Decizia nr. 44/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 11 decembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de A. - judecător la Judecătoria Sectorului 2, București, împotriva Hotărârii nr. 14/J din 24 septembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând, cu referire punctuală la probele administrate, în esență, următoarele:
I. situația de fapt expusă în actul de sesizare ar fi fost în mod eronat și subiectiv prezentată, pe baza unor date incorecte și ignorându-se aspectele și dovezile pe care le-a invocat în apărare;
II. instanța de disciplină, cu opinia majoritară, ar fi stabilit, de asemenea, greșit, situația de fapt dedusă judecății, însușindu-și în mod necritic susținerile Inspecției Judiciare, fără a da o corectă relevanță apărărilor pe care le-a formulat și dând o interpretare eronată aspectelor rezultate din probele dosarului;
III. referitor la culpă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, cu opinia majoritară, Secția pentru judecători ar fi reținut nereal existența acesteia, neanalizând efectiv și ignorând relevanța circumstanțelor reale și personale, probate necontestat, ce ar înlătura caracterul imputabil al întârzierilor reproșate, precum și deducând greșit acest element subiectiv din elementul obiectiv al existenței restanțelor mari pe o lungă perioadă de timp, din existența unor consecințe ale acestor întârzieri și faptul cunoașterii lor de către judecător;
IV. distinct de opinia separată, corect exprimată, în opinia recurentului, hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la lipsa caracterului imputabil al întârzierilor înregistrate și, deci, la lipsa elementului subiectiv al acestei abateri.
Intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la criticile invocate de recurent și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate cu majoritate prin hotărârea atacată.
Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 23 martie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs vizează pretinsa motivare contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Susținerile nesistematizate formulate din perspectiva acestui motiv de recurs sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină, cu opinia majoritară, a expus argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la activitatea profesională a recurentului din perioada de referință, pe care le-a avut în vedere la stabilirea caracterului repetat și imputabil al nesoluționării cu celeritate a cauzelor și care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, în cuprinsul hotărârii se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate, punctual, toate susținerile invocate în apărare, instanța de disciplină considerând că acestea nu sunt de natură să justifice întârzierile constatate și să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară.
Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din întreg materialul probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât, argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o nemotivare sau o motivare contradictorie, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.
Cu titlu prealabil, se observă că o parte dintre argumentele dezvoltate de recurent în susținerea acestui motiv vizează de fapt aspecte de netemeinicie a hotărârii sau de nelegalitate și netemeinicie a actului de sesizare a instanței de disciplină.
Trebuie precizat, însă, că, în speță, regulile judecății sunt guvernate de dispozițiile noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitate și numai în ceea ce privește hotărârea atacată, rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispune că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentului vizând aspecte legate de actul de sesizare întocmit de Inspecția Judiciară, ca și cele privind modul de apreciere a probelor și stabilire a situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.
Se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate, ce au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentului judecător.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, cu opinia majoritară, a reținut în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, conduita imputabilă, vinovăția, precum și urmările prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data de 31 decembrie 2013, recurentul judecător avea neredactate în termenul legal 321 de hotărâri, iar la data de 5 mai 2014, acesta figura cu un număr de 229 de hotărâri neredactate în termen, dintre care: 9 hotărâri pronunțate în luna februarie 2013; 5 hotărâri pronunțate în martie 2013; 12 hotărâri pronunțate în luna aprilie 2013; 14 hotărâri pronunțate în luna mai 2013; 7 hotărâri pronunțate în luna iunie 2013; 7 hotărâri pronunțate în iulie 2013; 26 hotărâri pronunțate în luna septembrie 2013; 38 hotărâri pronunțate în luna octombrie 2013; 15 hotărâri pronunțate în luna noiembrie 2013; 22 hotărâri pronunțate în luna decembrie 2013; 31 hotărâri pronunțate în luna martie 2014.
În această privință, este de reținut că, prin declarația dată în fața instanței, ca de altfel și în celelalte susțineri ale sale, recurentul recunoaște că cele reținute sub acest aspect în hotărâre, în ceea ce privește redactarea cu mare întârziere a unor hotărâri judecătorești sunt reale, chiar dacă, în ceea ce privește numărul acestora, se susține că ar fi anumite neconcordanțe, problema ridicată de magistrat fiind caracterul imputabil al redactărilor cu întârziere.
