Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Forța probantă a copiei a unei copii legalizate a înscrisului sub semnătură privată invocat în susținerea cererii. Lipsa înfățișării originalului acestui din urmă act. Consecințe.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea

Index alfabetic : înscris sub semnătură privată

- forță probantă

- copie legalizată

- înscris nou

                                                                                 C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5

                                                                                 C.civ. din 1864, art. 1188

           

             Dispozițiile art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ. care se referă la puterea probatoare a copiilor copiilor înscrisurilor autentice, sunt incidente şi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, printr-o interpretare extensivă a normei de drept. Aceasta întrucât puterea probantă a copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată, inclusiv a celor legalizate de notar, nu este reglementată în legislaţia naţională (nici în Codul civil, nici în legislaţia în materie notarială). Codul civil vizează doar puterea doveditoare a copiilor înscrisurilor autentice, în subsecţiunea 4 – „Despre copiile titlurilor autentice” din secţiunea I, capitolul IX, iar Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr.36/1995, republicată, respectiv Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/2013, în vigoare la data formulării cererii de revizuire, nu conţin nicio reglementare referitoare la această chestiune, nici în secţiunea/subsecţiunea privind legalizarea copiilor de pe înscrisuri (art.151 din Lege; art.311-317 din Regulament) şi nici în altă parte a actelor normative menţionate.

            În aceste condiţii, în urma interpretării extensive a textului de lege corespunzător din materia copiilor de pe înscrisurile autentice, şi anume art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., se constată că această dispoziţie se aplică şi în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată.

            Dacă actul supus copierii este sub semnătură privată, situaţia este similară cu cea a înscrisului autentic, iar dacă actul nu există, copiile de pe acesta nu mai prezintă nicio forţă probantă, întrucât ceea ce dă forţă probantă înscrisului este semnătura părţii, în acest caz, inexistentă. De asemenea, potrivit argumentului „a fortiori”, dacă, în situaţia inexistenţei înscrisului original autentic, copiile de pe acesta, inclusiv cele legalizate de notar, nu au forţă probantă, cu atât mai mult o asemenea concluzie se impune în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată.

           Prin urmare, cum revizuentul nu a prezentat actul original pe care şi-a întemeiat cererea de revizuire şi nici nu a arătat care sunt motivele pentru care nu l-ar putea obţine în urma unei cereri adresate notarului, instanţa a făcut o corectă aplicare a art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., prezumţia fiind cea a inexistenţei actului. 

           

Secția I civilă, decizia nr.1311 din 9 iunie 2016           

 

            Prin sentinţa civilă nr.20 din 18.01.2005 pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A., continuată de moştenitorii săi, B. şi C., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Consiliul local Arad, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad şi D.; s-a constatat trecerea abuzivă, în proprietatea Statului Român, a imobilului situat în Arad, înscris în C.F. x9 nr. top. x0/b, compus din clădire cu 6 apartamente şi teren în suprafaţă de 442 m.p.; s-a constatat simulaţia în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova, la 25.03.1941, între văduva lui E., născută F., şi cumpărătorul G., referitor la imobilul menţionat, precum şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 8.03.1943, între vânzătorul G. şi cumpărătorul H., referitor la acelaşi imobil. A fost obligat pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să restituie, în natură şi în deplină proprietate imobilul în litigiu; s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF x9, în sensul intabulării dreptului de proprietate al lui G. de sub B 8 şi B 11 şi intabulării dreptului de proprietate al lui H. de sub B 14. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al lui H. din CF individuală nr. x8 de sub B III şi notarea dreptului de administrare al titularilor Direcţia Generală pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Ape a judeţului Arad de sub B-4 şi Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad de sub B-5, cu privire la apartamentul nr. x0/b/1-x0/b/III şi x0/b/V-x0/b/VI. S-a dispus radierea din CF colectivă nr. x6 a dreptului de proprietate al Statului - R.P.R. - Ministerul Industriei, Întreprinderea I.P.C.I.L. de sub B 2 şi a dreptului de administrare al Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad de sub B 3, cu privire la apartamentul cu nr. top. x0/b/III, precum şi a dreptului de proprietate al lui H. de sub B 1, cu privire la apartamentele cu nr. top. x0/b/1, x0/b/III-x0/b/II-x0/b/VI. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului din CF individuală x7 de sub B 2 şi a notărilor dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului - Întreprindere Naţionalizată I.P.G.I.L. de sub B 2, dreptului de administrare al Direcţiei Generale pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Ape a judeţului Arad de sub B 4 şi dreptului de administrare al Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad de sub B 5. S-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF x6 şi x7, cu titlu de moştenire după I. şi restituire conform Legii nr.10/2001. S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul D.

            Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de către pârâtul intervenient D., care a fost admis prin decizia nr.1777/A din 6.10.2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, a fost schimbată, în tot, sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate şi precizate de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii B. și C. S-a admis cererea de intervenţie formulată de D.

            Prin decizia civilă nr.2950 din 3.04.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanţii B. şi C. împotriva hotărârii instanţei de apel, care a fost casată şi s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de intervenientul D., la aceeaşi curte de apel.

            În rejudecare, prin decizia nr.377/A din 10.09.2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, s-a admis apelul declarat de intervenient, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a reţinut cauza, spre judecare în fond, la Curtea de Apel.

            Prin decizia civilă nr.91 din 22.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii testamentari B. şi C. împotriva pârâţilor iniţiali, precum şi a pârâţilor J., K., G. şi L., pronunţându-se aceeaşi soluţie ca şi cea pronunţată prin sentinţa anulată, mai puţin în ceea ce priveşte radierea dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului - Întreprindere Naţionalizată I.P.G.I.L. din CF individuală x7 de sub B 2.

            În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că E. şi soţia sa, născută F., au fost proprietarii imobilului situat în Arad înscris în CF x9 cu nr. top. x0/b, dreptul lor fiind înscris în CF sub B 5, 6. După decesul soţului, soţia a fost înscrisă cu succesiunea acestuia, sub B 7.

            Din cauza situaţiei politice existente în România, în timpul celui de-al doilea război mondial, I., fiind de naţionalitate evreiască, a fost nevoită să încheie operaţiuni fictive de vânzare-cumpărare pentru imobil, cu salariaţi ai Întreprinderii X., întreprindere fondată de antecesoarea  reclamantei.

            La 17.07.1941, imobilul a fost vândut lui G., care era salariat al Fabricii X. şi ulterior, în 1942, s-a restabilit situaţia de carte funciară, prin aplicarea art.1 din Legea nr.254/1941, care prevedea că „imobilele urbane care sunt proprietatea evreilor, persoane fizice sau societăţi evreieşti, intră de plin drept în patrimoniul statului de la data publicării decretului-lege de faţă”.

            Aplicarea actului normativ menţionat presupunea interzicerea înstrăinării imobilelor aflate în această situaţie către alte persoane.

            În cartea funciară, sub B 10, apare înscrisă, la 5.10.1942, măsura restabilirii situaţiei juridice anterioare, la cererea Centrului Naţional de Românizare - Comisia Specială instituită conform art.124 din Legea nr.398/1941, şi se reînscrie dreptul de proprietate al cumpărătorului G., iar, sub B 14, la 20.07.1943, apare înscris dreptul de proprietate al cumpărătorului H., care, la rândul său, era salariat al Fabricii X.

            Din actele dosarului, rezultă că proprietara I. a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împiedica preluarea imobilului de către stat, în cadrul măsurilor antievreieşti luate în acea perioadă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare, prin care imobilul a fost vândut cumpărătorului G., a fost autentificat chiar la 27.03.1941, dată la care a fost adoptată Legea nr.254, publicarea legii a avut loc cu o zi mai târziu; evreii erau supuşi unor presiuni prevăzute în Decretul nr.3347/1940, la care face  referire chiar Legea nr.254. Pentru a evita o astfel de preluare a imobilului de către stat, I., ca şi alţi evrei, a încheiat contracte fictive  cu  cetăţeni de naţionalitate română, pe care i-a considerat de încredere.

            Moştenitorii lui G. recunosc că antecesorul lor nu avea posibilitatea să cumpere acest imobil şi că niciodată nu s-a simţit proprietarul bunului, dar a dorit să o ajute pe I., la a cărei întreprindere a lucrat, motiv pentru care a şi fost arestat.

