Decizia nr. 1043/2016
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Fundația A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Guvernul României a invocat excepția de nelegalitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997 emis în favoarea SC B. SA și a H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Justiției a unui imobil situat în municipiul București, cu privire la suprafața de 844 m.p. teren revendicat de Fundația A., ce a făcut obiectul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.
Prin încheierea de ședință din data de 4 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997 și s-a constatat admisibilitatea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Justiției a unui imobil situat în municipiul București și a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual menționat anterior.
Cererea având ca obiect soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Justiției a unui imobil situat în municipiul București a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 1 iulie 2015 sub numărul de dosar x/2/2015.
Reclamanta Fundația A. a solicitat instanței să constate nelegalitatea H.G. nr. 545/2000 privind trecerea în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Justiției a unui imobil situat în municipiul B., cu privire la suprafața de 844 m.p. teren revendicat de Fundația A., ce a făcut obiectul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.
Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 2075 din 04 august 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României; s-a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și s-a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 545 din 29 iunie 2000 formulată de reclamanta Fundația A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Guvernul României.
La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor cuprinse art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituția României, cu privire la eventuala prioritate a dispozițiilor cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența instanțelor comunitare.
În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenții, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei.
De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, precum legea generală privind contenciosul administrativ, care i s-ar opune.
Prin urmare, Curtea și-a însușit pe deplin opinia instanțelor europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 4445 din 2 decembrie 2008, nr. 103 din 13 ianuarie 2009), în sensul că aceste dispoziții ale Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită de timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.
Astfel, instanța de fond a considerat că, în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual, cum este și cazul H.G. nr. 545 din 29 iunie 2000, normele juridice în discuție contravin principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată și în aplicarea principiului priorității aplicării reglementărilor internaționale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, se impune aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la un proces echitabil și blocului de convenționalitate constituit de practica constantă a C.E.D.O. în cauzele tip Beian c. României; a principiilor statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Consiliului de Miniștri al U.E.; jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Recursul
Împotriva pronunțate de instanța de fond, reclamanta Fundația A. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că inadmisibilitatea excepției de nelegalitate nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat astfel atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la apărare al reclamantei-recurente.
Totodată, recurenta a susținut că instanța de fond, analizând în ce măsură prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 respectă Constituția, a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În subsidiar, recurenta a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției de nelegalitate a H.G. nr. 545/2000, susținând în esență că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu contravin prevederilor constituționale și nici reglementărilor din dreptul european, nefiind astfel permisă nicio derogare de la aplicarea acestora de către instanțele judecătorești.
Considerentele și soluția înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate în raport cu art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte a dezvoltat o bogată jurisprudență în sensul înlăturării prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției, a legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.
În acest sens, instanța de control judiciar constată că sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, cu precizarea că soluția de respingere a excepției de nelegalitate nu se întemeiază pe inadmisibilitatea excepției, ci pe netemeinicia acesteia, prin înlăturarea aplicării dispozițiilor respective, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, în raport cu principiul securității juridice, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudență C.E.D.O., în considerarea argumentele reținute constant în jurisprudență sa, în sensul celor arătate în continuare.
Judecătorul național, în ipoteza în care își formează convingerea că normele interne contravin principiilor statuate prin reglementări convenționale și/sau comunitare, are obligația de a aplica cu prioritate aceste reglementări și de a înlătura prevederile din dreptul intern ce contravin acestora.
Astfel, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudență comunitară.
În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (cererea nr. 71525/01, parag. 103, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, a reținut că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).
Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O. (blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.
În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, parag. 39).
C.E.D.O. a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice (C.E.D.O., hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, parag. 62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.
Actul administrativ cu caracter individual necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este similar, în privința efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, s-a reținut că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/1999, pct. 28 și urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.).
La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, parag. 39), instanța are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 2459 din 12 mai 2010, nr. 4019 din 1 octombrie 2010, nr. 4801 din 19 octombrie 2011, nr. 5702 din 29 noiembrie 2011)
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Fundația A. împotriva sentinței nr. 2075 din 4 august 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 aprilie 2016.