Decizia nr. 38/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 28 noiembrie 2014 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători „contestația” formulată de A., judecător la Tribunalul București, împotriva Hotărârii nr. 11/J din 10 septembrie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară; cale de atac care în raport cu prevederile art. 152 C. proc. civ. și ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost calificată de instanță drept recurs.
În susținerea cererii, magistratul a invocat o serie de critici, neîncadrate în drept, învederând, în esență, următoarele:
I. instanța de disciplină ar fi încălcat dispozițiile art. 153 C. proc. civ., reținând în mod greșit că ar fi fost legal citată pentru termenul de judecată de la 10 septembrie 2014, când a fost soluționat dosarul, cu toate că, din hotărâre, nu ar rezulta modalitatea în care a fost îndeplinită procedura de citare a sa pentru data respectivă;
II. în mod eronat s-ar fi reținut în sarcina sa săvârșirea abaterii disciplinare în discuție, întrucât cererile de abținere pe care le-a formulat ar fi fost făcute, în opinia sa, cu respectarea dispozițiilor art. 41 și ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. și cu intenția de a nu prejudicia, printr-o conduită contrară, dreptul părților la un proces echitabil, soluționat de o instanță independentă și imparțială;
III. referitor la Dosarul nr. x/3/2012, unicul dosar ce ar fi fost examinat în hotărârea atacată, acesta nu putea fi supus cenzurii de către instanța de disciplină, câtă vreme nu este soluționat definitiv și irevocabil, în prezent fiind pe rolul Tribunalului București după casare;
IV. în actuala reglementare dispozițiile art. 41 C. proc. civ. prevăd expres că judecătorul nu poate participa la judecată în caz de casare cu trimitere.
În concluzie, magistratul a solicitat admiterea căii de atac, „anularea” hotărârii atacate, precum și a sancțiunii disciplinare dispuse, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii aplicate, cu o altă sancțiune, mai ușoară.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
Deși i-a fost comunicată întâmpinarea, recurenta judecător nu a formulat un răspuns cu privire la susținerile expuse de intimată.
Constatând că cererea de recurs astfel calificată îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 9 martie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care se vor expune în continuare.
1. Primul motiv de recurs invocat vizează o pretinsă neregularitate procedurală referitoare la modul în care a fost citată în fața instanței de disciplină, pentru termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014, când s-a soluționat acțiunea disciplinară, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității.
Contrar susținerilor recurentei, în cauză, instanța disciplinară nu a indicat prevederile art. 153 C. proc. civ.
Conform dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 31 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, citarea magistratului căruia se exercită acțiunea disciplinară este obligatorie, sens în care, după primirea sesizării în vederea soluționării acțiunii disciplinare, președintele secției corespunzătoare, odată cu fixarea termenului de judecată, dispune și citarea magistratului căruia i se comunică, în copie, acțiunea disciplinară, precum și a titularului acțiunii disciplinare.
În speță, așa cum rezultă din actele dosarului, aceste prevederi legale au fost respectate, pârâta judecător A. fiind citată pentru termenul de judecată din 10 septembrie 2014, prin președintele instanței.
Prin urmare, în raport cu dovada de comunicare a citației, aflată la fila …. din dosar, pe care se află semnătura personală a judecătorului, în mod corect instanța de disciplină a apreciat că procedura de citare este legal îndeplinită și a deschis dezbaterile pe fond, reținând ulterior cauza în pronunțare.
În atare situație, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al magistratului, acesta fiind legal încunoștințat cu privire la termenul de judecată, reprezentarea sa în ședința Secției pentru judecători la data respectivă fiindu-i imputabilă în exclusivitate, astfel încât se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.
2. Nu sunt întemeiate nici susținerile recurentei privind faptul că, în mod eronat Secția pentru judecători, i-ar fi reținut în sarcină săvârșirea abaterii disciplinare în discuție.
Astfel, se observă că, deși nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurentă vizează ipoteza de recurs reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptei.
Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. i) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Este semnificativ faptul că recurenta pârâtă nu neagă situația de fapt stabilită, acordând însă propria semnificație conduitei sale.
Concret, s-a stabilit că judecătorul A. a formulat cereri repetate de abținere în mai multe dintre dosarele ce i-au fost repartizate spre soluționare, invocând aceleași motive de incompatibilitate.
Astfel, de exemplu:
- în Dosarul nr. x1/3/2008* a formulat 4 cereri de abținere, abia a patra cerere fiind admisă, ca urmare a antepronunțării judecătorului în ședință publică;
- în Dosarul nr. x/3/2012* a formulat 3 cereri de abținere, care au fost respinse;
- în Dosarul nr. x2/3/2010* a formulat 3 cereri de abținere, toate respinse;
- în Dosarul nr. x3/3/2010* a formulat 2 cereri de abținere, ambele respinse.
Nu este lipsită de semnificație, în ceea ce privește caracterul constant și repetitiv al acestei conduite, neconforme cu obligațiile profesionale, situația cererilor de abținere formulate de recurenta judecător în perioada 2012 - 2014.
Astfel, în anul 2012 au fost formulate 14 cereri de abținere, din care 6 admise și 8 respinse, din care 6 motivat de faptul că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) vechiul Cod de procedură civilă, întrucât doamna judecător nu se pronunțase asupra fondului cauzei (Dosar nr. x/3/2012, x4/3/2010*, x5/3/2010*, x1/3/2008*, x6/3/2010* și nr. x2/3/2010* - 2 cereri la datele de 25 mai 2012 și 19 octombrie 2012).