            Ulterior, prin alte acte normative, situaţia de carte funciară a fost restabilită, imobilul s-a întors la I., apoi, s-a restabilit situaţia de carte funciară în baza Legii nr.398/1941, în favoarea lui G.; în 1943, G., tot pentru a  salva proprietatea I., a vândut acest imobil lui H.

            În dosarul Curţii de Apel Timişoara, pârâtul J. confirmă existenţa simulaţiei  din contractele întocmite în 1941 şi 1943, arătând că bunicul său nu a fost proprietarul acestui imobil şi nici vânzătorul său real.

            Apartamentul nr.4, pentru care se poartă prezentul litigiu, a fost sediul social al firmei X. şi a fost preluat de către stat prin naţionalizare, în baza Legii nr.119/1948; în consecinţă, naţionalizarea a avut un alt temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.

            Naţionalizarea apartamentului în discuţie s-a efectuat odată cu naţionalizarea întregii Întreprinderi X., apartamentul fiind înscris în CF x7,  în proprietatea Statului Român, ca urmare a naţionalizării.

            Este adevărat că, prin decizia civilă nr.115/2002 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia civilă, s-a restituit, în natură, intervenientului D.,  imobilul din CF colectivă x6,  CF individuală x7 şi CF individuală x8. Apartamentul în litigiu a fost, însă, naţionalizat în temeiul Legii nr.119/1948, odată cu Întreprinderea X.

            Şi contractul încheiat cu H. a fost tot un contract fictiv, pentru a se salva averea I., împrejurare ce rezultă din declaraţiile de martor, aflate la dosar.

            De altfel, intervenientul nu a reuşit să dovedească susţinerile sale referitoare la faptul că H. a devenit proprietarul bunului în 1943, pe baza unei cumpărări reale, iar actele pe care le-a depus, în sensul că, din 1921, imobilul a fost închiriat de H., au fost înlăturate, de vreme ce acesta a devenit proprietar în 1943.

            În concluzie, faţă de materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că, între părţi, a existat o simulaţie a actelor întocmite, că niciodată intenţia antecesoarei reclamantei nu a fost de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului şi, prin urmare, statul nu are un titlu valabil asupra imobilelor reprezentate.

            A., reclamanta din acest dosar, a decedat în timpul procesului şi, în cauză, au fost introduşi moştenitorii săi, B. şi C., care au înţeles să continue acţiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta a solicitat să se constate trecerea abuzivă, în proprietatea statului, a apartamentului nr.4 şi restituirea bunului în natură.

            În baza art.1175 C.civ., s-a constatat simulaţia asupra contractelor întocmite în 1941 şi 1943, şi, prin urmare, că trecerea apartamentului nr.4 în proprietatea statului, în baza Legii nr.119/1948, a fost nelegală.

            Mai mult, reclamanta era acţionară la Întreprinderea X., din tabelul aflat la dosarul de fond rezultând că aceasta deţinea un număr de 660 acţiuni la societatea respectivă; ca atare, nu intra în categoria persoanelor prevăzute de Decretul nr.92/1950.

            Preluarea apartamentului s-a făcut de la o persoană care nu era proprietarul real, în speţă, fiind incidente dispoziţiile art.1 alin.(3) din Normele de aplicare a Legii nr.112/1995, modificate prin H.G. nr.11/1997, astfel că reclamanta a chemat în judecată şi Statul Român, pentru ca sentinţa să-i fie opozabilă.

            Ca urmare a desfiinţării contractelor simulate, instanţa a dispus şi restabilirea situaţiei de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului, radierii dreptului de administrare al Oficiul Judeţean de Cadastru şi intabulării, în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantei.

            Cererea de intervenţie formulată de D. a fost respinsă, întrucât antecesorul acestuia a devenit proprietar în baza unui act simulat, intervenientul neputând dobândi, în proprietate, un bun cu privire la care autorul său nu mai era proprietar.

            Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi C., precum şi pârâtul intervenient D., ambele recursuri fiind respinse prin decizia nr.2803 din 6.05.2010 pronunţată de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

            Împotriva hotărârii instanţei de recurs a formulat contestaţie în anulare D., admisă prin decizia nr.7067 din 12.10.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, care a dispus anularea deciziei contestate şi fixarea termenului de judecată a recursurilor declarate în cauză.

            În urma rejudecării, prin decizia nr.4676 din 20.06.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, s-au respins ambele recursuri, ca nefondate.

            Împotriva acestei din urmă decizii s-a formulat contestaţie în anulare de către D., cale de atac respinsă prin decizia nr.3494 din 20.06.2013 a aceleiaşi instanţe.

            D. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr.91/2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, în temeiul art.322 pct.5 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei civile nr.20/2005 pronunţată de Tribunalul Arad şi, respingerii acţiunii formulate de reclamanţi, ca nefondate, precum şi instituirea unui sechestru asigurător asupra imobilului în litigiu.

În motivare, revizuentul a arătat că, deşi, în cauză, nu a existat nicio probă pertinentă în acest sens, acţiunea a fost admisă, iar instanţele au considerat dovedită simulaţia, în lipsa contraînscrisului secret, care să ateste voinţa reală a părţilor şi chiar a vreunui martor care să o confirme.

A susţinut, în continuare, că, în cursul lunii iunie 2013, a aflat despre existenţa unui testament care ar infirma, cu totul, calitatea de moştenitor a defunctei A. de pe urma defunctei I. şi, abia în august 2013, a reuşit să ia legătura cu M. (una dintre persoanele păgubite din localitatea Nadăş), care a împuternicit-o pe avocat N. să obţină o copie a acestui testament din dosarul nr. x/243/2013 al Tribunalului Arad, copie eliberată la 27.08.2013.

Testamentul este incident în cauză sub patru aspecte:

          1. În primul rând, I. face referire expresă la imobilul in litigiu si lămureşte, în mod clar, natura actului juridic prin care a fost transmis acesta, ca fiind o vânzare pură şi simplă, nu o simulaţie, după cum susţin intimaţii-reclamanţi. Astfel, pe ultima filă a testamentului, defuncta stipulează fără dubiu: „casa mea din Arad, am vândut-o în timpul regimului lui Hitler d-lui H. din Lipova. În cazul în care se dovedeşte ca dl. H. nu a plătit valoarea totala a casei, moştenitorii mei vor putea cere de la el restituirea casei, potrivit legii de restituire. În cazul în care va reieşi că dl. H. a plătit valoarea totală, moştenitorii mei se vor distanţa de cererea de restituire a casei”. În consecinţă, este evident că vânzarea nu a fost una fictivă, aspect declarat de către defunctă, astfel încât acţiunea în simulaţie promovată de moştenitorii ei, care nici măcar nu erau în viaţă la data vânzării, deci, nu puteau să cunoască vreun amănunt legat de aceasta, este pe deplin nefondată. La paragraful anterior din testament, defuncta declară că proprietatea din Nadăş a fost doar transcrisă oficial pe numele lui O. şi urmează să fie împărţită între moştenitorii săi. Or, dacă şi imobilul în litigiu ar fi fost doar transcris, nu vândut lui H., defuncta nu ar fi avut nicio problemă să menţioneze acest aspect în testamentul său.

         2. În al doilea rând, la pct. 2 al testamentului, defuncta supune acest testament legilor israeliene şi, raportat la locul decesului, Israel, calitatea succesorală a defunctei reclamante A. de pe urma I. nu a fost legal stabilită de notarul public P.. Chiar în lipsa acestei dispoziţii testamentare exprese, conform art.66 lit. a din Legea nr.105/1992, succesiunea trebuia dezbătută la locul decesului defunctei, în Israel.

         3. În al treilea rând, defuncta Q., pe care se presupune doar că o moşteneşte defuncta A., nu

figurează printre cei 14 moştenitori instituiţi, ca atare, prin testament. Deci, este evident că prezenta acţiune a fost promovată de o persoană fără calitate succesorală şi, în consecinţă, procesual-activă.

