Decizia civilă nr. 91/2015
Asupra admisibilității în principiu a recursului de față, constată următoarele:
La data de 5 martie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/P din 16 decembrie 2014, pronunțată de Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Examinându-se cererea de recurs, prin raportul întocmit în cauză s-a constatat că s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) lit. a), lit. c) și lit. e) C. proc. civ., însă nu și pe aceea prevăzută de lit. d) a textului legal indicat, nu a fost depusă în numărul de exemplare stabilit în conformitate cu prevederile art. 195, cu referire la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XIV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și nu cuprinde denumirea și sediul intimatului, conform art. 486 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel cum s-a dispus prin rezoluția din data de 5 martie 2015, recursul a fost comunicat intimatei Inspecția Judiciară, care a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în temeiul art. 489 C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului, pentru lipsa motivelor de casare.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentului care nu a depus răspunsul său la respectivul act.
De asemenea, raportat la dispozițiile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că prezentul recurs a fost depus direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de control judiciar, iar nu la instanța a cărei hotărâre se atacă, respectiv la instanța disciplinară, în speță, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, această neregularitate, supusă sancțiunii nulității, urmând a fi analizată cu prioritate față de excepția nulității pentru lipsa motivelor de casare și față de admisibilitatea în principiu a recursului.
Prin punctul de vedere privitor la raportul astfel întocmit și comunicat părților, recurentul A. a susținut că nu ar putea fi reținută nulitatea recursului, ca urmare a depunerii acestuia direct la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În opinia recurentului, sancțiunea nulității nu ar fi aplicabilă, dată fiind mențiunea din finalul dispozitivului hotărârii atacate, prin care se specifică explicit: "cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție" și lipsa unei alte precizări în Legea nr. 303/2004, referitoare la depunerea recursului .
A mai arătat magistratul că, datorită stării de sănătate, fiind imobilizat la pat, nu a putut motiva în termen recursul, astfel încât a indicat motivele de casare prin respectivul punct de vedere la raport.
În considerarea dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 248 alin. (1) și cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate regularitatea declarării recursului dedus judecății în cauză.
Cum recursul a fost înregistrat direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, urmează a se constata nulitatea acestuia pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, potrivit dispozițiilor ar. 490 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.: "Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității (...)".
Ca atare, depunerea cererii de recurs, precum și a motivelor de recurs formulate separat, la instanța a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancțiunea nulității.
Nulitatea fiind expresă, consecința este că sancțiunea va putea fi aplicată în condițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.
Împrejurarea că, în dispozitivul hotărârii, instanța de disciplină a indicat calea de atac, termenul de exercitare și instanța competentă să o soluționeze nu are semnificația propusă de autorul recursului și nu poate duce la concluzia că cererea de recurs trebuia înregistrată direct la instanța de control judiciar.
Nu poate fi reținută nici susținerea recurentului în sensul că nu ar exista dispoziții legale care să reglementeze acest aspect, întrucât chiar legea specială, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, prevede în mod expres la art. 49 alin. (7) că dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile Codului de procedură civilă care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul Cod de procedură civilă.
Având în vedere caracterul și natura sancțiunii prevăzute pentru neîndeplinirea obligației procedurale menționate, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanță și susținerile invocate de recurent vizând pretinsele circumstanțe și cauze care l-au împiedicat să indice denumirea și sediul intimatului și să depună cererea în numărul de exemplare prevăzut de lege sau să motiveze în termen recursul, ca și viciile de comunicare a întâmpinării sau ale raportului; aceste aspecte fiind inapte să acopere respectiva nulitate.
În situația dată, ținând cont și de dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 490 alin. (1) și al art. 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte să anuleze recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/P din 16 decembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2015.
Procesat de GGC - NN