Decizia nr. 43/2015
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători la 3 martie 2015 A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2 din 12 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători.
În motivarea contestației a arătat că prin decizia atacată s-a respins recursul formulat împotriva Hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, dar s-a omis cercetarea unui motiv de recurs, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
A susținut că deși a criticat în mod distinct și faptul că sancțiunea aplicată este de așa natură încât îl pune în imposibilitatea exercitării cu demnitate a funcției de judecător, instanța de recurs nu a analizat acest motiv, că referirea la individualizarea sancțiunii nu poate echivala cu analiza motivului de recurs, atâta vreme cât această referire este pur formală, preluată din hotărârea atacată, fără analiza efectivă a apărării invocate.
A arătat că față de venitul său lunar net și de împrejurarea că are un credit garantat cu toate imobilele și cu venitul salarial, la care se adaugă o poprire pe salariu, diminuarea cu 20% a salariului îl lipsește de mijloacele necesare de trai, că această sancțiune, atât prin prisma cuantumului său, cât și prin efectele pe care le determină, are natura unei adevărate sancțiuni penale, că a fost sancționat de către un organ jurisdicțional, fără posibilitatea efectivă ca o instanță să-i analizeze apărările de fapt. Chiar instanța de recurs, care nu analizează în concret probele, arată în decizia atacată că recursul se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Așadar, susține contestatorul, i se aplică o sancțiune pecuniară ale cărei efecte sunt lipsirea de mijloace de subzistență și imposibilitatea exercitării funcției cu demnitate, fără ca singura instanță ce-i poate analiza cazul să aibă posibilitatea de a face o analiză pe fond.
În continuarea motivării contestației în anulare a reiterat criticile legate de modul în care a decurs cercetarea disciplinară, precum și aspectele de fapt vizând relațiile tensionate pe care le are cu organele de poliție și parchet, la care s-a adăugat și Inspecția Judiciară.
De asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 507 C. proc. civ.
Față de dispoziția instanței din 3 martie 2015, a achitat cauțiunea în sumă de 1.000 RON, depunând copiile recipiselor de consemnare a cauțiunii din 16 martie 2015 pentru suma de 302 RON și din 19 martie 2015 pentru suma de 700 RON.
Prin Încheierea din 23 martie 2015 cererea de suspendare a executării Deciziei civile nr. 2 din 12 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost respinsă.
Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 508 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare. A susținut că din lecturarea motivelor de recurs invocate de contestator, raportat la considerentele deciziei atacate, nu reiese că s-ar fi omis analiza vreunui motiv de casare, că împrejurarea că în finalul cererii de recurs contestatorul a făcut afirmații în legătură cu situația sa financiară și impactul sancțiunii disciplinare asupra bugetului său nu poate constitui un motiv de casare ci, cel mult, o circumstanțiere sau un argument arătat în sprijinul motivului de casare invocat. În plus, considerentele deciziei pronunțate în recurs cuprind și aspecte legate de individualizarea sancțiunii aplicate contestatorului, de aici rezultând asigurarea garanției proporționalității, în raport cu sancțiunea disciplinară anterior aplicată.
Analizând contestația în anulare de față, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.: „(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: ... 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen”.
Așadar, temeiul acestui caz de contestație în anulare îl constituie omisiunea instanței de recurs de a cerceta un motiv de casare. Dacă instanța a examinat, a analizat dar nu și-a însușit motivul de recurs, contestația nu este admisibilă. În același timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac. Chiar dacă din modul de redactare a considerentelor nu rezultă cu claritate punctul de vedere al instanței asupra recursului, contestația nu este admisibilă, întrucât lipsa de claritate a considerentelor nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs.
Aplicând aceste considerente teoretice cauzei pendinte, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că în speță nu se verifică incidența motivului de contestație în anulare invocat de parte.
Astfel, în finalul cererii de recurs, recurentul A. a susținut că, potrivit înscrisurilor pe care le va depune, sancțiunea aplicată de instanța de fond este de așa natură încât îl pune în imposibilitatea exercitării cu demnitate a funcției de judecător.
Prin decizia atacată, instanța de recurs a analizat punctual motivele de recurs formulate, arătând în care din cazurile de casare se încadrează. Separat de aceasta, instanța a analizat și modalitatea de individualizare a sancțiunii, respectarea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a cerințelor de proporționalitate specifice angajării răspunderii disciplinare, existența unor sancțiuni disciplinare anterioare, concluzionând că susținerile recurentului nu-i pot atrage aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, alegerea sancțiunii disciplinare fiind legală și adecvată.
Așadar, din verificarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a avut în vedere toate susținerile recurentului, toate apărările acestuia, care tindeau spre aplicarea unei alte sancțiuni, mai ușoare, din cele prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004. De altfel, situarea acestor argumente în finalul hotărârii reprezintă tocmai concluzia trasă de instanță în urma analizării tuturor criticilor promovate de recurent, în raport cu actele și lucrările dosarului, inclusiv aceea privind modalitatea de individualizare a sancțiunii, pe care o considera excesivă din punctul de vedere al efectelor.
Împrejurarea că prin decizia pronunțată în recurs instanța nu s-a referit explicit la susținerea recurentului privind imposibilitatea exercitării cu demnitate a funcției de judecător, nu are semnificația dată de contestator. Judecătorii recursului au înțeles să analizeze modul în care Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respectat criteriile de individualizare a sancțiunii în raport de dispoziția legală care le consacră (art. 100 din Legea nr. 303/2004), față de susținerile recurentului, pe care le-a avut în vedere în ansamblu, ca argumente subsumate unui motiv de recurs.
În acest context, trebuie subliniat faptul că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. se referă la omisiunea examinării unui motiv de recurs, și nu a argumentelor de fapt și de drept invocate și subsumate acelui motiv, ca atare, din acest punct de vedere, condițiile prescrise de norma invocată nu sunt întrunite.
În același timp, nu s-ar putea susține nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, în raport cu semnificația noțiunii autonome de „proces echitabil” conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a decis în mod constant că „obligația pe care o impune art. 6 parag. 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument” (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994), totodată, că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă „să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare” (de exemplu, hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005).
Or, așa cum s-a reținut prin considerentele ce preced, instanța de recurs a analizat legalitatea și proporționalitatea sancțiunii disciplinare aplicate.
În raport cu aceste argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că nu se poate reține cu temei omisiunea cercetării vreunui motiv de casare invocat de recurent, așa cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., astfel încât va respinge ca nefondată contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 2 din 12 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2015.
Procesat de GGC - LM