Decizia civilă nr. 275/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 13 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală, împotriva hotărârii nr. 25/J din 7 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, magistratul a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, autoarea recursului a susținut, în esență, că instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul că ar fi ignorat cadrul procesual al litigiului, neprocedând în mod real și efectiv la verificarea conduitei sale, ci constituindu-se într-o veritabilă instanță de control judiciar și încălcându-i independența profesională și, de asemenea, că nu ar fi stăruit pentru aflarea adevărului, contrar prevederilor art. 22 C. proc. civ., ignorând: declarațiile martorului Staicu Marilena, procurorul de ședință, poziția inspectorului judiciar, apărările sale, practica în materia îndreptărilor de eroare materială a instanțelor, practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și recomandările Consiliului Consultativ European al Judecătorilor.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare promovate de Inspecția Judiciară.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată, prin care a cerut punctual și motivat respingerea apărărilor expuse de intimată și admiterea recursului astfel cum l-a formulat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.
Sub un prim aspect, referitor la depășirea competenței și a atribuțiilor legale ale Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară și pretinsa ignorare a cadrului procesual al litigiului sau la depășirea obiectului cererii deduse judecății, precum și la eventuala aplicare sau interpretare greșită a legii, susceptibile de cenzură numai prin intermediul căilor de atac, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă.
Din această perspectivă, trebuie precizat că se impune a fi făcută distincția între încălcarea normelor de procedură sau a celor de drept substanțial, ca și eventuală greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecător pe parcursul soluționării cauzei și, pe de altă parte, nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar.
Întrucât, în speță, cercetarea judecătorească efectuată de către Secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, a avut ca obiect conduita magistratului în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa profesională, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se constată că soluționarea acțiunii disciplinare și pronunțarea hotărârii atacate s-au realizat în limitele atribuțiilor și ale competenței prevăzute de lege în materie disciplinară, structurilor Consiliului Superior al Magistraturii, fără a se fi adus vreo atingere independenței sale profesionale.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Totodată, se reține că abaterea disciplinară stabilită în sarcina recurentei nu vizează emiterea vreunui act procedural de către aceasta cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, care să constituie motiv de nelegalitate a respectivului act și care să poată fi examinat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
În același context, Înalta Curte reamintește faptul că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I, nr. 131/23.02.2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004.
Este semnificativ de precizat, în contextul examinat, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”.
Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.
În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”.
Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând incidența art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, se va înlătura, ca neadecvată, opinia, potrivit căreia, Secția pentru judecători s-ar fi transformat într-o instanță de control judiciar, depășindu-și competențele prevăzute de lege sau că s-ar fi adus vreo atingere independenței profesionale a magistratului.
Tot în mod nejustificat se susține de către recurentă că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cu toate că recurenta nu a indicat în mod expres care dintre ipotezele reglementate de textul legal indicat este vizată prin motivul de recurs formulat din această perspectivă, examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările recurentei, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, ca neconcludente, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea ce formează obiectul cauzei.
De asemenea, din conținutul hotărârii se constată că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., fapta a fost examinată prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.
Faptul că, urmare cercetării judecătorești, Secția pentru judecători a dat o anumită relevanță unor probe și a înlăturat motivat alte dovezi sau apărări nu are semnificația lipsei de stăruință pentru aflarea adevărului pentru a preveni orice greșeală în scopul unei hotărâri temeinice și legale.
Tot astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, nu se poate reține că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de disciplină a expus criteriile avute în vedere în acest moment procesual, ele exprimând considerentele ce au fundamentat sancțiunea aplicată, neputându-se considera, nici sub acest aspect, că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.
Pur speculativ susține recurenta judecător că ar fi trebuit analizată o eventuală renunțare la judecată din partea titularului acțiunii disciplinare.
Împrejurarea că, afirmațiilor scoase din context, ale reprezentantului Inspecției Judiciare, i-a fost atribuită de către magistrat conotația unei lipse de convingere în susținerea propriei acțiuni, contrazise de toate demersurile procesuale exercitate în cauză, nu are semnificația antamării unei pretinse renunțări la judecată și nu poate atrage incidența dispozițiilor art. 406 C. proc. civ.
Ca urmare, se constată că nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină.
Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.
Această normă vine în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea menționată, care dispun că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și obligațiile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și a celor reglementate de art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care prevăd că judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
În speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri reținute în sarcina pârâtei judecător.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unui act de justiție înfăptuit cu înfrângerea unei valori sociale.
În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție atât în sensul larg, cât și în sens restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă organizarea și funcționarea organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale judecătorilor, stabilite prin legi și regulamente.
Sub acest aspect, este de observat că faptele reținute prin hotărâre sunt de netăgăduit, ele fiind dovedite prin materialul probator administrat atât în faza cercetării prealabile, cât și în fața instanței de disciplină, în mod nemijlocit, fără a fi infirmate prin vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 991 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Or, respectarea dispozițiilor procedurale și regulamentare, ca și a principiilor și drepturilor fundamentale ale părților reprezintă o îndatorire de serviciu.
Sub acest aspect, se constată că instanța de disciplină a acordat o corectă semnificație faptului probat necontestat că, în ședința de judecată din data de 2 februarie 2015, în Dosarul nr. x/2/2014, judecătorul în cauză a omis să pună în discuție ca atare și să se pronunțe în mod expres și explicit asupra menținerii măsurii arestării preventive a unui inculpat, cu toate că, potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (4) C. proc. pen., termenul de 60 de zile prevăzut pentru verificarea legalității și temeiniciei respectivei măsuri expira la acea dată.
