Neexecutarea hotărârii judecătorești prin care se dispusese în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea unui imobil preluat abuziv de stat. Contravaloarea lipsei de folosință. Posesor de rea-credință.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.
Index alfabetic : imobil
-drept de proprietate
-posesor de rea-credință
-contravaloarea lipsei de folosință
NCC, art. 566, art. 948
De principiu limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie făcută prin lege, trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit şi întotdeauna să respecte acordarea unei satisfacţii echitabile, iar în situația în care bunul a fost restituit de iure reclamantului, lipsirea de folosinţă nu corespunde unui scop legal şi nu este prevăzută în vreo lege, iar dreptul de proprietate cu toate dezmembrămintele acestuia este garantat prin art. 44 din Constituţia României.
Ca proprietar recunoscut al imobilului printr-o hotărâre judecătorească, irevocabilă, pronunţată pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2001, reclamantul este deținătorul unui „bun" în sensul Convenţiei europene, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane fiind în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nevalabilitatea titlului statului are semnificația lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul poate exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă, în condițiile refuzului de conformare dispoziției de restituire cuprinsă în titlul executoriu, nu numai că statul a fost un posesor de rea-credinţa, ci şi administratorul bunului - detentor precar -, astfel că cei doi pârâţi au o răspundere solidară în condițiile legii, cauzând un prejudiciu reclamantului prin lipsirea de folosința imobilului.
Secția I civilă, decizia nr. 2060 din 27 octombrie 2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Sinaia, să se constate că Statul Român a fost posesor de rea-credinţă de la data pronunţării sentinţei civile nr. 391 din 06.03.2007 a Tribunalului Prahova, să fie obligați pârâţii la plata fructelor civile sau, în lipsa perceperii acestora, la plata daunelor-interese, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cei trei ani anteriori prezentei acţiuni şi până la predarea efectiva a posesiei asupra imobilului revendicat, să fie obligați pârâţii la plata dobânzii legale aferente lipsei de folosinţă de la data formulării acţiunii şi până la achitarea integrală a daunelor-interese, dar și la acoperirea prejudiciului produs prin degradarea imobilului în litigiu, respectiv să fie autorizat ca, în cazul în care pârâtul nu va executa reparaţiile necesare imobilului, să le execute reclamantul, pe cheltuiala acestuia, să fie obligați pârâții la plata unor daune morale reprezentând prejudiciul moral produs reclamantului, să se dispună instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului în litigiu, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În esență, reclamantul a susținut cu consecvență că a fost recunoscut proprietar al imobilului în litigiu în temeiul sentinţei civile nr. 391 din 06.03.2007 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia civilă nr. 556 din 31.01.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv că posesia în fapt asupra imobilului nu a fost obținută până la data promovării acţiunii de față. În aceste condiții, Statul Român nu poate justifica dreptul de a deţine imobilul, proprietatea reclamantului, iar refuzul său de restituire a posesiei, ca şi detenţia precară a RA APPS, reprezintă o conduită ilegală, delictuală, pentru care pârâții vor trebui să răspundă în condițiile legii. În privinţa prejudiciului, reclamantul a susținut că existenţa unei posesii de rea-credinţă elimină orice posibilitate de a invoca o posesie utilă, de buna-credinţă şi care ar fi putut conduce la posibilitatea de a reţine fructele civile pe care le-a produs bunul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 563 și art. 1357 C.civ.
Pârâta RA APPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive și excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivând că reclamantul este deja în posesia unei hotărâri judecătoreşti și că, prin prezenta acţiune, reclamantul tinde la constatarea dreptului de proprietate, respectiv că reclamantul a uzat deja de acţiunea în revendicare. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii, întrucât bunul nu se află în posesia acestui pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1811 din 24.06.2015, Tribunalul Prahova a dispus ridicarea sechestrului și radierea notării sechestrului în cartea funciară, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, invocată de către această pârâtă cu privire la cererea în pretenţii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de către acest pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA APPS, invocată de către această pârâtă cu privire cererea de revendicare a troiţei şi a terenului aferent, a respins excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii, invocată de către pârâta RA APPS, a respins excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta RA APPS, a admis, în parte, acţiunea reclamantului şi a obligat pârâții, în solidar, să-i plătească acestuia, cu titlu de lipsă de folosinţă pentru clădiri şi teren, pentru perioada 07.02.2009 - 15.02.2013, sumele reprezentând echivalentul în lei a sumei de 20.618,10 euro şi suma de 144.000 lei, cu dobânda legală aferentă perioadei 07.02.2009 şi până la data achitării integrale a acestor sume, a respins, în rest, acţiunea, au fost obligate pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
În esență, s-a reținut că, în temeiul titlului executoriu deținut de reclamant - sentinţa civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, modificată în parte prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie - s-a deschis dosarul de executare silită nr. x/2013 împotriva debitorilor Primăria Sinaia şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea imobilului în litigiu. Prin procesul-verbal din 16.12.2013, reclamantul a fost pus în posesia imobilului, luându-se act de declaraţia acestuia că renunţă la punerea în posesie asupra construcţiei C2.
În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 563, art. 566 C.civ. „posesorul de rea-credinţa sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar", art. 1357 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Tribunalul a reţinut că cei doi pârâţi au fost posesori de rea-credinţă după anul 2008, având în vedere sentinţa civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi lipsa unui titlu legal în temeiul căruia acesta ar putea exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel că cei doi pârâţi au o răspundere solidară, conform art. 1370 C.civ., întrucât au acţionat simultan, cauzând un prejudiciu prin lipsirea reclamantului de folosinţa imobilului revendicat.
S-a constatat că reclamantul a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi prejudiciul efectiv, constând în neîncasarea veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. La calculul acestui prejudiciu, tribunalul a apreciat că din momentul redobândirii posesiei încetează prejudiciul generat de lipsa de folosinţă, prejudiciul fiind astfel calculat de la data de 07.09.2009 şi până la data predării efective a bunului, respectiv data de 16.12.2013, data procesului-verbal de punere în posesie. Cu privire la clădire, tribunalul a avut în vedere, pentru perioada 07.02.2009-19.05.2010, datele raportului de expertiză întocmit în cauză, care în primele trei variante a calculat o valoare a lipsei de folosinţă de 602 euro/lună, rezultând o contravaloare a lipsei de folosinţă de 9.276,76 euro. Pentru perioada ulterioară, 20.05.2010 - 19.05.2012, tribunalul a constatat întemeiată cererea reclamantului, în sensul obligării pârâţilor la restituirea fructelor încasate, astfel că i-a obligat, în solidar, să restituie suma de 144.000 lei. În perioada ulterioară, 20.05.2012 - 16.12.2013, data predării imobilului, tribunalul a respins acţiunea în pretenţii, pârâtele neavând obligaţia de a valorifica bunul şi nici de a-l folosi. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, pretenţiile reclamantului privind lipsa de folosinţă pentru construcţii. În ce priveşte lipsa de folosinţă pentru teren, tribunalul a avut în vedere chiria stabilită de expertul B., respectiv o chirie de 432,89 euro/lună pe perioada 07.02.2009-31.12.2012 şi o chirie de 541,710 euro/lună pentru perioada 01.01.2013-16.12.2013, rezultând o valoare de 26.355 euro. Pentru aceste considerente, tribunalul a obligat pârâtele, în solidar, la plata lipsei de folosinţă pentru teren.
Având în vedere că art. 1.535 alin. (1) C.civ. „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu şi că, potrivit art. 1.489. alin. (1) și (2) C.civ. "dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege", respectiv că "dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată", tribunalul, obligând pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului lipsă de folosinţă pentru clădiri şi teren, le-a obligat pe acestea, în solidar, şi la plata dobânzii legale, aferente perioadei 07.02.2009 şi până la data achitării integrale a debitului.
În privinţa cererii de reparare a degradărilor produse la imobil, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că degradările constatate de expert la data deplasării la imobil, sunt cauzate de pârâți.