   4. În ultimul rând, testamentul este cu sarcini instituite succesorilor, care aveau obligaţia de a plăti legate în cuantum de 4.500 dolari, precum şi de a achita cheltuielile de înmormântare ale defunctei şi de ridicare a unei pietre funerare, cuantumul acestora fiind stabilit de către defunctă la 1.000 dolari.

      În raport de aceste aspecte, revizuentul susține că acest nou înscris are un rol important în stabilirea calității succesorale a reclamanţilor, cât și asupra fondului cauzei de constatare a simulației.

      În ceea ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., menţionează că înscrisul datat 19.05.1955 exista la data pronunțării hotărârii atacate, dar nu a putut fi prezentat în instanță, fiind reținut de partea adversă, care nu avea niciun interes să-l depună în dosarele de revendicare.

      Referitor la termenul de exercitare a căii de atac, a respectat prevederile art.324 pct.4 din acelaşi cod, copia testamentului fiind comunicată apărătorului revizuentului la 27.08.2013 de către Tribunalul Arad, iar cererea de revizuire fiind depusă la 28.08.2013.

Prin decizia nr.7/A din 23.01.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, s-a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire (invocată pentru considerentul că decizia atacată nu evocă fondul) şi a fost respinsă, ca tardivă, această cerere.

      Soluţia Curţii de Apel a fost infirmată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, care, prin decizia nr.2532 din 02.10.2014, a admis recursul declarat de revizuent, a casat decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării cererii de revizuire, constatând că această cerere a fost formulată în termen, cu respectarea dispoziţiilor art.324 alin.(1) pct.4 C.proc.civ.

Prin decizia nr.30 din 19.02.2015, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de D. împotriva deciziei civile nr.91/2009 pronunţată de aceeaşi instanţă.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că motivul de revizuire fundamentat pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ. este incident în cazul în care, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

            În acest sens, revizuentul invocă un testament pretins olograf, întocmit de defuncta I., născută F., cu ultimul domiciliu cunoscut în Sanatoriul X. din Ierusalim, dar redactat la Tel Aviv, la 19.05.1955, şi aflat în depozit la Notarul Public R. din Geneva.

            În probaţiune, în timpul rejudecării, Curtea a solicitat prezentarea, în original, a testamentului de către revizuent, dat fiind faptul că, la dosar, fuseseră depuse trei traduceri din limba germană, însă acestea reprezentau tot atâtea variante diferite, în particular cu privire la litera f din testament.

            De asemenea, tot în probaţiune, la solicitarea instanţei, a fost ataşat certificatul de calitate de moştenitor nr. x din 31.01.2003 emis de BNP P., în dosarele succesorale nr. x-x1-x2/2002, certificat care nu a fost desfiinţat, anulat sau constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi care atestă calitatea de moştenitor legal, de pe urma defunctei I., născută F., a antecesoarei intimaţilor B. și C., A., născută S., în calitate de strănepoată de soră. 

            În ceea ce priveşte incidenţa art.322 pct.5 C.proc.civ., potrivit unei jurisprudenţe şi doctrine unanime şi consolidate, înscrisul nou, pentru a fi apt să conducă la revizuirea unei soluţii definitive, trebuie să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie a fi confirmat, validat sau ratificat prin alte mijloace de probă; revizuirea nu poate fi primită, în cazul prevăzut de textul de lege menţionat,  în baza unui început de dovadă scrisă, deoarece acesta ar presupune completarea probei.

            Tot potrivit interpretării jurisprudenţiale şi doctrinare a art.322 pct.5 C.proc.civ., înscrisul doveditor trebuie să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut şi înfăţişat instanţei care a judecat fondul, atunci soluţia dată litigiului ar fi fost radical diferită în raport cu soluţia supusă revizuirii.

            Aceste condiţii, pe lângă altele, trebuie să fie îndeplinite cumulativ, pentru ca o cerere de revizuire întemeiată pe art.322 pct.5 C.proc.civ. să poată fi invocată cu succes.

            Or, din această perspectivă, între textele înscrisurilor care reprezintă traducerea în limba română a testamentului redactat cu maşina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, depuse succesiv la dosar, există diferenţe de traducere a unor pasaje.

Astfel, la cererea de chemare în judecată, revizuentul a anexat fotocopia simplă a unui înscris ce reprezintă traducerea din limba germană în limba română, executată de traducătoarea autorizată T., a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”, aflat în dosarul nr. x/246/2013 al Tribunalului Arad, în care D. nu a avut calitatea de parte. 

Înscrisul aflat la acel dosar constituia şi el tot o fotocopie simplă a unui înscris cu acelaşi

conţinut, depus la dosarul respectiv de intervenienta U., care, la rândul său, îl primise prin fax de la cabinetul avocatului V. din Arad, aşa cum rezultă din imprimarea numărului faxului pe partea superioară a fiecărei pagini.

În ultimele trei rânduri ale alineatului ultim din pagina nr.4 a înscrisului care conţine traducerea în limba română a pretinsului testament, dactilografiat în limba germană, există următoarea consemnare a declaraţiei pretinşilor martori, W. şi Y., care ar fi asistat la redactarea testamentului de către autoarea sa: „în continuare adeverim că doamna I., născută F., a declarat în prezenţa noastră neîntreruptă că documentul de mai sus conţine Testamentul ei şi a redactat acest document  în prezenţa şi în faţa noastră”.

            Însă, traducerea ultimelor trei rânduri ale textului exemplificat mai sus este prezentată diferit în înscrisurile depuse ulterior la dosar.

Ulterior, revizuentul, după ce a luat cunoştinţă de obiecţiunile expuse de intimaţi prin întâmpinare, cu privire la pretinsul testament pe care-l anexase cererii de chemare în judecată, a mai depus la dosar, la termenul de judecată din 23.01.2014, o fotocopie a fotocopiei înscrisului redactat la maşina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, însoţită de o fotocopie a traducerii în limba română a fotocopiei de pe fotocopia înscrisului redactat la maşina de scris, în limba germană, realizată de traducătoarea autorizată Z.

Traducerea în limba română a ultimelor patru rânduri ale alin. ultim din pagina nr. 3 a textului redactat în limba germană are următorul conţinut: „Totodată certificăm faptul, că doamna I., născută F. a declarat în prezenţa noastră neîntreruptă, că documentul de mai sus conţine testamentul dânsei şi a semnat personal fiecare pagină a documentului de mai sus în prezenţa şi în faţa noastră, fără orice constrângere şi influenţare”.

Ulterior, în şedinţa de judecată din 04.12.2014, în rejudecare după casare, revizuentul a depus, din nou, la dosar, fotocopia emisă de notarul R. din Geneva de pe înscrisul redactat cu maşina de scris, în limba germană, intitulat „MEIN TESTAMENT”, însoţită de o traducere a acesteia în limba română, realizată de traducătorul A.A., care menţionează: „De asemenea mărturisim că d-na I., născută F., a declarat cele de sus în prezenţa noastră neîntreruptă că acest document conţine testamentul ei, şi că a semnat cu mâna ei fiecare pagină” a pretinsului testament.

În acest context, Curtea a constatat că, între traducerile în limba română a ultimelor trei rânduri ale alin. ultim de la pagina nr.3 a pretinsului testament redactat în limba germană, executate de traducătorii enumeraţi mai sus, există diferenţe de esenţă, constând în aceea că, în textul prezentat de traducătoarea T., se menţionează declaraţia martorilor în sensul că pretinsa autoare a înscrisului ce conţine testamentul acesteia l-a redactat cu mâna ei, fără să se consemneze declaraţia autoarei că ea a semnat vreo filă a acelui înscris, pe când, în textul prezentat de ceilalţi doi traducători, se consemnează declaraţia martorilor că pretinsa autoare a declarat în prezenţa lor că a semnat fiecare filă a înscrisului ce conţine testamentul ei, fără să se menţioneze şi declaraţia martorilor că pretinsa autoare l-a şi redactat ori că pretinsa autoare ar fi declarat că ea l-a şi redactat.

