondul recursului, se constată că susținerile invocate nu au relevanța acordată de autoarea acestei căi de atac, nefiind de natură a justifica încuviințarea cererii sale de intervenție principală formulată în speță.
Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.
Interesul procesual, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.
Stabilind condițiile interesului, art. 33 teza I C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.
Așadar, pentru a justifica sesizarea instanței de judecată cu judecarea oricărei cereri sau a unei căi de atac, interesul trebuie să îndeplinească, cumulativ, anumite condiții, în sensul că trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerințelor normelor de drept material sau procesual; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și, nu în ultimul rând, determinat, direct și personal, respectiv să vizeze un folos practic concret, care să aparțină persoanei care a formulat cererea.
Prin urmare, interesul procesual determinat, actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice inclusiv în privința formulării unei cereri de intervenție voluntară.
În plus, în ceea ce privește intervenția principală, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ., cerința ca intervenientul să pretindă pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
În speță, așa cum rezultă din actele dosarului, recurenta Asociația Magistraților din România a formulat, într-un litigiu vizând contenciosul disciplinar al funcției de judecător, în paralel, atât cerere de intervenție în interes propriu, cât și cerere de intervenție în interesul celor doi judecători pârâți.
Instanța de disciplină, cu opinia majoritară, a respins în mod legal cererea de intervenție principală a asociației petente.
Astfel, se constată că, într-adevăr, în demersul procesual inițiat din această perspectivă, petenta nu a justificat un interes personal care să permită participarea sa, în calitate de intervenient principal, în cauza disciplinară dedusă judecății.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că invocarea atribuțiilor și a rolului pe care, în temeiul unor dispoziții constituționale, legale ori statutare pe care asociația recurentă le-ar avea și care se referă la ocrotirea unor interese generale ale membrilor categoriei profesionale pe care o reprezintă (denumite de recurentă însăși „deziderate”), în scopul înlăturării unor pretinse posibile îngrădiri ale principiilor ce guvernează activitatea și statutul profesiei, nu este de natură a îndeplini cerința unui interes sau drept propriu concret, determinat, în cauză, fie el cel dedus judecății, fie în strânsă legătură cu acesta.
Cu alte cuvinte, partea nu a justificat un folos practic al său, pe care să-l urmărească în privința acțiunii disciplinare ce formează obiectul dosarului în discuție.
Cât privește ocrotirea unor interese private ale magistraților, cum sunt cele la care tinde intervenienta prin demersul său judiciar în prezenta cauză, aceasta se poate face în respectivul cadru procesual pe calea intervenției accesorii formulate și care a fost încuviințată în principiu de către instanțe de disciplină.
În raport cu considerentele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât susținerile recurentei interveniente formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de către intervenienta Asociația Magistraților din România.
II. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se constată că acesta este tardiv.
În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate regularitatea căii de atac formulate de titularul acțiunii disicplinare în speță.
Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.
În raport cu principiile statuate prin textele menționate, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, condiții care, în speță, însă, se constată că nu sunt îndeplinite.
Astfel cum prevăd imperativ dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.
În cauza pendinte, cererile de intervenție principale, fundamentate în drept pe dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ., au fost respinse ca inadmisibile, recurenta Inspecția Judiciară fiind prezentă, caz în care, potrivit dispozițiilor procedurale anterior menționate, recursul se poate exercita în termen de 5 zile de la data pronunțării, conform art. art. 64 alin. (4) C. proc. civ., respectiv de la 8 iunie 2016.
Deoarece recursul acestei părți a fost declarat, incontestabil, la data de 27 iunie 2016, rezultă că recursul a fost declarat cu depășirea acestui termen.
Având în vedere natura imperativă a termenului fix, prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, reiese că nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Nu pot fi reținute susținerile recurentei Inspecția Judiciară în privința legii aplicabile pentru stabilirea termenului în care poate fi formulată calea de atac.
În contextul expus, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 414 alin. (2) C. proc. civ., invocate de parte pentru a justifica posibilitatea declarării recursului cât timp durează suspendarea.
Împrejurarea că, prin recursul exercitat, Inspecția Judiciară critică, în principal, măsura suspendării judecării acțiunii disciplinare, menționată în considerentele încheierii, nu este de natură a atrage incidența prevederilor generale în materia suspendării, după cum propune recurenta, întrucât prin hotărârea atacată s-au soluționat niște cereri de intervenție, ceea ce face aplicabile dispozițiile speciale, derogatorii, în această materie a intervenției.
Altfel spus, recursul ce vizează aplicarea măsurii suspendării de drept a judecății în temeiul dispozițiilor speciale ale art. 64 alin. (4) C. proc. civ., nu poate avea drept fundament prevederile generale ale art. 414 alin. (2) din cod, ci tot pe cele speciale cuprinse în art. 64 alin. (4) din codul menționat.
Constatând că recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege, Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor legale sancționatorii mai sus indicate și să decidă în sensul respingerii recursului acestei părți, ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Asociația Magistrațior din România împotriva încheierii din 8 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2015.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva încheierii din 8 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2015.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.