Cu privire la daunele morale, tribunalul a constatat că potrivit art. 253 C.civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri „dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile". Având în vedere că nu s-a probat o vătămarea suferită de reclamant şi nici că aceasta a fost produsă prin fapta culpabilă a pârâților, tribunalul a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ. și principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, tribunalul a admis cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Prin decizia civilă nr. 638 din 17.03.2016, Curtea de Apel Ploieşti, Secția I civilă a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentinţa primei instanțe, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a RA APPS privind revendicarea construcţiei C2 și a respins acţiunea în revendicare cu privire la aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca rămasă fără obiect cererea privind revendicarea terenului în suprafaţă de 907 mp şi a construcţiei C1 situată pe acest teren, a obligat pârâţii, în calitate de posesori de rea-credinţă, la plata către reclamant a următoarelor sume de bani: 144.000 lei, reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul construcţie C1, încasate în perioada 20.05.2010 - 19.05.2012; 18.639 euro, reprezentând lipsă de folosinţă a imobilului construcţie C1 pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010 şi 20.05.2012 - 16.12.2013 (conform raportului de expertiză, completare B.); 23.192 euro, reprezentând lipsă de folosinţă teren pentru perioada 07.02.2009 - 16.12.2013 (conform aceleaşi expertize), plus dobânzi legale aferente sumelor susmenţionate, începând de la data formulării acţiunii pendinte până la achitarea integrală a acestora, a obligat pârâta RA APPS la repararea construcţiei C1 sau la plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparaţii stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei, a obligat pârâții să plătească, reclamantului, suma totală de 5.971,82 lei cheltuieli de judecată, la fond, a menţinut dispoziţiile sentinţei în ce priveşte ridicarea sechestrului judiciar, radierea notării sechestrului şi restituirea cauţiunii, respingerea excepţiilor inadmisibilităţii, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a RA APPS privind cererea în pretenţii şi cererea de revendicare a troiţei, respingerea excepţiei privind lipsa de interes şi a excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată invocate de pârâta RA APPS, respingerea cererii de obligare a pârâtelor la plata daunelor morale, a obligat apelanţii-pârâţi să plătească apelantului-reclamant suma de 6.124,16 lei cheltuieli de judecată, în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin cererea formulată în contradictoriu cu Primarul oraşului Sinaia, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 244/2003 şi restituirea în natură a imobilului în litigiu; prin sentinţa civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului, s-a dispus obligarea intimatei Primăria Sinaia şi a intervenientelor RA APPS Bucureşti, prin Sucursala de reprezentare Sinaia, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Prahova, să restituie contestatorului imobilul în litigiu; această sentinţă a fost menţinută în apel şi recurs, cu singura modificare adusă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a intervenientei RA APPS, de restituire în natură a imobilului, ca urmare a admiterii recursului acestei părţi.
Prin urmare, s-a constatat că reclamantul a obţinut, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sinaia şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, recunoaşterea dreptului său de proprietate şi obligarea pârâţilor la restituirea în natura a imobilului. Până la data promovării acţiunii de față, reclamantul nu a reuşit să intre în posesia imobilului, fiindu-i opusă posesia RA APPS Bucureşti, în raport de care, hotărârea sus menţionată nu-i era opozabilă.
În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului - „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”, respectiv faptul că, în cauza Maria Atanasiu ş.a. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut „că este suficient să constate, având în vedere semnificaţia autonomă a noţiunii de „bunuri” şi criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar... “
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost primită, în condiţiile în care, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu această parte.
Prin procesul verbal din 16.12.2013, întocmit de executorul judecătoresc BEJ X. în dosarul de executare nr. x/2013, reclamantul a fost pus în posesie asupra imobilului teren de 907 mp şi a construcţiei C1, fiind declaraţi scoşi din posesie şi evacuaţi din imobil Primăria Sinaia şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. Prin acelaşi proces-verbal s-a luat act de renunţarea creditorului cu privire la punerea în posesie asupra construcţiei C2. Faţă de împrejurarea că posesorul neproprietar al acestei construcţii nu a fost introdus în cauză, s-a reținut ca întemeiate criticile apelantei RA APPS cu privire la revendicarea acestei construcţii.
Acţiunea privind revendicarea terenului de 907 mp şi a construcţiei C1, admisibilă la data formulării cererii, s-a caracterizat ca orice cerere de chemare în judecată prin indicarea unor părţi, prin interes şi printr-o prestaţie efectivă vizând revendicarea bunurilor imobile menţionate, care nu se aflau în posesia proprietarului acestora. Aşadar, la data formulării cererii de chemare în judecată nu era lipsită de obiect, pentru a justifica admiterea excepţiei invocată de către RA APPS, prin întâmpinare.
S-a apreciat că, în mod corect, s-a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta R.A APPS, întrucât hotărârea obţinută anterior nu fusese executată, iar posesoarea R.A APPS s-a opus executării, invocând dispozitivul hotărârii judecătorești ce nu ar viza-o.
S-a reținut că prima instanţă a respins în mod greşit cererea privind revendicarea terenului şi a construcţiei C1, ca neîntemeiată, în condiţiile în care, la data soluţionării cauzei, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat la data de 16.12.2013 către reclamant, prin executarea titlului executor. În condiţiile în care obiectul acţiunii, respectiv prestaţia efectivă urmărită prin primul capăt de cerere a fost predarea efectivă a bunului imobil, în mod greşit prima instanţă a respins această cerere, ca neîntemeiată, şi nu ca rămasă fără obiect.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din concluziile susţinute de reclamant cu ocazia judecăţii pe fond, a rezultat că reclamantul nu a revendicat şi troiţa din lemn situată pe acest teren. Instanţa a înlăturat astfel din dispozitivul sentinţei soluţia cu privire la pretinsa cerere privind revendicarea troiţei, a menţinut soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a RA APPS în cererea privind revendicarea troiţei, dar pentru considerentul că nu s-a
formulat o asemenea cerere.
Reclamantul a criticat modul de soluţionare a capătului doi de cerere, arătând că a solicitat să se constate calitatea pârâţilor de posesori de rea-credinţă, începând cu data de 06.03.2007, când s-a pronunţat sentinţa de primă instanță, iar instanţa de fond a apreciat că au fost posesori de rea-credinţă după anul 2008, când s-a pronunţat decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Curtea a apreciat că stabilirea caracterului posesiei de rea sau de bună-credinţă, nu reprezintă un capăt de cerere de sine-stătător, ci premisa care trebuie stabilită în vederea aprecierii cu privire la admisibilitatea capătului de cerere privind lipsa de folosinţă sau obligarea la restituirea fructelor civile. Întrucât situaţia reclamantului de proprietar al imobilului în discuţie a fost recunoscută prin sentinţa nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod temeinic şi legal a hotărât tribunalul cu privire la calitatea pârâţilor de posesori de rea-credinţă, începând cu anul 2008. În litigiul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat calitatea de proprietar asupra construcţiei a reclamantului, au fost părţi atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi R.A APPS. Chiar dacă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul acestei părţi şi s-a înlăturat dispoziţia de obligare a intervenientei RA APPS la restituirea în natură a imobilului, doar pentru că obiectul litigiului îl reprezenta anularea dispoziţiei emisă de o altă autoritate, respectiv Primăria Sinaia, iar RA APPS nu fusese notificată, acest fapt nu poate atrage nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat.
În practica judiciară, s-a afirmat permanent că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis ulterior. Potrivit prezumţiei lucrului judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ. 1865], o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei [art. 1202 alin. (2) C.civ. 1865].
În raport de situaţia juridică a imobilului în litigiu, recunoscută cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești susmenţionate, opozabile deopotrivă ambelor pârâte, nici RA APPS nu mai poate opune o posesie de bună-credinţă după data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.