Apoi, se constată că, între traducerile în limba română ale penultimului alineat de la pagina nr.3 a înscrisului ce conţine textul redactat cu maşina de scris, în limba germană, a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”, există deosebiri, constând în aceea că, în textul prezentat de traducătoarea T., s-a consemnat declaraţia martorilor că „am compărut în calitate de martori la redactarea actului privind ultima sa voinţă”, pe când, în textul prezentat de traducătoarea Z., s-a consemnat declaraţia martorilor că „ne-am prezentat la dorinţa doamnei I., născută F., în prezent domiciliată în Ierusalim, Israel, cunoscută de noi personal, pentru a acţiona în calitate de martori la testamentul dânsei”, iar, în textul prezentat de traducătorul A.A., s-a consemnat declaraţia martorilor că „ne-am prezentat la dorinţa personală a d-nei I., născ. F., persoană cunoscută nouă, domiciliată actualmente în Ierusalim, ca să fim martori la ultimele ei dispoziţii testamentare”, în textele prezentate de aceşti doi din urmă traducători nefăcându-se referire la prezenţa lor la „redactarea testamentului”.

Curtea a mai notat şi faptul că, în toate traducerile în limba română depuse la dosar, menţionate mai sus, se ignoră unele particularităţi ale aşezării în pagină a tuturor elementelor grafice ale textului din limba germană, reprezentat de alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului intitulat „MEIN TESTAMENT”.

Astfel, în alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului dactilografiat în limba germană, ce se pretinde a conţine testamentul lăsat de dispunătoarea I., textul dactilografiat este întrerupt, spaţiul gol fiind marcat cu puncte pe a doua jumătate a rândului 2 şi pe o parte din rândul 3, iar, peste puncte, apare scris de mână numele „B.B.. Avocat” în rândul 2 şi „Tel-Aviv” în rândul 3, fără ca pretinşii martori menţionaţi în înscris să certifice aceste modificări. De asemenea, nu este certificată de pretinşii martori menţionaţi în înscris nici tăierea cu cerneală a numelui C.C., redactat cu maşina de scris pe primul rând al alineatului penultim de la pagina nr.3 şi scrierea cu mâna deasupra a numelui W.

Mai apoi, în înscrisurile care reprezintă traducerea în limba română a textului indicat mai sus nu se menţionează şi nici nu se reproduc întreruperea textului dactilografiat de pe rândurile 2-3 şi completarea spaţiului cu scriere de mână sau modificarea cu scriere de mână de pe rândul 1, iar, dacă unele traduceri au încercat să facă acest lucru, au făcut-o doar parţial.

Prin urmare, Curtea, însuşindu-şi concluziile intimaţilor, a constatat că niciuna dintre traducerile pretinsului testament din limba germană în limba română nu poate fi utilizată ca probă în instanţă, din cauza incertitudinii cu privire la conţinutul lor real, creată prin diferenţele de traducere dintre ele, semnalate mai sus.

Curtea a mai constatat că, în niciuna dintre traducerile prezentate instanţei de revizuire, nu se consemnează declaraţia martorilor că testamentul lăsat de I. a fost redactat cu maşina de scris, astfel că referirile din toate cele trei variante de traducere la faptul că testatoarea a redactat personal testamentul urmează a fi reţinute ca dovezi ale faptului că înscrisul care conţine testamentul trebuie să aibă un scris de mână, situaţie care trebuie să conducă la concluzia că înscrisul redactat cu maşina de scris, în limba germană, depus la dosar în copie, nu constituie o copie a celui real. Astfel, se păstrează echivocul cu privire la veridicitatea acestui testament.

La această concluzie concură şi împrejurarea că notarul elveţian R. din Geneva, care i-a eliberat revizuentului copia legalizată a testamentului redactat cu maşina de scris, în limba germană, nu deţinea originalul testamentului.

De remarcat în această privinţă este şi faptul că, în şedinţa de judecată din 04.12.2014, în rejudecare după casare, revizuentul a depus fotocopia înscrisului redactat în limba franceză intitulat „Ordin de administrare cu privire Ia succesiunea doamnei I.”, care poartă menţiunea emiterii lui de către Tribunalul Regional Tel Aviv-Jaffa, fără ca, în cuprinsul acestui ordin, să se facă menţiunea că i s-a predat executorului şi originalul testamentului în baza căruia s-a emis.

Se poate, astfel, concluziona că originalul testamentului a rămas la Tribunalul Regional Tel Aviv-Jaffa, iar, la notarul din Geneva, nu putea exista un original al testamentului, deoarece nu există nicio dovadă a faptului că testatoarea a redactat mai multe exemplare originale ale înscrisului care conţine testamentul ei.

Prin urmare, rezoluţia aplicată de notarul din Geneva pe copia legalizată pe care i-a eliberat-o revizuentului, că aceasta ar fi „conformă cu originalul”, nu corespunde realităţii, rezoluţia corectă trebuind să fie de „conformitate a copiei cu înscrisul aflat în depozitul notarului”.

            Curtea şi-a însuşit şi argumentul potrivit cu care copia înscrisului redactat cu maşina de scris, în limba germană, dovedeşte că înscrisul original, chiar dacă ar arăta, în realitate, în forma prezentată prin copia depusă la dosar, a fost un înscris sub semnătură privată, a cărui veridicitate ar trebui să fie admisă pe baza declaraţiilor de confirmare date de către martorii înscrişi în cuprinsul său; însă, menţionarea prezenţei acestor martori, la momentul redactării testamentului, este generatoare de suspiciuni, deoarece, din forma de redactare a actului, rezultă că martorii nu au fost prezenţi la acel moment.

Astfel, în alin. penultim de la pagina nr.3 a înscrisului dactilografiat în limba germană, ce se pretinde a conţine testamentul lăsat de dispunătoarea I., textul dactilografiat este întrerupt, spaţiul gol fiind marcat cu puncte pe a doua jumătate a rândului 2 şi pe o parte din rândul 3, iar, peste puncte, apare scris de mână numele „B.B. Avocat” în rândul 2 şi „Tel-Aviv” în rândul 3, fără ca pretinşii martori menţionaţi în înscris să certifice aceste modificări.

De asemenea, nu este certificată de pretinşii martori menţionaţi în înscris nici tăierea cu cerneală a numelui C.C., redactat cu maşina de scris pe primul rând al alineatului penultim de la pagina nr.3 şi scrierea cu mâna deasupra a numelui W., iar scrierea cu mâna a numelui W. este evident diferită de scrierea cu mâna a numelui „B.B.. Avocat” şi „Tel-Aviv” de pe rândurile următoare ale aceluiaşi alineat, împrejurare ce dovedeşte atât faptul că numele acestora a fost completat după redactarea actului cu maşina de scris şi că ei nu au fost prezenţi în momentul redactării, precum şi faptul că scrierea numelui martorilor a avut loc la date diferite pentru fiecare dintre ei, contrazicându-se, astfel, şi menţiunea din testament că ambii martori ar fi fost prezenţi deodată şi tot timpul la scrierea acestuia de către dispunătoarea I.

Prin urmare, aceste completări ale spaţiilor libere cu numele martorilor, nefiind certificate în condiţiile legii, nu pot fi luate în considerare; în acest caz, dispare şi atestarea de către martori a faptului că înscrisul redactat în limba germană a fost scris şi semnat de către autoarea menţionată în el, actul neproducând, astfel, niciun fel de efecte, în condiţiile în care nu există dovada că a fost semnat de către pretinsa autoare a lui, potrivit legii române aplicabile în caz de succesiuni, respectiv Codul civil de la 1865.

Curtea a mai constatat că este exclusă legalitatea legalizării de către notarul public a copiei de pe acesta, potrivit dispoziţiilor art.311 alin.(3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul nr.2333/C/2013, care prevede că „nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conţin corecturi, ştersături, adăugări, cuvinte tăiate sau alte particularităţi, dacă nu sunt confirmate prin semnătura şi sigiliul autorităţii care le-a întocmit”; în consecinţă, înscrisul redactat în limba germană cu maşina de scris nu poate fi invocat de către revizuent ca un înscris doveditor valabil.

Depunerea la biroul notarial din Geneva a înscrisului sub semnătură privată care ar conţine testamentul dispunătoarei I., lipsit de veridicitate în ceea ce priveşte redactarea şi semnarea lui de către persoana înscrisă în el, nu a transformat înscrisul dintr-un înscris sub semnătură privată într-un înscris autentic, aşa cum încearcă revizuentul să prezinte copia legalizată emisă de notarul din Geneva, şi nu-i aduce acestuia un plus de credibilitate.