Chiar dacă, referitor la situația concretă privind numărul și datele la care s-au redactat și scăzut câteva hotărâri întocmite de recurent, aspectele reținute de instanța de disciplină nu ar fi exacte, cele câteva pretinse erori materiale în ceea ce privește situația de fapt avută în vedere nu sunt de natură să înlăture existența faptei culpabile sau răspunderea recurentului, devreme ce recurentul însuși nu neagă faptul existenței unor numeroase și mari întârzieri (de până la 1 an) în redactarea hotărârilor, iar situația prezentată detaliat în cuprinsul acțiunii disciplinare, privind ședințele de judecată, numărul de dosare rulate sau soluționate, procentul de operativitate al cauzelor judecate și numărul hotărârilor redactate de recurent în perioada analizată, este confirmată de probele administrate, din care rezultă că redactarea cu întârziere a hotărârilor reprezintă o constantă în activitatea judecătorului în cauză și că, deși a fost atenționat sub acest aspect, acesta nu și-a schimbat modul de lucru.
Prin urmare, sub aspectul laturii obiective, concluziile instanței de disciplină sunt corecte și în acord cu particularitățile concrete ale speței.
Aspectele concrete, anterior expuse, denotă încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. de la 1865 și, respectiv ale art. 426 alin. (5) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 și, în consecință, o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare într-un număr foarte mare de cauze, în ceea ce privește respectarea termenului legal de redactare a hotărârilor pronunțate, neavând relevanță situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia relativ la existența unor pretinse deosebiri, rezultate din stocul personal de dosare acumulat .
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și factorii care au determinat și, respectiv, condițiile în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, a recurentului.
Nu se poate reține teza recurentului potrivit căreia, în opinia majoritară, instanța de disciplină ar fi stabilit eronat existența laturii subiective, ca element constitutiv al abaterii disciplinare imputate și ar fi înlăturat aspectele invocate, care ar releva lipsa caracterului imputabil al respectivelor întârzieri.
În acest sens, Secția pentru judecători, în majoritate, a constatat în mod corect că această manieră defectuoasă a recurentului reprezintă o constantă în activitatea sa, lipsa de diligență a judecătorului pentru respectarea termenelor legale de redactare a hotărârilor fiind dovedită și de faptul că, deși, anterior magistratul a mai constituit obiectul unei acțiuni disciplinare și a altor cercetări disciplinare, pentru același gen de fapte, chiar dacă nefinalizate printr-o sancțiune disciplinară, acesta nu a luat măsurile necesare și eficiente pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a restanțelor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, împrejurările obiective invocate și, în special, circumstanțele personale prezentate, incluzând motivații de ordin profesional și familial, au fost avute în vedere și analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare al restanțelor și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat, cu majoritate, că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să dovedească inexistența culpei și să îl exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată în hotărârea recurată, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil ce intră în conținutul dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentului, privind autoritatea de lucru judecat cu care s-ar fi constatat că restanțele anterioare nu-i pot angaja răspunderea disciplinară sau faptul că, în condițiile „stocului” deja acumulat situația sa nu poate fi raportată la a celorlalți colegi judecători; ca și aspectelor pretins relevate de înscrisurile depuse anexat recursului, le lipsește relevanța juridică invocată de autorul recursului, în situația în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice, a căror încălcare, în cauză, a fost, fără putință de tăgadă, dovedită.
De altfel, toate împrejurările obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului A., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii avertismentului, cea mai puțin gravă dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, scopul acestuia fiind de a-i atrage atenția magistratului asupra existenței abaterii comise și a consecințelor acesteia.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, cu opinia majoritară, prin hotărârea atacată fiind reliefată corect existența faptelor, conduita ilicită, vinovăția, urmările prejudiciabile și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondată, recursul dedus judecății în speță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 24 septembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 aprilie 2015.
Procesat de GGC - LM