Sunt aplicabile în cauză prevederile art. 566 alin. (2) C.civ., potrivit cărora „posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestora către proprietar.” Faţă de posesia de rea-credinţă exercitată de RA APPS, s-a constatat ca întemeiată soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia în cererea având ca obiect pretenţii; astfel cum s-a dovedit, în perioada care începe cu trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, respectiv cu data de 07.02.2009 şi până la data de 16.12.203, când pârâţii au predat imobilele în litigiu, reclamantului, pârâtul a încasat cu titlu de chirie pentru construcţia C1, în perioada 10.05.2010 - 19.05.2012, suma de 144.000 lei, conform contractului de prestări servicii din 19.05.2010 şi actului adiţional nr. 1 la acest contract; ulterior datei de 19.05.2012, întrucât asupra imobilului în litigiu s-a aplicat măsura sechestrului judiciar, pârâta RA APPS nu a mai închiriat imobilul, deşi a fost desemnat administrator pe perioada sechestrului; conform prevederilor art. 598 şi urm. C.proc.civ., pârâta nu avea nici un temei să înceteze închirierea bunului în litigiu după instituirea sechestrului judiciar; prevederile art. 948 alin. (5) C.civ. prescriu că „posesorul de rea credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.”; în perioada susmenţionată, cât reclamantul a fost lipsit în mod culpabil de folosinţa terenului în suprafaţă de 907 mp, proprietatea sa, precum şi în perioada în care a fost lipsit de folosinţa construcţiei C1, posesorii datorează, reclamantului, chiria neîncasată pentru aceste imobile stabilită prin expertiză, cu titlu de lipsă de folosinţă; instanţa a admis toate cele trei apeluri ale părţilor cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor şi a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis, în parte, cererea de despăgubiri a reclamantului şi a obligat pârâţii la plata sumei de 144.000 lei, reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul construcţie C1 încasate în perioada 20.05.2010 - 19.05.2012, a obligat pârâţii la plata sumei de 18.639 euro, reprezentând lipsă de folosinţă a imobilului construcţie C1 pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010 şi 20.05.2012 - 16.12.2013, calculată în raport de valoarea de 545,03 euro/lună reţinută în varianta I din raportul de expertiză completare B. pentru clădire, cu spaţiile complet mobilate şi cu grad de ocupare de 100% (situaţie a imobilului ce a permis închirierea pe perioada susmenţionată), calculată de instanţă pentru perioada de 34 de luni şi 6 zile, a obligat pârâţii şi la plata sumei de 23.192 euro, lipsă de folosinţă teren pentru perioada 07.02.2009-16.12.2013 (conform aceleiaşi expertize), stabilită prin scăderea din valoarea de 26.355 euro stabilită de expert a sumei de 3163 euro, reprezentând impozit, achitată de pârâtă; această sumă este datorată posesorului ca o cheltuială necesară în temeiul art. 566 alin. (2) C.civ.
Curtea a reţinut ca fiind întemeiate şi criticile în ce priveşte respingerea capătului de cerere privind repararea degradărilor produse la imobil. Din modul de descriere a degradărilor care presupun acţiunea factorilor de degradare într-un termen mai îndelungat decât cele aproape două luni scurse de la predarea imobilului către reclamant şi până la momentul constatării făcute de expert ca şi din aprecierile făcute de expertul B. în completarea la raportul de expertiză efectuată în cauză, în faza apelului, în care se menţionează că degradările constatate de acesta la data de 11.02.2014 la imobilul construcţie în litigiu, s-au produs înaintea datei de 16.12.2013, rezultă cu certitudine că acestea s-au produs în perioada în care clădirea se afla în administrarea R.A APPS. În raport de dispoziţiile art. 1357 C.civ., Curtea a obligat pârâta la repararea imobilului construcţie C1 sau, în situaţia în care această obligaţie de a face nu se va executa, în conformitate cu prevederile art. 1528 alin. (1) C.civ., reclamantul poate el însuşi să facă aceste reparaţii, caz în care, curtea a obligat pe pârâta RA APPS la plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparaţii stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei.
Cu privire la daunele morale, s-a reținut că nu s-a probat o vătămare morală suferită de reclamant care să poată fi cuantificată material, astfel că au fost menţinute dispoziţiile primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere. S-a reţinut ca fiind întemeiată critica reclamantului privind cheltuielile de judecată, astfel că au fost obligaţi pârâţii la plata întregii sume dovedită ca fiind avansată cu titlu de cheltuieli de judecată, inclusiv a onorariului de avocat. Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., curtea a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 6.124,16 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei civile nr. 638/2016 a Curţii de Apel Ploieşti, Secția I civilă au formulat cerere de recurs, reclamantul şi pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor Publice şi R.A Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
În mod nelegal, s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţa la suma de 545,03 euro/luna, pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010, respectiv 20.05.2012 - 16.12.2013. În mod greşit, în considerentele hotărârii, s-a făcut menţiunea „va admite, în parte, cererea de despăgubiri a reclamantului", când, în realitate, instanţa de apel a admis, în totalitate, capătul de cerere privind pretenţiile materiale (instanța a admis atât obligarea pârâților la plata fructelor civile încasate, cât şi la plata contravalorii lipsei de folosinţa pentru perioadele când nu au fost încasate fructele civile). S-a solicitat să fie înlăturate contradicţiile existente între soluţia dată acestui capăt de cerere şi motivarea instanţei, acest aspect fiind important inclusiv din prisma obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecata. În mod nelegal, instanţa a schimbat valoarea de calcul a contravalorii lipsei de folosinţa pentru clădire, de la 602,61 euro/luna, cât a stabilit instanţa de fond, la valoarea de 545,03 euro/luna stabilita în varianta I a ultimului raport de expertiza, fără a arăta argumentele care au dus la stabilirea valorii diminuate a chiriei.
Deşi instanţa stabileşte calitatea de posesori de rea-credința a pârâților, în loc să stabilească contravaloarea lipsei de folosinţă la valoarea chiriei sistate în mod culpabil, de 6.000 lei/lună, a stabilit o valoare de 545,03 euro/lună - contravaloare lipsă de folosinţă, nejustificată în vreun fel, mai mică chiar decât cea stabilită de instanţa de fond. A considerat că valoarea acesteia este cea stabilită prin expertiză şi nu cea refuzată a mai fi percepută de RA APPS, prin încetarea închirierii în mod culpabil, şi nici cea de 602,61 euro/lună, stabilită de instanţa de fond, ca fiind valoarea cea mai apropiată de valoarea de 6.000 lei încasată efectiv de pârât.
Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect dispoziţiile art. 598 şi 600 alin. (3) C.proc.civ. - „administratorul sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va incasa orice venituri şi sume datorate...." - a făcut o aplicare greșită a acestora. Refuzul de a mai prelungi contractul de închiriere s-a făcut în mod deliberat, imediat după instituirea sechestrului, lucru recunoscut de către acest pârât chiar în fata instanţei de fond. Acest refuz deliberat de prelungire a contractului de închiriere denotă reaua-credinţă a acestuia, intenţia de a-i provoca noi pagube reclamantului, ceea ce atrage consecinţa obligării la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului - prejudiciul, constă în neîncasarea veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. Dacă pârâtul ar fi prelungit contractul de închiriere, recurentul urma să încaseze suma de 6.000 lei/lună, până la data intrării în posesie a imobilului. Diminuarea contravalorii lipsei de folosinţă la suma de 545,03 euro/lună pentru ambele perioade nu are vreo justificare, instanţa nearătând motivele pe care se sprijină hotărârea acesteia. Însăși modalitatea de calcul a contravalorii lipsei de folosinţă este greşită.
S-a invocat totodată aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 566 alin. (2) C.civ. Instanţa de apel a apreciat corect că suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru teren, pentru întreaga perioadă cuprinsă între 07.02.2009 - 16.12.2013, este de 26.355 euro, însă în mod nelegal a dispus scăderea din aceasta valoare a sumei de 3.163 euro, reprezentând impozitul. În primul rând, nu exista o cerere de acordare a vreunei pretenţii materiale, impozitul pe clădire şi pe teren neavând legătură cu obiectul cauzei și nici nu a reprezentat obiectiv al expertizei, în acest caz expertul depășindu-şi atribuţiile şi făcând calcule ce exced obiectivelor încuviinţate de instanţă.
Conform dispoziţiilor art. 566 alin. (2) C.civ., „Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar." Acest articol reglementează obligaţiile de restituire a fructelor de către posesorul de rea-credință sau detentor precar, nicidecum restituirea cheltuielilor necesare, astfel că temeiul de drept reţinut de instanţa nu este aplicabil în cauză.
Conform dispoziţiilor art. 1617 C.civ., compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. Or, niciunul dintre pârâţi nu are constatată existența unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva recurentului, neexistând vreo acţiune civilă sau cerere reconvențională cu acest caracter. Mai mult, între impozitul pe proprietate şi contravaloarea lipsei de folosinţă nu există nicio legătură juridică, ele având ca izvor al obligaţiilor norme de drept situate în materii distincte; în timp ce contravaloarea lipsei de folosinţă îşi are izvorul în materia răspunderii civile delictuale, obligaţia de plată a impozitului îşi are izvorul în materia fiscală.
Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor Publice, a criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele motive;
Instanţa de apel a considerat ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru singurul motiv că, prin hotărârile judecătorești pronunţate anterior, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu acest pârât. Ministerul Finanţelor Publice nu a fost posesor al imobilului în cauză, ci doar pârâta RA APPS a avut această calitate. Din analiza actelor normative succesive ce reglementează organizarea şi funcţionarea acestei instituții, reiese că imobilul în litigiu a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, cu menţinerea administrării sale de către RA APPS - prin H.G. nr. 854/2000, ulterior, prin H.G. nr. 533/2002 şi H.G. nr. 60/2005. Ministerul Finanţelor Publice are doar sarcina de a centraliza inventarele bunurilor publice întocmite de ministere, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, responsabilitatea datelor prezentate revenind acestor instituţii publice. În ce priveşte bunurile proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA APPS, Ministerul Finanţelor Publice nu deţine o evidență operativă, fapt pentru care veridicitatea, corectitudinea datelor şi oportunitatea vânzării imobilelor proprietate privată a statului cuprinse în anexa nr. 3 a O.U.G nr. 101/2011, aparţin administratorului bunurilor respective, respectiv RA APPS, care este şi unicul deţinător al actelor care atesta situaţia juridică a acestora. S-au invocat și considerentele deciziei civile nr. 556/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nu este nici entitatea care a soluţionat notificarea reclamantului. Faptul ca reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească care nu a produs efecte juridice, se datorează culpei acestuia, care a înţeles să se judece cu instituţii care nu deţineau bunul. Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata lipsei de folosinţă, întrucât nu se poate reține faptul că acesta a comis o faptă cauzatoare de prejudicii, atâta timp cât imobilul nu se afla în administrarea sa, nu s-a opus la lăsarea în deplină posesie şi liniştită folosinţă a imobilului, ci dimpotrivă, la toate notificările reclamantului, i s-a comunicat să se adreseze instituţiei care deţine bunul.
S-a susținut că în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acţiunea în revendicare. Reclamantul se afla deja în posesia unei hotărâri judecătoreşti, iar prin prezenta acţiune tinde la obţinerea unei alte hotărâri judecătoreşti în constatarea dreptului său de proprietate. Reclamantul a uzat de prevederile Legii nr. 10/200, ceea ce determină o dată în plus inadmisibilitatea acţiunii în revendicare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun, din moment ce foştii proprietari au avut la îndemână calea legii speciale, prin intermediul căreia aveau posibilitatea de a obţine masuri reparatorii pentru imobilul revendicat. Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia nr. 33/2008, pronunţata în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres în legea specială. Aceste considerente ale instanţei nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar, având în vedere că reclamantul are deja un titlu de proprietate obţinut în baza unei legi speciale, care îi permitea să intre în posesia imobilului, printr-o acţiune în evacuare şi nu printr-o cerere în revendicare. Instanţa de apel a considerat că acest capăt de cerere trebuie respins ca rămas fără obiect şi nu ca neîntemeiat, în condiţiile în care prestaţia efectiv urmărită era predarea efectivă a bunului imobil, iar acesta nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat reclamantului în data de 16.12.2013. Admiţând această soluţie, se impunea ca şi celelalte capete de cerere accesorii să fie respinse ca atare, potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului.
În ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în cauza, sunt îndeplinite prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., întrucât instituţia nu s-a opus la punerea în executare a sentinţei civile nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, imobilul se afla în administrarea pârâtei RA APPS, astfel că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Recurenta-pârâtă RA APPS a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei instanței de apel şi, pe fond, respingerea acţiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepţiilor şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
S-a susținut că, în cauză, s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a respins capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect (revendicarea a fost catalogată ca fiind capăt principal de cerere) iar capetele accesorii, au fost admise. Reclamantul nu a timbrat, nici în apel şi nici în fond, acţiunea, întrucât s-a considerat că cererile având ca obiect pretenţii, sunt accesorii revendicării şi, prin urmare, nu se timbrează. Aceasta, în condiţiile în care, recurenta-pârâtă a fost obligată să timbreze apelul declarat. S-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. în ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii. Instanţa de apel a constatat că în mod corect a fost respinsă această excepţie în primă instanță, respingând apelul pârâtei, în schimb, pentru aceleaşi motive, apelul reclamantului a fost admis pentru capătul de cerere privind revendicarea. Așadar, în motivarea deciziei, cât şi în dispozitivul deciziei sunt cuprinse motive contradictorii, în sensul că se admit apelurile Regiei şi ale reclamantului, în sensul constatării ca rămasă fără obiect a acţiunii în revendicare, dar se menţine dispoziţia primei instanţe cu privire la respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii invocată de Regie. Dacă instanţa a constatat că doar primul capăt de cerere a rămas fără obiect, nu acţiunea în totalitatea ei, avea obligaţia de a motiva acest lucru. Instanţa nu motivează care sunt considerentele pentru care, în cazul de față, capetele accesorii nu urmează soarta cererii principale. Cât timp ceea ce s-a dedus judecăţii a fost parţial executat, în sensul că imobilul nu se mai află în administrarea Regiei, acţiunea a rămas fără obiect. Aceeaşi este şi soarta capetelor accesorii, din moment ce instanţa a considerat că aceste cereri sunt accesorii cererii principale. Respingerea apelului a încălcat principiul accesorium sequitur principale, cât timp acţiunea trebuia respinsă în integralitatea sa.
Lipsa calităţii procesuale pasive a Regiei față de revendicarea troiţei şi a terenului aferent acesteia - având în vedere că regia nu poate fi titularul obligaţiei de restituire a troiţei şi a terenului aferent acesteia şi cum reclamantul a înţeles să se judece doar cu Regia şi Statul Român, nu se justifică decizia instanţei de respingere a acestei excepţii. Instanţa de apel, deşi motivează respingerea excepţiei prin faptul că reclamantul nu a solicitat troiţa şi terenul aferent, aceasta a respins întreaga acţiune ca rămasă fără obiect. Hotărârea este contradictorie din acest punct de vedere, întrucât, în ce priveşte aceste părţi din imobil, acţiunea nu putea rămâne fără obiect, ci trebuia respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala activă.
S-a invocat și excepția lipsei interesului în promovarea acţiunii. Instanţa de apel a apreciat că excepţia trebuie respinsă, întrucât la data promovării acţiunii exista acest interes. Excepţia a fost invocată după executarea silită, ceea ce înseamnă că, la data pronunţării pe fond, interesul nu mai era actual. Instanţa de apel a respins această excepţie, întrucât hotărârea nu fusese executată. Instanţa de apel nu a înlăturat argumentele aduse de Regie şi nu a motivat de ce a considerat că acţiunea îndeplineşte condiţiile cerute în ce priveşte interesul. S-a susținut că recurenta nu avea nicio posibilitate legală de a pune în executare, de bunăvoie, o hotărâre care nu îi era opozabilă, neputând scoate acest imobil din patrimoniu. Aceasta condiţie a justificării interesului trebuie să existe la momentul declanşării procedurii judiciare, dar şi pe parcursul derulării acesteia.
Recurenta a formulat apel pe aspectul neacordării cheltuielilor de judecată la fond, dar instanţa de apel nu a motivat în nici un fel respingerea apelului pe acest aspect, şi aceasta în condiţiile în care a admis apelul reclamantului privitor la cheltuielile de judecată. Aceeaşi situaţie este şi în apel, când deşi instanţa a admis în parte apelul Regiei, a acordat în totalitate cheltuielile de judecată, apelantului-reclamant, dar nu şi apelantului-intimat, nesocotind astfel prevederile art. 274 şi 276 C.proc.civ. (aceste cheltuieli trebuiau compensate sau acordate parţial).
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Regiei față de cererea în pretenţii, reprezentând chirie şi lipsă folosinţă, instanţa de apel, în motivarea hotărârii, invocă prezumţia de lucru judecat. Motivarea este contradictorie, față de faptul că, prin admiterea recursului Regiei, în dosarul de contestaţie împotriva dispoziţiei Primăriei Sinaia, Regia nu avea nicio obligaţie față de reclamant. Hotărârile, în ceea ce priveşte obligaţia Regiei au fost modificate. Or, instanța nu face nicio distincţie între o persoană juridică care a câştigat un proces şi una care a pierdut. Regia nu a fost obligată să predea acest imobil, de altfel, nici nu avea posibilitatea să o facă, neexistând din punct de vedere juridic posibilitatea scoaterii din patrimoniu, de bunăvoie, a acestui imobil. Prin urmare, instanţa de apel, folosind aceste argumente nu putea constata că regia a fost de rea-credinţă. Conform raţionamentului instanţei, Regia a fost de rea-credinţă, întrucât nu a
restituit imobilul, respectiv că l-a exploatat întreaga perioadă, ceea ce apare ca fiind nelegal, contradictoriu şi excesiv în ceea ce o priveşte.