Ca atare, neprocedând conform dispozițiilor art. 362 alin. (2), raportat la art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, recurenta se face vinovată de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 991 alin. (2) din aceeași lege, așa cum, pe bună dreptate, a reținut Secția pentru judecători.
Susținerile recurentei, în sensul că, prin punerea în discuție a cererii inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive, ar fi considerat că se antamează implicit și legalitatea menținerii măsurii menționate, precum și faptul că, deși ar fi omis să se pronunța expres asupra acestei mențineri, a doua zi, a dispus, pe calea îndreptării erorii materiale, completarea încheierii cu privire la acest aspect, după ce termenul legal expirase, nu înlătură caracterul imputabil al încălcării normelor menționate, iar împrejurarea că atât inculpatul, cât și Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciar Rahova au formulat cereri privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive confirmă atât situația de fapt reținută cât și caracterul grav al încălcării.
Apărările formulate de recurentă, incluzând considerații personale care nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, teleologică și gramaticală a textelor de referință, ca și motivațiile referitoare la volumul de activitate, caracterul urgent al multor proceduri penale, complexitatea ședințelor sau oboseala, firească, datorată finalizării ședinței de judecată și a deliberărilor la o oră târzie, ca și împrejurarea că Ministerul Public nu a atacat respectiva încheiere, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea nu dovedesc inexistența faptelor sau lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare și nu înlătură obligațiile personale ale judecătorului de a verifica și de a asigura desfășurarea procesului în condiții de legalitate.
Prin urmare, existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate a fost în mod corect stabilită de instanța de disciplină.
În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale privind verificarea menținerii măsurii preventive în discuție, instanța de disciplină a circumscris în mod corect fapta reproșată recurentei unor încălcări ale normelor de drept procesual de o gravitate deosebită, care a avut drept consecință vătămarea drepturilor sau intereselor inculpatului, parte în respectiva cauză, întrucât a generat o privare de libertate a sa, acesta fiind menținut în stare de arest preventiv pentru o perioadă de 9 zile, încetarea de drept a măsurii preventive fiind constatată în calea de atac exercitată.
În analiza efectuată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în cauză, probatoriul administrat a relevat nu numai existența unor consecințe asupra drepturilor inculpatului, dar și asupra imaginii justiției, fapt dovedit chiar de apariția în mass-media, respectiv în ziarul x a articolului „Pistolarul din Militari, eliberat din greșeală”.
Este semnificativ de precizat în acest context că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate”. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de judecător în România, rezultă că invocarea prevederilor din Recomandarea Consiliului Consultativ European al Judecătorilor cu privire la promovarea acțiunii disciplinare nu are semnificația dată de recurentă și nu poate atrage exonerarea acesteia de răspundere disciplinară.
În contextul expus, Înalta Curte atrage atenția că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.
De asemenea, s-a arătat că „imaginea populației despre sistemul judiciar este influențată de mass media, însă este conturată în mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate de părți, jurați sau martori”.
Mai mult, în actul menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu ușurință”.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că recurenta nu neagă fapta în materialitatea ei, acordându-i însă propria semnificație și minimalizându-i gravitatea.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.
În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelii constatate, instanța reține că, raportat la caracterul imperativ al normelor de referință și la importanța instituției reglementate, modul în care recurenta judecător a procedat în privința examinării legalității și oportunității măsurii arestării preventive în cauza penală examinată, nu poate fi justificat de considerentele expuse în apărare și care reprezintă, în esență, aprecieri personale, ce nu sunt în concordanță cu interpretarea gramaticală, logică și teleologică a respectivelor norme.
Recurenta nu se poate prevala nici de jurisprudența în materia îndreptării erorilor materiale din hotărârile penale, inclusiv a instanței supreme(care, de altfel, izvorăște din situații factuale diferite), doar pentru că, prin încălcarea unei alte norme legale, în cauza respectivă a omis a se pronunța, în termen, asupra menținerii unei măsuri preventive.
Ușurința cu care magistratul a apelat la instituția îndreptării erorii materiale, după împlinirea termenului legal, confirmă cele reținute de Secție cu privire la superficialitatea de care a dat dovadă magistratul în soluționarea respectivului aspect al judecății.
Este adevărat că actul de judecată nu poate fi supus cenzurii în acest cadru, însă modalitatea în care judecătorul a înțeles să nu respecte dispozițiile procedurale în atare situație poate fi examinată într-o astfel de procedură, în condițiile în care judecătorul cauzei trebuie să manifeste o diligență sporită în respectarea normelor de drept material și procesual.
De aceea, Înalta Curte consideră că pe bună dreptate această încălcare a normelor de procedură din gravă neglijență reproșată recurentei, prin modul în care aceasta a nesocotit prevederile legale în discuție, a fost plasată în sfera abaterilor disciplinare.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate, instanța de recurs constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat și că aspectele reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, confirmă atât caracterul de abatere disciplinare ale faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate din această perspectivă de Secția pentru judecători, în cauză.
Nici în ceea ce privește aplicarea sancțiunii, susținerile recurentei pârâte nu-i pot atrage exonerarea de răspundere.
Astfel, pe de o parte, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de proporționalitate specifice angajării răspunderii disciplinare, inclusiv împrejurările invocate în apărare, apreciate în circumstanțiere, așa încât se constată o legală și adecvată alegere a sancțiunii aplicate, cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare reglementate de art. 99 din legea menționată.
Din acest punct de vedere, nu trebuie minimalizate consecințele grave produse, corect relevate de instanța de disciplină, în raport cu care considerentele recurentei privind pretinsa imposibilitate de angajare a răspunderii disciplinare pentru o primă abatere, din perspectiva gravei neglijențe, nu au relevanța atribuită de autoarea recursului.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 25/J din 7 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2016.