Dacă notarul elveţian ar fi emis un alt act pe baza lui, în urma verificării personale a veridicităţii şi credibilităţii lui, atunci înscrisul primit ar fi căpătat o credibilitate prin păstrarea lui de către notar, însă notarul nu a mai emis niciun alt act pe baza respectivului înscris, ci acesta i s-a predat pur şi simplu doar pentru depozitare, veridicitatea lui urmând să fie verificată după criterii străine împrejurării că el se află acum în depozitul notarului.

Nu în ultimul rând, Curtea a mai constatat că ceea ce reprezintă copia legalizată de notarul din Geneva nu are, nici ea, valoarea unei dovezi cu înscrisuri, deoarece notarul nu putea deţine decât copia legalizată a acelui înscris, originalul rămânând la Tribunalul din Geneva sau la cel din Tel Aviv; or, potrivit art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., copiile copiilor înscrisurilor autentice nu au nicio valoare.

În ceea ce priveşte relevanţa testamentului, Curtea a observat prevederea de la pct.3 lit. f din testament, unde există o stipulaţie care conţine indicarea a doi moştenitori testamentari: „Doamna D.D. a decedat între timp, aşadar copiii ei: d-na A. născută S., domiciliată în Arad şi E.E. domiciliat în Budapesta...”.

Stipulaţia testamentară de mai sus o vizează şi pe autoarea intimaţilor, A., deoarece conţine elemente de identificare a ei după reguli specifice practicii funcţionăreşti austro-ungare, respective maghiare, potrivit cu care s-a utilizat obiceiul de a identifica o femeie căsătorită numai după numele soţului, aspect valabil în Ungaria şi la această dată.

Referirea, în testament, la decesul persoanei cu numele D.D. o vizează pe mama autoarei reclamanţilor, A., iar autoarea intimaţilor are numele de A. după soţul ei, aşa cum rezultă din certificatul ei de căsătorie; din acelaşi certificat, rezultă că numele ei dinainte de căsătorie a fost S.

Persoana „născută S.”, indicată în testament, este autoarea intimaţilor, A., identificată, însă, cu numele de familie S., dinaintea căsătoriei ei, şi cu diminutivul prenumelui ei.

Potrivit aceleiaşi practici administrative, autoarea intimaţilor a mai fost identificată în testament şi după calitatea ei de soţie a lui F.F., respectiv „d-na F.F., născută S.”, acest mod de identificare fiind realizat prin indicarea numelui de familie al soţului şi a diminutivului soţului acesteia.

Concluzionând, Curtea a constatat că testamentul invocat de către revizuent nu poate fi primit ca înscris doveditor, în sensul prevăzut de art.322 pct.5 C.proc.civ., în forma înscrisului redactat cu maşina de scris, în limba germană, la 19.05.1955, prezentat ca fiind testamentul lăsat de I., deoarece nu s-a dovedit că acesta a fost scris şi semnat de către testatoare în forma în care s-a depus la dosar, iar conţinutul său şi alte împrejurări, menţionate mai sus exclud veridicitatea actului, mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Totodată, Curtea a stabilit că, în procedura revizuirii, nu are căderea să verifice legalitatea predării moştenirii legale a autoarei intimaţilor, A., prin prisma prevederilor pretinsului testament, deoarece a fost respinsă, în mod irevocabil, acţiunea revizuentului, prin care acesta a atacat certificatul de moştenire legală eliberat autoarei A., după antecesoarea sa de drept, I., operând excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.10095/2011 a Judecătoriei Arad, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.27/2012 a Tribunalului Arad.

Pe de altă parte, instanţa de revizuire ar depăşi limitele obiectului cererii de chemare în judecată, fixate de revizuent, deoarece, iniţial, acesta a invocat înscrisul ca o probă a susţinerii că autoarea A. nu a fost urmaşa dispunătoarei I. şi că, din acest motiv, actele prin care A. i-a instituit pe intimaţi ca legatarii ei universali nu ar fi fost valabile, precum şi că dispunătoarea I. a menţionat, în testament, că şi-a vândut imobilul din Arad, cumpărătorului H., care, la rândul lui, a lăsat bunul, prin testament, revizuentului, menţiune ce ar contrazice statuarea din decizia atacată cu revizuire, potrivit căreia actul prin care H. a cumpărat acel imobil a fost simulat.

Curtea a mai reţinut că, prin  notele depuse la dosar în şedinţa de judecată de la 04.12.2014, revizuentul a precizat că nu a invocat acel testament pentru a contesta, în instanţă, calitatea autoarei sale, A., de moştenitoare a dispunătoarei I., ci numai pentru a dovedi, pe temeiul lui, că vânzarea a operat între proprietara I. şi cumpărătorul H. şi că această vânzare a fost reală, conform menţiunii exprese a dispunătoarei, cuprinsă în testament, nu simulată, cum s-a reţinut în decizia atacată; revizuentul a accentuat că, prin referirea la inexistenta calităţii autoarei A., de succesoare a dispunătoarei I., nu a urmărit altceva decât ca „instanţa să aibă o imagine completă a tuturor elementelor cauzei”.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse mai sus, Curtea a constatat că testamentul invocat de către revizuent ca act nou nu este apt să conducă, în condiţiile art.322 pct.5 C.proc.civ., la revizuirea deciziei nr.91/2009 a Curţii de Apel Timişoara, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de a avea forţă probantă prin el însuşi şi, totodată, de a fi un înscris determinant, care să poată răsturna soluţia definitivă pronunţată în cauză.

Prin urmare, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de D. împotriva deciziei civile sus-menţionate şi a dispus obligarea acestuia să plătească intimaţilor B. şi C. suma de 7.466,02 lei cheltuieli de judecată în revizuire, reprezentând costuri transport avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul D., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul încuviințării cererii de revizuire, schimbării deciziei atacate şi respingerii acţiunii în declararea simulației, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine pricinii şi s-a pronunţat cu greşita aplicare a textelor legale incidente în cauză – art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ.

1. Art.304 pct.7 C.proc.civ.

În ce priveşte motivele contradictorii şi străine de natura pricinii, instanța de apel a reţinut incidenţa, în cauză, a art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., conform căruia copiile copiilor înscrisurilor autentice nu au nici o valoare. Or, cu două paragrafe anterior, aceeaşi instanţa reţinea, în mod corect, caracterul olograf al testamentului, după ce impută, în mod nereal, recurentului faptul că a încercat să-i confere acestuia caracter de act autentic, prin simpla păstrare în depozitul unui notar. În consecinţă, dacă instanța a reţinut caracterul olograf al testamentului, caracter susţinut, în mod constant, şi de către recurent, încă de la data introducerii cererii de revizuire, motivarea deciziei pe un text de lege ce reglementează înscrisurile autentice reprezintă contrarietate de motive.

În al doilea rând, instanţa motivează, pe pagini întregi, calitatea succesorală a intimaţilor B. și C. de pe urma defunctelor I. şi A., cu redarea întregului arbore genealogic, precum şi dezbaterea succesorală finalizată prin certificatele de moştenitor nr. x, x1 şi x2/2003 autentificate de BNP P. Scopul acestei naraţiuni este de a constata, în final, că recurentul nu are calitatea de a promova cererea de revizuire, deoarece o acţiune în constatarea nulităţii certificatelor de moştenitor menţionate s-a respins, irevocabil, în dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad şi că instanţa nu are căderea de a verifica legalitatea moştenirii defunctei A. în baza testamentului. Or, în decizie, instanţa reţine că „prin notele de şedinţă din 04.12.2014, revizuentul a precizat că nu a invocat acel testament pentru a contesta, în instanţă, calitatea de moştenitor a autoarei intimaţilor, defuncta A., ci numai pentru a dovedi, în temeiul actului, că vânzarea a operat intre defuncţii I. şi H. şi a fost una reală”. În aceste condiţii, motivele privind arborele genealogic al familiei şi legalitatea moştenirii sunt cu totul străine de natura pricinii, care vizează constatarea caracterului real, nu simulat, al vânzării imobilului, în baza clauzei testamentare menţionate. Pe de altă parte, motivul este şi în totală contradicţie cu cel în care instanţa reține acest obiect extrem de clar al cererii de revizuire şi, cu toate acestea, insistă, în continuare, pe temele amintite.