S-au avut în vedere dispozițiile art. 1202 din vechiul cod, deşi acţiunea este întemeiată pe noul cod (întrucât a fost promovata după apariţia noului C.civ.), conform căruia o hotărâre irevocabila exprima realitatea raporturilor juridice dintre părți. Or, în speţă, Statul Român era obligat sa restituie imobilul iar reclamantul avea dreptul să solicite imobilul, drept de care nu a beneficiat. Regia nu avea nicio obligaţie legală.
Prin cele trei procese câştigate de Regie, inclusiv prin titlul executat s-a creat o aparență de drept în ceea ce priveşte titlul recurentei. Titlul Regiei nu a fost desfiinţat şi nici nu a fost contestat în vreun fel, prin urmare Regia avea obligaţia legală de a exploata acest imobil, potrivit obiectului sau de activitate, consfinţit de H.G. nr. 60/2005. Reaua-credinţă trebuie analizată în concret, în speţă, având în vedere că Statul Român trebuia să procedeze la predarea imobilului şi la scoaterea lui din domeniul public al statului. Regia a făcut toate demersurile necesare în vederea ocrotirii, conservării şi administrării imobilelor statului aflate în patrimoniului sau.
Referitor la modul de stabilire a pretenţiilor, s-a susținut că, în ceea ce priveşte terenul, instanţa nu a avut în vedere că perioada 20.05.2010 - 19.05.2012, imobilul în litigiu (construcţia CI şi terenul aferent acesteia) a fost sub contract de prestări servicii turistice de cazare, iar contravaloarea acestora a fost deja stabilita la valoarea de 144.000 lei, conform contractului. Instanţa a acordat aceasta suma pentru clădire şi suplimentar, a considerat în mod nelegal ca regia ar fi trebuit sa încaseze chirie şi pentru teren. Instanţa a aplicat chiria și pentru teren, utilizând o alta metoda decât la clădire, respectiv aplicând un act normativ ce se refera la terenuri aflate în proprietate publica, respectiv H.G. nr. 310/2007. Prin urmare, criteriile stabilirii lipsei de folosinţa sunt diferite pentru acelaşi imobil, iar H.G. nr. 310/2007 nu se aplica imobilelor aflate în administrarea Regiei. Pentru chiria locuinţei s-a avut în vedere pentru calcularea lipsei de folosinţa, metoda comparaţiei directe, iar pentru cea a terenului, s-au luat în considerare prevederile un act normativ, aplicabil bunurilor imobile proprietate de stat. Aceasta în condiţiile în
care imobilul nu a avut statut de locuinţa ci de unitate de cazare turistica.
Curtea nu a motivat de ce a scăzut impozitul la lipsa de folosinţa pentru teren, dar nu a aplicat aceeaşi metoda şi pentru construcţie sau cu privire la chirie.
Deşi la fond au fost acordate sume în lei şi sume în euro cu menţiunea ”echivalentul în lei”, în apel aceasta menţiune nu mai apare, cu toate ca acest aspect nu a fost criticat de nicio parte. Aceasta este o omisiune a instanţei din apel, cu atât mai mult cu cat instituţiile publice nu pot face plaţi în euro, conform Codului fiscal şi Regulamentului BNR nr. 6/2012.
S-a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 566 C.civ, în ceea ce priveşte reaua sa credinţa, ale art. 948, privind restituirea fructelor, ale art. 1370, privind răspunderea solidară, ale art. 1357, privind răspunderea pentru fapta proprie, ale art. 598-600, privind sechestrul asigurătorul. Împotriva Regiei, reclamantul nu deţine nici un titlu, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în anul 2008, a înlăturat obligaţia RAAPPS la restituirea imobilului. Instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere dispozitivul sentinţei din recurs şi sa interpreteze legea corect, în sensul ca regia nu era debitorul unei obligaţii de a face.
Motivele pentru care instanţa de apel considera ca regia a fost de rea credinţa sunt greşit interpretate, între părţi neexistând nicio obligaţie la restituire. În dosarul finalizat cu sentinţa invocata, s-a constatat irevocabil faptul ca Statul Român nu are titlu valabil, prin urmare se poate vorbi de rea-credinţa numai în ceea ce îi priveşte pe acest pârât. Statul Roman trebuia sa execute obligaţia predării imobilului de bunăvoie. Instanţa nu poate constata ca regia a fost de rea-credinţa, atâta vreme cat titlul în baza căruia aceasta administra imobilul nu a fost contestat. Mai mult decât atât, pana în noiembrie 2011, imobilul nu a fost solicitat de către reclamant - prin decizia civila nr. 556/2007, instanţa supremă a înlăturat obligaţia RAAPPS la restituirea imobilului.
Potrivit actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea RA-APPS - HG nr. 60/2005 - Regia avea asupra imobilului doar un drept de administrare. Regia a deţinut imobilul în administrare, cu bună-credinţă.
Temeiul restituirii fructelor ii constituie reaua-credinţă a proprietarului, art. 566 şi art. 948 C.civ., dar condiţiile stipulate de aceste articole nu se aplică în speţă. Instanţa invoca reaua-credinţa a Regiei, dar şi faptul că trebuie să restituie fructele. Cel puţin după data instituirii sechestrului judiciar, Regia nu a mai putut percepe aceste fructe, întrucât în aceasta perioada a conservat imobilul şi a încercat, pe cât posibil, să reducă cheltuielile efectuate cu acesta, în condiţiile în care reclamantul a declarat încă de la începutul procesului ca urmează sa execute silit titlul. În condiţiile în care Regia funcţionează pe baza de autonomie financiara şi gestiune economica proprie, închirierea imobilului, fără posibilitatea de a şti care este termenul contractual, ar fi generat un risc care ar fi putut produce cheltuieli ce nu puteau fi recuperate.
Invocarea art. 1370 C.civ., privind răspunderea solidară, nu are aplicabilitate în cauza, întrucât, prin conduita sa, nu s-a făcut decât sa respecte un act normativ. Până la restituirea imobilului, Regia a administrat imobilul, cu tot ce presupune acest lucru: impozite, reparaţii, valorificare, întreţinere, conservare. Regia a fost notificată să predea imobilul abia în noiembrie 2011.
H.G. nr. 60/2005, conform căreia recurenta administra imobilul nu a fost contestată. Pe de altă parte, Statul Român, pus în fața solicitării de restituire a imobilului, în loc să execute hotărârea, a îndrumat reclamantul să se adreseze Regiei. Mai mult, deşi nu înțelege sa execute hotărârea, nici nu a exercitat contestaţiei la executare şi nici nu s-a prezentat la punerea în executare. Regia nu are nicio calitate în raport cu contestatorul, debitorii obligaţiei de restituire a imobilului fiind, Primăria Oraşului Sinaia şi Statul Român, conform sentinţei civile nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, respectiv deciziei civile nr. 605/2014 a Tribunalului Prahova.
Regia a încercat să obțină un punct de vedere de la Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la executarea silită stabilită iniţial pe data de 13.06.2013, iar răspunsul - „nu a identificat niciun impediment legal care să împiedice executarea silită" - nu este în concordanță cu inacțiunea acestui debitor (nu a executat obligaţia stabilită în titlu, de bună voie).
La fel se pune problema şi în ceea ce priveşte fapta prejudiciabilă a Regiei şi obligaţia de reparare a imobilului. Instanţa a constatat că este aplicabil în speţă art. 1357 C.civ., deși temeiul legal iniţial, a fost Legea nr. 10/2001 (art. 41), temei care a stat şi la baza restituirii imobilului.
Instanţa a reținut că degradările produse imobilului au fost produse înainte de punerea în executare a titlului executoriu, deşi la data punerii în executare, în procesul verbal, nu s-a menţionat nimic cu privire la aceste degradări, ci s-a precizat ca imobilul se afla în stare buna. Instanţa a constatat ca regia a fost de rea-credinţa şi că nu a restituit imobilul, că a fost de rea-credinţa ca nu l-a exploatat corespunzător şi nu l-a reparat, conform dorinţelor reclamantului, în condiţiile în care restituirea lui nu a fost solicitata. Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 se refera la faptul ca imobilul se preda în starea în care se afla la data cererii de restituire. Titlul reclamantului este o sentinţă civilă pronunţată în baza Legii nr. 10/2001, iar solicitarea acestuia nu este întemeiată, cât timp „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se afla în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
Urmare executării silite, regia a predat imobilul în starea în care s-a aflat, prin urmare instanţa de apel nu poate invoca alt temei legal, decât titlul în baza căruia a fost restituit imobilul.