Cu privire la acestea din urmă, s-a constatat că au fost formulate în dosarele înregistrate în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare, cauzele soluționate în primul ciclu procesual de doamna judecător pe cale de excepție.
În anul 2013, au fost formulate 18 cereri de abținere, din care 3 admise și 15 respinse, toate motivat de faptul că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) vechiul Cod de procedură civilă, întrucât doamna judecător nu se pronunțate asupra fondului cauzei sau ca inadmisibile, fiind întemeiate pe aceleași dispoziții (Dosar nr. x/3/2012 - 2 cereri, x7/3/2008*, x8/3/2010*, x9/3/2010*, x2/3/2010*, x10/3/2010, x11/3/2012, x12/3/2011*, x13/3/2008, x14/3/2010 - 2 cereri, x3/3/2010* - 2 cereri la datele de 19 octombrie 2012 și 29 martie 2013, x15/3/2011*, x16/3/2010* și x1/3/2008* - 2 cereri).
În anul 2014 până la data efectuării cercetării disciplinare, au fost formulate 12 cereri de abținere, din care 6 admise și 6 respinse.
Soluțiile de respingere au fost motivate de faptul că, în cauzăm nu erau incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) vechiul cod de procedură civilă, întrucât doamna judecător A. nu se pronunțase asupra fondului cauzei (Dosar nr. x/3/2012, x17/3/2011*, x18/3/2011*, x19/3/2012*, x20/3/2011 și x21/3/2011*).
Ceea ce a sancționat instanța de disciplină a fost nu atât motivul mare de cereri de abținere formulate de pârâta judecător, cât faptul că aceasta a continuat să formuleze noi cereri de abținere în aceleași cauze și pentru aceleași motive, după ce prima cerere fusese respinsă.
Motivațiile recurentei în sensul că ar fi aplicat întocmai dispozițiile art. 24 și pe cele ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ., care, în opinia recurentei, nu ar distinge dacă soluționarea cauzei a fost pe fond sau pe excepție nu are semnificație și că ar fi urmărit respectarea aparenței de imparțialitate nu are semnificația propusă de autoarea recursului. Acestea nu o pot exonera de răspundere, câtă vreme nu a respectat o hotărâre definitivă ce stabilise că nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege și a continuat să formuleze noi cereri de abținere, care nu s-au întemeiat pe vreun alt motiv de incompatibilitate ivit pe parcursul soluționării cauzei și despre care nu a avut cunoștință, ci tot pentru motivul care fusese respins.
Cât privește pretinsa grijă a autoarei recursului pentru respectarea dreptului părților la un proces echitabil, trebuie precizat în acest context faptul că, prin conduita sa, astfel cum corect a fost reținut și argumentat de instanța de disciplină, judecătorul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze fiind tocmai încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, drept prevăzut de art. 6 pct. 1 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului.
3. Nu este fondată nici critica formulată de recurentă din perspectiva depășirii atribuțiilor de către Inspecția Judiciară cu prilejul examinării situației din Dosarul nr. x/3/2012, aflată în curs de soluționare.
Sub acest aspect, se reține că verificările întreprinse în cursul cercetării disciplinare, au vizat exclusiv întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, fiind efectuate, astfel, în limitele prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004, republicate, de art. 17 din Legea nr. 304/2004 și de Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție judiciară.
4. Cât privește invocarea cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 din noul C. proc. civ., acesta nu are relevanța juridică pretinsă de recurentă, întrucât textul legal invocat nu era aplicabil cazurilor examinate, fiindu-le aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, care nu conțineau o atare dispoziție.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. i) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind corect reliefate existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Nici în ceea ce privește solicitarea de individualizare a sancțiunii, invocată de recurentă în subsidiar în concluziile formulate verbal cu prilejul dezbaterilor pe fond, susținerile acesteia nu-i pot atrage aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.
În contextul examinat, Înalta Curte apreciază că, în raport cu gravitatea faptelor și a consecințelor produse, individualizarea sancțiunii cu opinia majoritară a instanței de disciplină a fost corect realizată și răspunderea legal angajată, fiind respectate întru totul criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni”, aplicată u majoritate recurentei în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, este penultima dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților și a fost stabilită în considerarea caracterului gradual al angajării răspunderii disciplinare, precum și a faptului că, prin două hotărâri irevocabile anterioare pârâta judecător a mai fost sancționată disciplinar, prima dată cu „avertisment”, iar a doua oară cu „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 2 luni”.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că, în ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare aplicabile judecătorului A., în cauză a fost exprimată o opinie separată, în sensul că, în raport cu caracterul grav al faptelor, acesteia ar trebui să i se aplice sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, și anume „excluderea din magistratură”.
Astfel, Înalta Curte constată că sancțiunea aplicată cu majoritate de Secția pentru judecători a fost în mod judicios stabilită, având în vedere, alături de circumstanțele reale identificate prin probele administrate, atât circumstanțele personale ale recurentei, cât și consecințele negative ale faptelor reținute în sarcina sa.
În considerarea tuturor celor expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 11/J din 10 septembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2015.
Procesat de GGC - LM