Ultima contradicţie de motive o reprezintă cea potrivit căreia testamentul ar fi primit credibilitate prin simpla păstrare de către notar, doar dacă notarul ar fi emis, ulterior, un alt act în baza testamentului. Or, în condiţiile în care un astfel de alt act nu a fost emis de către notar, simpla deţinere nu conferă plusul de credibilitate necesar pentru ca înscrisul să poate constitui temei al cererii de revizuire, în baza art.322 pct.5 C.proc.civ.. Această motivare vine în totală contradicţie cu cea în care se reţine că „se poate, astfel, concluziona că originalul testamentului a rămas la Tribunalul Tel Aviv Jaffa, iar, la notarul din Geneva, nu putea exista un alt original”. Or, instanţa nu se poate decide, la un paragraf conchide că originalul se află în Tel Aviv, pentru ca, ulterior, să constate că originalul poate exista şi la notarul din Geneva, dar fără credibilitate. Această motivare este în contradicţie şi cu cea din paragraful anterior, în care tot instanţa reţine că revizuentul a depus copia „Ordinului de administrare cu privire la succesiunea doamnei I.”, ordin emis tocmai în baza acestui testament. Deci, chiar dacă nu există un act ulterior emis de notarul public, există un act ulterior emis de un tribunal în baza acestui testament, astfel încât, potrivit acestei raţiuni a instanţei, credibilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind în afara oricărui dubiu.

Mai mult, în această manieră de motivare a deciziei, instanţa şi-a depăşit, cu mult, atribuţiile, ajungând, implicit, să acuze de fals un notar din Geneva. Astfel, în opinia instanţei, notarul minte atunci când atestă, în încheierea de legalizare, că aceasta copie este conformă cu originalul din depozitul biroului notarial. Mai mult, instanţa îi sugerează notarului că încheierea trebuia să fie „de conformitate a copiei cu înscrisul aflat în depozitul notarului”. Pentru a afirma, cu atâta siguranţă, că notarul nu deţine originalul şi face menţiuni care nu corespund realităţii, instanţa trebuia să fi efectuat o verificare a acestor împrejurări, la care, în virtutea rolului activ, era chiar obligată, dacă avea asemenea dubii.

  2.   Art.304 pct.9 C.proc.civ.

Instanţa a aplicat, în mod greşit, o serie de texte de lege incidente în cauză.

În primul rând, s-a aplicat greşit art.322 pct.5 C.proc.civ., Curtea de Apel reţinând că un înscris sub semnătura privată nu poate fi reţinut în cauză, deoarece este necesară confirmarea martorilor semnatari pentru deplina veridicitate. Or, instanţa adaugă, practic, la lege, deoarece textul legal nu face nicio distincţie între înscrisurile sub semnătura privată şi cele autentice.

Un alt text legal aplicat eronat este art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., care nu este incident, pentru argumentele deja arătate în cererea de recurs.

Texte legale aplicate greşit sunt şi art.183 şi art.184 C.proc.civ., potrivit cărora, atunci când se defăimă înscrisul ca fals, instanţa este obligată fie să suspende judecata, înaintând dosarul procurorului, fie să cerceteze falsul atunci când fapta penală s-a prescris. Or, deşi intimaţii au declarat, expres, că actul este fals, Curtea de Apel nu s-a conformat acestor texte legale, ci s-a limitat să își „însuşească concluziile intimaţilor şi să constate că niciuna dintre traducerile pretinsului testament, din limba germană în limba română, nu poate fi utilizată ca probă în instanţă, din cauza incertitudinii cu privire la conţinutul lor real, datorată diferențelor de traducere dintre ele”. Narează, în continuare, instanţa, semnalând diferențe inclusiv cu privire la aşezarea în pagină, la declaraţiile martorilor semnatari ai testamentului, pe care, ca în cazul notarului, îi acuză că au declarat aspecte nereale atunci când au menţionat că defuncta I. a semnat testamentul în faţa lor, precizând că toate clauzele reprezintă ultima ei dorinţă. Instanţa cunoaşte, din nou, că, în anul 1955, acest testament nu putea fi scris la maşină, ci de mâna testatoarei, iar martorii nu declară adevărul şi, cu toate aceste suspiciuni de fals, nu face aplicarea textelor legale amintite sau, cel puţin, a art.175 C.proc.civ., care-i permitea să-şi lămurească toate bănuielile, solicitând notarului elveţian depunerea originalului la dosar, pe cheltuiala revizuentului.

Sub acest aspect, recurentul învederează că toate inadvertenţele la care face referire instanţa, însușindu-şi, fără rezerve şi, mai ales, fără verificările legale, punctul de vedere al intimaţilor, reprezintă simple nuanţe ale traducătorilor.

Ultimul text legal încălcat de instanţa de apel îl reprezintă art.166 C.proc.civ., privind puterea de lucru judecat. Curtea a reţinut, ca al doilea motiv de respingere a cererii, incidenţa soluţiei din dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad. Între cele două dosare nu există, însă, nicio legătură, deoarece prezentul dosar are ca obiect, strict, clauza testamentară privind vânzarea imobilului în litigiu, iar celalalt dosar are ca obiect anularea certificatelor de moştenitor, aspect care nu s-a pus în discuţie în prezenta cauză, decât de instanţă, din oficiu.

În final, instanţa de apel a administrat şi probele în mod eronat. Astfel, la termenul de judecată din 22.01.2015, a emis o adresă către BNP P. din Arad, în vederea depunerii la dosar, în fotocopie, a dosarelor succesorale. Ignorând dispoziţia instanţei, notarul a depus doar certificatele de moştenitor emise în aceste dosare succesorale, certificate care sunt, oricum, depuse la dosar de 11 ani, de când datează dosarul de fond. Fără nicio explicaţie, instanţa a revenit asupra adresei, s-a considerat lămurită şi a procedat la soluţionarea cauzei.

De asemenea, instanţa a procedat la restituirea către revizuent a unei serii de înscrisuri, fără să existe vreun temei de drept pentru ca înscrisurile depuse, primite şi numerotate la dosarul cauzei să fie restituite pentru simplul motiv că îi deranjează pe intimaţi. Aceste înscrisuri reprezentau articole de presă, în care era redat stadiul cercetărilor în dosarul penal nr. x/2014 al DNA Timişoara, în care intimaţii B. și C. sunt anchetaţi pentru modul fraudulos în care au dobândit o serie de imobile, inclusiv pe cel în litigiu.

            În probaţiune, recurentul a solicitat emiterea unei adrese către notarul R. din Geneva, în vederea depunerii originalului testamentului, pe cheltuiala părţii, sau analizarea înscrisului pe calea comisiei rogatorii.

            Înalta Curte a încuviinţat recurentului, în temeiul art.305 C.proc.civ., şi a administrat proba cu înscrisuri, respectiv cele care vizau sau aveau legătură cu înscrisul considerat „nou” în cererea de revizuire, respingând aceeaşi probă în ceea ce priveşte actele aferente dosarului nr. x/P/2014 al D.N.A-S.T. Timişoara, raportat la nefinalizarea procesului penal care formează obiectul dosarului indicat şi la inexistenţa vreunei cereri privind acest proces. De asemenea, a respins solicitarea revizuentului de a se verifica, prin intermediul unei comisii rogatorii, în statele Israel şi Elveţia, dacă în dosarul nr. x/1956, respectiv în arhiva notarului R., se află originalul testamentului întocmit de I. în Israel la 19.05.1955, precum şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară dacă judecătorul naţional poate declara ca fiind fals un act care poartă apostila prevăzută de Convenţia de la Haga din 1961.