Regia şi-a achitat obligaţia de conservare a imobilului, din moment ce imobilul a fost/este funcţional şi a făcut obiectul unui contract de închiriere. Din anul 1995, de la data preluării imobilului de către RAAPPS, s-au efectuat reparaţii şi lucrări de întreţinere pentru a putea fi utilizat în scopul exploatării acestuia, conform obiectului de activitate al regiei. De asemenea, de-a lungul anilor. s-au plătit pentru imobilul respectiv impozite şi taxe. A aduce imobilul la starea în care se afla acum 50 de ani este o pretenţie cu totul exagerata şi neîntemeiata. Prin urmare, nu se poate vorbi de o fapta prejudiciabila şi de o vinovăţie, în acest caz nefiind întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, temei invocat de instanţa de apel.
Instanţa de apel, în acest caz, nu a aplicat răspunderea solidară, având în vedere ca reclamantul a solicitat „obligarea pârâţilor la repararea imobilului", adică a Statului Român şi a Regiei.
S-a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 din C.proc.civ. - instanţa de apel nu a respins acest motiv de apel cu referire la Statul Român, ci doar l-a admis cu privire la Regie, prin urmare s-a dat ceea ce nu s-a cerut. Referitor la aplicarea art. 600 privind sechestrul judiciar, în mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicarea acestuia şi a obligat regia şi Statul Român să plătească lipsa de folosinţa şi după instituirea sechestrului judiciar. În condiţiile necesitaţii conservării imobilului şi iminenta executării titlului, în sensul restituirii imobilului (mobilierul a fost scos din imobil), contractul de prestări servicii de cazare nu a mai fost prelungit. Însuşi reclamantul apreciază ca sechestrul a fost definit drept indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ce fac obiectul litigiului. Deşi legea nu interzice în mod expres exploatarea imobilului, din art. 600 alin. (3) C.proc.civ., reiese ca administratorul-sechestru are rol de administrator, în sensul de a incasa venituri datorate şi de a putea plaţi datorii cu caracter curent. Textul se refera la posibilitatea de exploatare a imobilului şi nu la obligaţia de a face acest lucru.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere cu SC C. SRL, s-a susținut că acest contract a ajuns la termen la data de 19.05.2012, iar ulterior s-a instituit sechestrul. Beneficiarul nu a înțeles să mai prelungească acest contract, iar găsirea altui beneficiar, era dificilă, în condiţiile pieţei imobiliare.
Reclamantul nu poate invoca reaua-credinţă a Regiei, cu atât mai mult cu cât a înțeles să lase în exploatare şi în administrare imobilului mai bine de 5 ani. De altfel, reclamantul avea posibilitatea, în condiţiile instituirii sechestrului, să solicite instanţei numirea unui alt administrator.
În ceea ce priveşte dobânda legală, în solidar cu Statul Roman, consideră ca nu sunt îndeplinite condiţiile acordării acesteia justificat de faptul că nu sunt debitorii niciuneia din obligaţii. Temeiul solicitării acestor dobânzi sunt art. 1535 alin. (1) şi ale art. 1489 alin. (1) din Codul civil. În mod nelegal instanţa a aplicat aceste articole în ceea ce o priveşte, întrucât aceste prevederi legale nu se aplică Regiei. Reclamantul nu este creditorul Regiei, în sarcina instituţiei nefiind dispusa nicio obligaţie.
Având în vedere ca reclamantul nu poate pretinde un titlu împotriva Regiei, nici nu poate considera că aceasta a fost pusă în întârziere. Pe parcursul procesului, reclamantul nu a justificat în niciun fel motivul pentru care a ales să execute hotărârea abia în anul 2013 şi nu înainte, odată cu obţinerea titlului executoriu. Și dacă instanţa considera că Regia este debitorul vreunei obligaţii, prejudiciul trebuie probat sau diminuat având în vedere că reclamantul nu a dovedit că a
dat dovadă de o minimă diligență în obţinerea imobilului în baza titlului deja obţinut în anul 2007.
Recursurile sunt nefondate.
Recursul formulat de reclamant este nefondat, întrucât nu sunt întemeiate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
S-a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţa pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010, respectiv 20.05.2012 - 16.12.2013, schimbând valoarea de calcul a contravalorii lipsei de folosinţa pentru clădire, de la 602,61 euro/luna, cât a stabilit instanţa de fond, la valoarea de 545,03 euro/luna stabilita în varianta I a ultimului raport de expertiza, fără a arăta argumentele care au dus la stabilirea valorii diminuate a chiriei.
Critica nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, nemulțumirea părții vizează explicit modalitatea de apreciere a probatoriului, situație care excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, referirea instanței la varianta I a ultimului raport de expertiza, reprezintă în sine o argumentație a soluției pronunțate. Faptul că instanța anterioară nu a preluat considerațiile expertului de specialitate nu înseamnă că instanța și-a nesocotit propria obligație de a motiva hotărârea pronunțată, ci că si-a însușit argumentația tehnică a acestuia, considerând-o întemeiată în fapt și în drept.
În egală măsură, nu se poate susține că instanța de apel ar fi greşit, în considerentele hotărârii, atunci când a făcut menţiunea „va admite, în parte, cererea de despăgubiri a reclamantului", întrucât aceasta nu a admis, în totalitate, capătul de cerere privind pretenţiile materiale, instanța admițând într-adevăr atât obligarea pârâților la plata fructelor civile încasate, cât şi la plata contravalorii lipsei de folosinţa pentru perioadele când nu au fost încasate fructe civile, dar într-un alt cuantum decât cel solicitat de reclamant. Drept urmare, nu există nici o contradicţie între soluţia dată acestui capăt de cerere şi motivarea instanţei.
Tot un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate, este susținerea recurentului-reclamant referitoare la punerea în relației a două aspecte din motivarea instanței, constatarea că „R.A APPS nu avea niciun temei să înceteze închirierea bunului în litigiu după instituirea sechestrului judiciar, iar instanţa de fond în mod greşit a înlăturat orice obligaţie a pârâților de despăgubire a reclamantului pentru lipsa de folosinţa a imobilelor în litigiu după instituirea sechestrului", cu modalitatea concretă de stabilire a contravalorii lipsei de folosinţa a imobilului în litigiu.
Instanţa de apel nu a aplicat în mod greșit dispoziţiile art. 598 şi 600 alin. (3) C.proc.civ. - „administratorul sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va incasa orice venituri şi sume datorate...." - ci a analizat pretenția reclamantului în contextul circumstanțelor cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin administrarea/aprecierea probatoriului, sub acest ultim aspect instanța de recurs neavând căderea să intervină.
Pentru o pretinsă modalitate greșită de calcul a contravalorii lipsei de folosinţa a imobilului în litigiu, recurentul-reclamant are posibilitatea derulării unei alte proceduri, simplificate, prevăzute de art. 281 din C.proc.civ.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 566 alin. (2) C.proc.civ. - „posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar."- nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel a apreciat corect ca suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa pentru teren, pentru întreaga perioadă cuprinsa între 07.02.2009 - 16.12.2013, este de 26.355 euro, din care a scăzut, cum era și firesc, suma de 3.163 euro, reprezentând impozitul. Împrejurarea că nu exista o cerere de acordare a unei asemenea pretenţii din partea pârâtei, nu are relevanță în cauză, cât timp impozitul pe clădire şi pe teren are legătura cu obiectul acestei cauze, din perspectiva unei legislații specifice, cea fiscală. Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar poate fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar, însă nu poate suporta o sarcină care nu-i incumbă, și aceasta prin efectul unei dispoziții exprese a legii fiscale, pe care nici măcar reclamantul nu o poate contesta.
Referirile recurentului-reclamant la dispoziţiilor art. 1617 din Codul civil - compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură - nu pot fi primite, întrucât nu această instituție juridică a diminuat pretenția reclamantului, ci o dispoziție legală de natură fiscală, necontestată. Chiar dacă între impozitul pe proprietate şi contravaloarea lipsei de folosinţa nu exista nicio legătura juridica, ele având ca izvor al obligaţiilor norme de drept situate în materii distincte, nu înseamnă că instanța în cuantificarea unei pretenții materiale, tocmai pentru a justifica cuantumul real al prejudiciului, în materia răspunderii civile delictuale, nu poate constata cine este persoana căreia îi incumbă obligaţia de plata a impozitului pe clădire și să facă corecția necesară.
Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor Publice este nefondat, întrucât nu sunt întemeiate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei de primă instanță în ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a reținut în mod judicios că, printr-o hotărâre judecătorească cu caracter irevocabil - sentinţa civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, menţinută în apel şi recurs, cu singura modificare adusă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a intervenientei RA APPS de restituire în natură a imobilului, ca urmare a admiterii recursului acestei părţi - reclamantul a obţinut, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sinaia şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, recunoaşterea dreptului său de proprietate şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului.
Instanțele anterioare au fost preocupate, cu prioritate, așa cum era și firesc, să clarifice situația juridică a imobilului în litigiu, constatarea prioritară a acestora fiind aceea că imobilul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, cu menţinerea administrării sale de către RA APPS - prin H.G. nr. 854/2000, prin H.G. nr. 533/2002 şi H.G. nr. 60/2005 - ceea ce confirmă calitatea Statului Român, de proprietar, şi a Regiei, de administrator, şi implicit calitatea procesuală pasivă a ambelor părți într-un litigiu în care se revendică acest bun. În aceste condiții, recurentul-pârât nu poate susține că nu a avut calitatea de posesor al imobilului în litigiu, de vreme ce posesia este unul din atributele dreptului de proprietate.
Susținerile recurentului-pârât referitoare la sarcina concretă de a centraliza inventarierea bunurilor publice, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, și la responsabilitatea datelor prezentate de ministere, nu schimbă cu nimic concluzia la care au ajuns instanțele anterioare, ci chiar vin să confirme că ceea ce s-a tranșat printr-o hotărâre judecătorească poate fi nesocotit nu numai prin acțiune, ci și prin inacțiune - lipsa interesului de a clarifica situația juridică a imobilului în litigiu și de a acționa în consecință, solicitând instituțiilor subordonate să se conformeze dispozitivului unei hotărâri judecătorești.
În mod nelegal și fără nici o justificare rezonabilă, recurentul-pârât a susținut că reclamantul a obţinut o hotărâre judecătoreasca care nu poate produce efecte juridice, și că acest lucru se datorează culpei acestuia, care a înţeles să se judece în contradictoriu cu instituţii care nu deţineau bunul, respectiv cu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Primăria Sinaia. Prin această susținere, recurentul-pârât contestă realitatea consemnată prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, confirmând o dată în plus reaua sa credință în clarificarea raporturilor juridice ale fostului proprietar cu imobilul proprietatea sa, din perspectiva tuturor atributelor dreptului de proprietate. Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la plata lipsei de folosinţa, întrucât, pe de o parte, acțiunile concrete au fost total ineficiente - la toate notificările reclamantului, i s-a comunicat să se adreseze instituţiei care administrează bunul, respectiv R.A APPS - iar, pe de altă, inacțiunea - nu a încercat în nici un mod concret să clarifice situația juridică a imobilului și să se supună în mod efectiv dispozitivului unei hotărâri judecătorești irevocabile - a fost de natură să-l prejudicieze în mod real pe reclamant.
Întrucât dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut în mod retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească pronunţată pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2001, irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, s-a constatat că reclamantul este deţinătorul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care îl îndreptăţeşte la valorificarea şi apărarea dreptului său de proprietate pe calea dreptului comun, în condiţiile în care nu poate valorifica dreptul recunoscut prin procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001. Astfel, în mod temeinic şi legal, instanța de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Referirile recurentului-pârât la raportul dintre legea specială şi dreptul comun și la modalitatea în care acesta a fost tranșat de instanţa suprema prin mai multe decizii în interesul legii, inclusiv prin decizia nr. 33/2008, pronunţata într-un recurs în interesul legii, nu pot fi primite, întrucât toate aceste susțineri n-au nicio legătură cu realitatea cauzei pendinte, care sub nici o formă și din nici o perspectivă nu mai pune problema concursului dintre legea speciala şi legea generala și la necesitatea incidenței principiului specialia generalibus derogant în privința imobilului în litigiu.
Reclamantul are deja un titlu de proprietate obţinut în baza unei legi speciale, care îi permitea să intre în posesia imobilului, și numai acțiunile/inacțiunile recurenților-pârâți l-au adus pe acesta în situația de a formula o nouă acțiune în revendicare, și nu o acţiune în evacuare, cu toate capetele de cerere subsecvente, pe deplin admisibile și temeinic susținute.
Instanţa de apel a considerat în mod corect ca acest capăt de cerere trebuie respins ca rămas fără obiect şi nu ca neîntemeiat, în condiţiile în care prestaţia efectiv urmărită a fost predarea efectiva a bunului imobil, realizată deja la data de 16.12.2013. Cu toate acestea, pronunțând aceasta soluţie, instanţa de apel nu putea ajunge la concluzia că şi celelalte capete de cerere trebuiau respinse în același fel, în considerarea principiului accesoriul urmează soarta principalului, întrucât capetele de cerere la care se referă recurentul-pârât au temeiuri juridice diferite, cu identitate proprie, nefiind un accesoriu al pretenției de revendicare a bunului, în sensul și semnificația pur speculativă susținută de această parte.
În ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., întrucât instituţia recurentă chiar s-a opus la punerea în executare a sentinţei civile nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, cu caracter irevocabil, prin acțiuni/inacțiuni care au condus reclamantul la promovarea prezentei acțiuni complexe, în justiție. Faptul că imobilul se afla în administrarea pârâtei R.A APPS, nu schimba cu nimic situația juridică din proces a recurentului-pârât, întrucât era atributul principal al acestuia să clarifice situația juridică a imobilului în sensul hotărârii judecătorești irevocabile, fără să mai fie nevoie de un alt proces.
Recursul formulat de pârâta R.A Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat este nefondat, întrucât nu sunt întemeiate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a admis apelurile şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea privind revendicarea imobilului în litigiu, întrucât obiectul acţiunii - în accepțiunea de prestaţia efectivă urmărită prin primul capăt de cerere - a fost predarea efectivă a bunului imobil, realizată în timpul derulării procesului în primă instanță, la data de 16.12.2013. Cu toate acestea, capetele subsecvente au fost admise, în considerarea faptului că acestea au temeiuri juridice diferite, cu identitate proprie, nefiind un accesoriu al pretenției de revendicare a bunului, în sensul invocat de recurenta-pârâtă.
S-a susținut că reclamantul nu a timbrat acțiunea, nici în fond și nici în apel, întrucât s-a considerat ca cererile având ca obiect pretenţii, sunt accesorii revendicării şi, prin urmare, nu se timbrează. Aceasta, în condiţiile în care, recurenta a fost obligată să timbreze apelul declarat. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă nu formulează nici o critică pertinentă de nelegalitate, de natură să conducă la o soluție din partea instanței de recurs. De altfel, toate criticile invocate de această parte au fost valorificate în procedura specială prevăzută de Legea nr. 146/1996.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. nu este întemeiat în ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii. În motivarea deciziei, cât şi în dispozitivul deciziei nu sunt cuprinse motive contradictorii, întrucât instanța de apel a făcut cuvenita și inerenta distincție între excepţia lipsei de obiect a acţiunii și excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, dat fiind contextul promovării și derulării procesului pendinte.
În egală măsură, cât timp instanţa a constatat ca doar primul capăt de cerere a rămas fără obiect, în mod judicios au fost analizate și, în final, admise capetele subsecvente, în considerarea faptului că acestea au temeiuri juridice diferite, cu identitate proprie, nefiind un accesoriu al pretenției de revendicare a bunului. Instanţei de apel nu i se poate imputa că a nesocotit principiul specialia generalibus derogant (capetele accesorii urmează soarta cererii principale), cât timp premisele unui astfel de raționament juridic nu sunt îndeplinite.
Excepția lipsei calităţii procesuale pasive față de revendicarea troiţei şi a terenului aferent a fost respinsă, instanța reținând în mod corect și necontestat, în motivare, că reclamantul nu a formulat o astfel de pretenție. În aceste condiții, hotărârea nu poate fi considerată contradictorie, întrucât numai astfel se respectă principiul disponibilității, instanța neputând fi obligată să se pronunțe în privința unor chestiuni cu care nu a fost învestită.
Excepţia lipsei de interes a fost în mod corect soluționată de instanțele anterioare, întrucât hotărârea judecătorească obţinută anterior nu fusese executată, iar recurenta-pârâtă s-a opus executării, invocând dispozitivul acestei hotărâri.
Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 274 şi 276 C.proc.civ. nu sunt întemeiate, față de soluția pronunțată în primă instanță și stipulația expresă a normei legale - „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” - respectiv neîndeplinirea condiției premisă pentru posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată.
Criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Regiei fata de cererea în pretenţii a reclamantului nu sunt întemeiate, întrucât instanțele fondului - în urma administrării și aprecierii probatoriului - au constatat că regia a fost de rea-credinţa, în principal pentru faptul că nu a restituit imobilul, respectiv că l-a exploatat o bună perioadă de timp după data pronunțării hotărârii judecătorești de restituire în natură. Instanța a făcut cuvenitele distincții atunci când a stabilit situația juridică a imobilului la data promovării acțiunii pendinte, clarificând totodată și poziția fiecărui pârât din perspectiva hotărârii judecătorești obținută de reclamant.
De principiu, limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie făcută prin lege, trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit şi întotdeauna să respecte acordarea unei satisfacţii echitabile. În cauză, întrucât bunul a fost restituit de iure, lipsirea de folosinţă nu corespunde niciunui scop legal şi nu este prevăzută în vreo lege, iar dreptul de proprietate cu toate desmembrămintele acestuia este garantat prin art. 44 din Constituţia României.
Instanțele anterioare nu puteau ignora faptul că reclamantul, ca proprietar recunoscut al imobilului, este proprietarul unui „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie (prin care a fost admisă acţiunea în constatarea continuităţii dreptului de proprietate cu privire la imobilul în cauza, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului), instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nevalabilitatea titlului statului are semnificația lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul poate exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ceea ce înseamnă, în circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, nu numai că statul a fost un posesor de rea-credinţa, ci şi administratorul bunului, date fiind prescripțiile legii - H.G. nr. 60/2005, astfel că cei doi pârâţi au o răspundere solidară în condițiile legii (s-a reținut în mod judicios că aceștia au acţionat simultan, cauzând un prejudiciul prin lipsirea reclamantului de folosinţa imobilului revendicat).
S-a apreciat astfel corect că statul nu poate justifica dreptul de a deţine imobilul, proprietatea reclamantului, iar refuzul său de restituire a posesiei, ca şi detenţia precară a RA APPS, reprezintă o conduită ilegală, delictuală, pentru care aceștia vor trebui să răspundă în condițiile legii. Instanțele anterioare au constatat că pârâţii nu au fost şi nu sunt de bună-credinţă, atât datorită faptului că bunul este litigios de peste 10 ani de zile, cât şi datorită faptului că statul a fost pus în întârziere cu privire la restituirea acestui imobil, prin executor judecătoresc, încă din anul 2001. Reaua-credinţa a recurentei-pârâte a fost analizata în concret, avându-se în vedere nu numai că Statul Român trebuia să procedeze la predarea imobilului, ci şi că administratorul imobilul trebuia să se asigure că situația juridică a fiecărui bun imobil este pe deplin clarificată, neexistând riscul producerii de prejudicii altor persoane sau chiar statului însuși.
Referitor la modul de stabilire a pretenţiilor, criticile nu pot fi primite, întrucât nemulțumirea părții vizează explicit o anume modalitate de apreciere a probatoriului, situație ce excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304 din C.proc.civ.
S-a susținut că instanţa a aplicat chiria pentru teren, utilizând o alta metodă decât la clădire, respectiv aplicând un act normativ ce se refera la terenuri aflate în proprietate publică, respectiv H.G. nr. 310/2007, aceasta în condiţiile în care imobilul, nu a avut statut de locuinţa ci de unitate de cazare turistica. Critica nu este întemeiată, întrucât actul normativ la care s-a referit recurenta-pârâtă vizează actualizarea tarifului lunar al chiriei (lei/mp) practicat pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe aparţinând domeniului public, dar și privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale. De altfel, critica nici nu concretizează o ipoteză clară de aplicare/interpretare greșită a unei anumite dispoziții legale.
Faptul că instanța de apel atunci când a acordat sume în euro, nu a mai făcut menţiunea echivalentul în lei de la momentul plății efective, nu poate fi privit din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât instituţiile publice sunt obligate să se conformeze dispozițiilor Codului fiscal şi Regulamentului BNR nr. 6/2012, chiar și în lipsa unei precizări explicite din partea instanței de judecată.
Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - în concret, s-a invocat aplicarea greşită a art. 566, art. 948, art. 1370, art. 1357, art. 598 - 600 C.civ. - nu pot fi primite, întrucât, cu prioritate, instanțele fondului au clarificat situația de fapt a cauzei pendinte, reținând elementele concrete care să conducă la condiția relei credinţe a recurenților-pârâți, ale angajării răspunderii pentru fapta proprie și, în ultimă instanță, solidare, la necesitatea restituirii fructelor etc.
S-a susținut astfel că titlul Regiei nu a fost desfiinţat şi nici nu a fost contestat în vreun fel, ignorându-se în mod explicit efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile care a clarificat situația juridică a imobilului în litigiu, dar și prevederile H.G. nr. 60/2005, care se referă strict la dreptul de administrare asupra bunurilor din proprietate privată a statului, nu și asupra acelora care au ieșit în mod legal din patrimoniul statului.
Datorită ocupării imobilului şi refuzului de a restitui imobilul, reclamantul a fost în imposibilitatea de a obţine fructele civile pe care le produce bunul sau le-ar putea produce bunul. Noul Cod civil, intrat în vigoare după 01.10.2011, prevede, în art. 555 că „proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege", iar prin art. 566 alin. (2) C.civ. că „posesorul de rea-credinţa sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar". În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1357 C.civ. - „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Cei doi pârâţi au o răspundere solidară, conform art. 1370 C.civ., întrucât au acţionat simultan creând prejudiciul prin lipsirea de folosinţă.
Dispozițiile art. 948 C.civ. nu au fost interpretate greșit, întrucât instanțele fondului au reținut reaua-credinţă Regiei, dar şi faptul că aceasta trebuie să restituie fructele obținute în urma exploatării bunului imobil în litigiu. Data instituirii sechestrului judiciar nu are nici o relevanță, față de obligațiile prescrise de lege în sarcina celui desemnat administrator pe perioada sechestrului (s-a reținut corect că, în conformitate cu prevederile art. 598 şi urm. din vechiul Cod de procedură civilă, pârâta nu avea nici un temei să înceteze închirierea bunului în litigiu după instituirea sechestrului judiciar).
Criticile referitoare la sarcinile celui desemnat administrator pe perioada sechestrului, dar și la degradările produse imobilului nu pot fi primite, întrucât nemulțumirea părții vizează explicit o anume modalitate de apreciere a probatoriului, situație ce excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ.
În privinţa obligaţiei de reparare a degradărilor, reclamantul a invocat cum era firesc dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului", dar și dispozițiile noului C.civ., art. 1485 privitor la obligaţia de predare a unui bun „obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare".
S-a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., fără ca susținerile concrete ale recurentei-pârâte să configureze ipoteza normei legale susmenționate.
În ceea ce priveşte dobânda legala, nu se poate reține aplicarea greșită a art. 1535 alin. (1), respectiv art. 1489 alin. (1) și (2) din Codul civil, conținutul normativ al acestor texte de lege fiind elocvent, după cum urmează, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, respectiv "dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege".
S-a susținut astfel corect că, pentru incidența acestor dispoziții legale, trebuie să existe o obligaţie care are ca obiect o sumă de bani, că daunele interese cuprind dobânda legală, creditorul nu este obligat a justifica vreo pagubă, și că dobânzile curg din ziua cererii de chemare în judecată. În legătură cu prima condiţie, legiuitorul nu impune cerința ca obligaţia să aibă izvorul într-un contract, ea putându-şi avea izvorul într-o conduită delictuală. Recurenții-pârâţii au fost puşi în întârziere prin notificări repetate şi prin cererea de chemare în judecată, astfel încât nu pot beneficia de un termen în favoarea acestora. De altfel, în domeniul delictual, nici nu este necesară punerea în întârziere, dreptul creditorului de a pretinde daune interese născându-se din momentul săvârşirii faptului prejudicial. Cum, în cauză, trebuie reparat integral prejudiciul, adică atât damnum emergens cât şi lucrum cesans, este firesc şi legal că dobânda, reprezentând parte a prejudiciului, să fie acordată de la data introducerii acţiunii.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursurile formulate în cauză ca nefondate.