Decizia nr. 32/2015
Asupra admisibilității în principiu a recursului de față, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 27 octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 2114 din 1 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenți A., B., D., C. împotriva Deciziei civile 283 din 12 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/1/2014.
La data de 11 noiembrie 2014, E. SPRL, în calitate de administrator judiciar al SC F. IRLU SA București, a depus la dosarul cauzei o cerere de constatare a suspendării de drept a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, susținând că, la data de 3 septembrie 2014, în Dosarul nr. x1/3/2014, Tribunalul București a pronunțat deschiderea procedurii insolvenței împotriva IRLU SA și anexând în acest sens, în copie, un certificat de grefă.
În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.
Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.
Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.
În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.
În speță, însă, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire formulate de A., B. și C.
Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și Justiție [art. 328 alin. (2) din codul menționat], prevederile Noului C. proc. civ. reglementează prin art. 513 alin. (6) că „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea da atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența Completului de 5 judecători”.
Aceste din urmă dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie însă raportate și interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din codul menționat și care instituie regula generală în materie.
Or, conform acestora, „Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.”
Din interpretarea logică, teleologică și sistemică a celor două norme procedurale mai sus citate, în acord cu spiritul Noului C. proc. civ. și cu principiile care îl guvernează, astfel cum reiese și din economia „Expunerii de motive” ce a stat la baza elaborării acestuia, rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6), are în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibilă de a fi atacată.
Întrucât, în noua reglementare, căile de atac ce ar putea fi exercitate, după caz, sunt: fie și apelul și recursul, fie numai apelul, fie numai recursul; având în vedere și principiul celerității soluționării cauzelor, statuat expres de legiuitor, în strânsă legătură cu necesitatea eficacității administrării actului de justiție; în opinia raportorului împrejurarea că, în alin. (6) legiuitorul a menționat calea de atac a recursului, are semnificația suprimării căii de atac a apelului (pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului), iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității și unicității căii de atac și ar crea, contrar intenției legiuitorului, pe cale de interpretare, un nou grad de jurisdicție.
În același sens este și opinia doctrinei în materie, exprimată, de exemplu, în „Noul cod de procedură civilă - comentariu pe articole” vol. l, art. 1 - 526, autori: Gabriel Boroi, Octavia Spineanu Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Teohari, Gabriela Răducan, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George Păncescu și Marius Eftimie, editura Hamangiu, 2013.
Întrucât, în speță, cererea de revizuire soluționată de Secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat o hotărâre a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale care, potrivit dispozițiilor imperative ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare, nu este supusă recursului, fiind pronunțată într-un conflict de muncă, în opinia raportorului această ipoteză nu se circumscrie condițiilor prevăzute de textul legal invocat de recurenți.
Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.
Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.
Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de G., B. și C. nu poate fi primit.
În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil, astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri sau susțineri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 2114 din 1 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/1/2014.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2015.
Procesat de GGC - LM