             În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că cele referitoare la obligaţia Curţii de Apel de a efectua verificări în legătură cu existenţa originalului testamentului în discuţie în depozitul biroului notarului R., cu consecinţa încălcării rolului său activ, sub acelaşi aspect, cele referitoare la omisiunea instanţei de a aplica dispoziţiile art.183, art.184 şi art.175 C.proc.civ., precum şi cele referitoare la administrarea greşită a probelor, inclusiv din perspectiva restituirii unor înscrisuri, vizează ipoteza motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ., iar nu pe cea din art.304 pct.7, respectiv din pct.9, astfel cum a susţinut recurentul. Astfel, partea invocă încălcarea unor forme procedurale, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ., inclusiv sub aspectul principiului rolului activ al instanţei, ceea ce se subsumează pct.-ului 5 din art.304, iar nu chestiuni care să vizeze motivarea deciziei atacate (art.304 pct.7 C.proc.civ.), respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, susceptibilă de încadrare în pct.9 al aceluiaşi articol din Cod.

            De asemenea, şi critica referitoare la aplicarea greşită, în speţă, a dispoziţiilor art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ. vor fi examinate din perspectiva art.304 pct.5 C.proc.civ., întrucât, deşi norma legală se află în cuprinsul Codului civil, are caracter de normă de procedură civilă, fiind edictată în materie de probe.

            Susţinerile referitoare la relevanţa „Ordinul de administrare” privind succesiunea defunctei I., emis de Tribunalul regional Tel-Aviv-Jaffa, pentru credibilitatea înscrisului invocat în cererea de revizuire, precum şi cele referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art.322 pct.5 C.proc.civ., din perspectiva concluziei instanţei în legătură cu necesitatea confirmării înscrisului de către martorii semnatari, vor fi avute în vedere în raport de dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., întrucât reprezintă critici în materie de probe şi de respectare a unor dispoziţii procedurale în domeniul căii de atac de retractare exercitată de recurent.

            Raportat la cele sus-menţionate, analizând decizia recurată din perspectiva art.304 pct.5, 7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.Art.304 pct.7 C.proc.civ.   

            Motivele contradictorii în redactarea unei hotărâri judecătoreşti vizează ipoteza în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, iar, în dispozitiv, instanţa a pronunţat soluţia contrară sau ipoteza în care hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, netemeinicia acestora.

            Motivele străine de natura pricinii reprezintă un viciu al hotărârii constând într-o argumentare care nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii.

            În ceea ce priveşte motivarea contradictorie a hotărârii, determinată de aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., care vizează înscrisurile autentice, în contextul în care Curtea reţine caracterul de înscris olograf al testamentului, critica recurentului nu este întemeiată. Astfel, aplicarea greşită a unui text de lege, sub condiţia ca această critică să fie şi fondată, nu constituie, automat, şi o motivarea contradictorie, atât timp cât, ca şi în litigiul de faţă, considerentele instanţei de revizuire, sub acest aspect, conduc la înlăturarea pretenţiilor revizuentului şi corespund, totodată, soluţiei din dispozitivul deciziei atacate. În realitate, pe lângă chestiunea motivării contradictorii, susţinerile recurentului pun în discuţie incidenţa textului de lege menţionat, care se referă la înscrisurile autentice, în cazul testamentelor olografe, deci, o chestiune de aplicare greşită a legii în materie de probe, motiv de recurs încadrabil în art.304 pct.5 C.proc.civ. Ca atare, susţinerile respective, de altfel, reiterate de recurent în cadrul criticilor menţionate în cadrul pct.-ului 9 din art.304, vor fi analizate din perspectiva pct.-ului 5 din art.304.

            Referitor la expozeul pretins inutil al instanţei în legătură cu calitatea succesorală a intimaţilor B. și C. de pe urma defunctei A. şi a acesteia de pe urma I., care ar constitui, în opinia recurentului, o motivare străină de natura pricinii şi, totodată, contradictorie faţă de cea în care s-a reţinut obiectul cererii de revizuire, nici această critică nu poate fi primită.

            În primul rând, contrar celor arătate de recurent, Curtea de Apel nu a dezvoltat problema succesiunilor respective pentru a justifica lipsa calităţii acestei părţi de a promova cererea de revizuire, întrucât o astfel de argumentare ar fi presupus şi o soluţie corespunzătoare, de respingere a căii de atac ca fiind declarată de o persoană fără calitate procesuală activă, soluţie care nu se regăseşte în dispozitivul deciziei recurate. În realitate, motivarea instanţei sub acest aspect are legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei iniţiale, A., de a formula acţiunea în simulaţie finalizată cu hotărârea atacată cu revizuire, calitate procesuală contestată prin calea de atac de retractare exercitată de recurent.

            Pe de altă parte, argumentarea instanţei sub aspectul succesiunilor în discuţie nu poate fi considerată străină de natura pricinii, de vreme ce se circumscrie examinării motivului nr.3 din cererea de revizuire, în cadrul căruia, aşa cum s-a arătat, recurentul contestă calitatea de moştenitoare şi calitatea procesuală activă a autoarei intimaţilor, A., de pe urma I., în raport de menţiunile din testamentul întocmit de aceasta şi în care nu figurează printre moştenitori, după cum susţine partea, şi Q., „pe care se presupune doar că o moşteneşte” autoarea intimaţilor. Or, analiza motivelor prezentate în cererea de revizuire nu poate constitui, în niciun caz, un viciu de motivare, dimpotrivă, corespunde exigenţelor unei motivări complete a hotărârii judecătoreşti, conform art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.  

            Împrejurarea că, în continuarea argumentării, Curtea de Apel reţine şi poziţia procesuală a recurentului exprimată prin notele depuse în şedinţa de judecată de la 4.12.2014, privind scopul invocării testamentului în cadrul cererii de revizuire, care vizează constatarea caracterului real al vânzării imobilului în litigiu, iar nu calitatea de moştenitor a autoarei intimaţilor, reprezintă un motiv în plus pentru soluţia adoptată de instanţă, iar nu unul străin de natura pricinii. Chiar dacă s-ar aprecia că explicaţiile părţii din notele de şedinţă precizate mai sus, în legătură cu rolul testamentului în judecarea căii de atac de retractare, reprezintă un motiv suficient pentru a nu se mai aborda de către instanţă problema calităţii de succesoare a A. de pe urma autoarei liberalităţii, considerentele Curţii de Apel, sub acest aspect, constituie, cum s-a arătat, un argument suplimentar al hotărârii, iar nu unul străin de litigiu. În orice caz, recurentul nu are nici interes în invocarea acestui argument în susţinerea recursului, de vreme ce, potrivit notelor de şedinţă respective, cât şi celor afirmate în prezenta cale de atac, este de acord că nu poate pune în discuţie legalitatea moştenirii autoarei intimaţilor de pe urma I.

            În egală măsură, motivarea instanţei în ceea ce priveşte problema enunţată nu este în

contradicţie cu paragraful din hotărâre în care se constată obiectul cererii de revizuire, în realitate, scopul depunerii testamentului ca înscris nou, Curtea făcând referire tocmai la motivul nr.3 din cerere, în care revizuentul contestă legalitatea moştenirii autoarei intimaţilor în raport de menţiunile din act. De asemenea, considerentele Curţii nu sunt contradictorii între ele, deoarece ambele conduc la înlăturarea susţinerilor referitoare la lipsa calităţii de succesoare a A. de pe urma I. şi, în final, la soluţia pronunţată în dispozitiv.

            O altă contradicţie în motivare vizează, în opinia recurentului, considerentele instanţei din care rezultă, pe de-o parte, că testamentul pretins aflat în depozitul notarului din Geneva ar fi primit credibilitate dacă notarul ar fi emis, ulterior, un act în baza acestui testament, faţă de cele în care s-a reţinut că originalul înscrisului în discuţie se află la Tribunalul Tel-Aviv, iar nu la notarul din Geneva. Cu alte cuvinte, într-un paragraf al hotărârii, instanţa reţine că originalul testamentului se poate afla şi în depozitul notarului din Elveţia, dar actul este necredibil, pentru ca, într-un alt paragraf să reţină că actul nu se află la notarul respectiv. Conform celor menţionate în prezentarea ipotezei „motivelor contradictorii” din cadrul cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., contradictorialitatea motivării nu se referă la o simplă contrazicere între considerentele hotărârii, în speţă, din perspectiva existenţei sau nu a originalului testamentului în depozitul notarului din Geneva, ci la finalitatea acestora, în sensul că determină soluţii diferite, sau ansamblul considerentelor determină o altă rezolvare a cererii decât cea pronunţată în dispozitivul hotărârii. În sine, considerentele invocate de recurent nu sunt contradictorii. Astfel, şi în cazul în care originalul testamentului nu se află în depozitul notarului din Geneva, cât şi în cazul în care înscrisul sub semnătură privată despre care se pretinde că ar conţine testamentul I. s-ar afla în arhiva notarului, dar nu este credibil pentru motivele arătate de Curte, concluzia instanţei este aceeaşi în ceea ce priveşte nelegalitatea emiterii copiei legalizate de pe înscris de către notarul din Geneva, cu consecinţa finală a respingerii cererii de revizuire, aplicabilă pentru ambele considerente.

            De altfel, decizia recurată nu este contradictorie nici măcar din perspectiva faptelor reţinute de către instanţă. Prin primul considerent pretins contradictoriu, Curtea reţine că originalul testamentului nu se află în depozitul notarului din Geneva, în timp ce, prin cel de-al doilea considerent, se face referire nu la originalul testamentului, ci la „înscrisul sub semnătură privată care ar conţine testamentul dispunătoarei I.”, înlăturat ca necredibil pentru argumentele arătate de instanţă. Deci, analiza Curţii, realizată prin acest ultim considerent, vizează nu originalul testamentului întocmit de I., ci „înscrisul sub semnătură privată care ar conţine testamentul dispunătoarei I.”, instanţa nerecunoscând caracterul înscrisului aflat la notar, de testament original, întocmit de autoarea intimaţilor. Concluzia instanţei, care nu neagă existenţa unui înscris aflat în depozitul notarului din Geneva, dar contestă acestui act caracterul de testament original, provenind de la  I., rezultă şi din paragraful  4, fila 13 din hotărâre, conform căruia rezoluţia aplicată de notar pe copia legalizată eliberată revizuentului ar fi trebuit să fie nu de „conformitate cu originalul”, ci de „conformitate a copiei cu înscrisul aflat în depozitul notarului”. 

            Mai susţine recurentul că motivarea instanţei sub aspectul inexistenţei testamentului în depozitul notarului elveţian este în contradicţie şi cu un alt considerent din decizia atacată, referitor la fotocopia înscrisului redactat în limba franceză intitulat „Ordin de administrare cu privire la succesiunea doamnei I.”. Critica nu poate fi primită, întrucât referirea Curţii la acest înscris a fost făcută tocmai în argumentarea considerentului privind inexistenţa originalului testamentului în depozitul notarului din Geneva. Potrivit argumentării de la fila 13, alin.2, instanţa de revizuire arată că, în cuprinsul acestui „Ordin”, nu se face menţiunea că originalul testamentului s-a predat executorului testamentar, ceea ce susţine concluzia aceleiaşi instanţe din paragraful imediat ulterior, în sensul că originalul testamentului a rămas la Tribunalul Tel-Aviv-Jaffa, iar nu la notarul din Geneva. Cât priveşte relevanţa ordinului respectiv pentru aprecierea credibilităţii înscrisului aflat la notar, invocat ca fiind testamentul original al I., cum s-a arătat în precedent, critica va fi examinată cu ocazia analizării criticilor subsumate art.304 pct.5 din cod.

            În concluzie, pentru toate argumentele arătate mai sus, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului încadrabile în art.304 pct.7 C.proc.civ. sunt nefondate şi, ca atare, nu pot fi primite.

      2.  Art.304 pct.5 C.proc.civ.

            Referitor la „Ordinul de administrare” privind succesiunea defunctei I. emis de Tribunalul

Tel-Aviv Jaffa, invocat de recurent ca atestând credibilitatea înscrisului care fundamentează cererea de revizuire, susţinerea nu poate fi primită.

            Fără a analiza în ce măsură a fost emis sau nu în baza înscrisului în forma aflată în depozitul notarului din Geneva, pretins ca fiind testamentul original întocmit de I., „Ordinul de administrare” privind succesiunea acesteia din urmă nu este relevant în cauză, în raport de specificul căii de atac a revizuirii. Aceasta presupune, printre altele, cum, în mod corect, a arătat şi Curtea de Apel, ca înscrisul nou, ce stă la baza formulării căii de atac de retractare, să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă, deci, printr-un alt înscris, cum este cazul actului emis de Tribunalul Tel-Aviv-Jaffa. În consecinţă, nu interesează în ce măsură acest document confirmă credibilitatea înscrisului care fundamentează cererea de revizuire, credibilitate ce trebuie să rezulte din însuşi „actul nou”, iar nu prin raportare la alte mijloace de probă.

            Cât priveşte depăşirea atribuţiilor instanţei în aprecierile făcute în legătură cu emiterea copiei legalizate de către notarul din Geneva, şi această critică urmează să fie înlăturată.

            În primul rând, trebuie menţionat că legea aplicată de Curtea de Apel referitor la înscrisul invocat în cererea de revizuire este legea română, aspect necontestat de revizuent prin cererea de recurs, aşa încât şi prezenta instanţă va avea în vedere legea naţională, în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită.

            Pe de altă parte, pentru a valorifica forţa probantă a copiei legalizate de notar de pe înscrisul aflat în depozitul său, pretins a fi testamentul original al defunctei I., este necesar să se determine dispoziţia din legislaţia naţională incidentă în speţă, în contextul în care se invocă caracterul olograf al actului respectiv, ceea ce înseamnă că acesta reprezintă un înscris sub semnătură privată.

            Dispoziţia legală aplicabilă o constituie art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., aplicabilitate, de asemenea, contestată de recurent printr-o critică ulterioară şi care se va înlătura pentru argumentele ce se vor arăta la acest punct al redactării prezentei decizii, faţă de relevanţa chestiunii în discuţie şi pentru critica enunţată mai sus.

            Textul de lege se referă la puterea probatoare a copiilor copiilor înscrisurilor autentice şi este incident şi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, printr-o interpretare extensivă a normei de drept. Astfel, interpretarea este extensivă dacă, între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică la care se aplică acesta, nu există concordanţă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului, aşa încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele ipoteze care nu s-ar încadra în litera lui.

            La interpretarea extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau a argumentului „a fortiori”.

            Metoda analogiei („Ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio” – „ Unde este aceeaşi raţiune a legii, se aplică aceeaşi dispoziţie a ei”) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Importanţa metodei constă în aceea că reprezintă procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune problema nu neapărat de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Obligaţia, pentru instanţă, de a recurge la analogia legii derivă din imposibilitatea organului de jurisdicţie de a refuza soluţionarea pricinii cu care a fost sesizat, pe motiv că legea nu conţine prevederi exprese în materie, este neclară sau incompletă, denegarea de dreptate fiind interzisă prin dispoziţiile art.3 C.civ., respectiv art.4 alin.(2) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

            În baza argumentului „a fortiori” – „cu atât mai mult”, se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat.

            În speţă, puterea probantă a copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată, inclusiv a celor legalizate de notar, nu este reglementată în legislaţia naţională (nici în Codul civil, nici în legislaţia în materie notarială). Cum s-a arătat deja, Codul civil vizează doar puterea doveditoare a copiilor înscrisurilor autentice, în subsecţiunea 4 – „Despre copiile titlurilor autentice” din secţiunea I, capitolul IX, iar Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr.36/1995, republicată, respectiv Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/2013, în vigoare la data formulării cererii de revizuire, nu conţin nicio reglementare referitoare la problema în discuţie, nici în secţiunea/subsecţiunea privind legalizarea copiilor de pe înscrisuri (art.151 din Lege; art.311-317 din Regulament) şi nici în altă parte a actelor normative menţionate.

            În aceste condiţii, în urma interpretării extensive a textului de lege corespunzător din materia copiilor de pe înscrisurile autentice, şi anume art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ., Înalta Curte constată că această dispoziţie se aplică şi în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată. Dacă actul supus copierii este sub semnătură privată, situaţia este similară cu cea a înscrisului autentic, iar dacă actul nu există, copiile de pe acesta nu mai prezintă nicio forţă probantă, întrucât ceea ce dă forţă probantă înscrisului este semnătura părţii, în acest caz, inexistentă. De asemenea, potrivit argumentului „a fortiori”, dacă, în situaţia inexistenţei înscrisului original autentic, copiile de pe acesta, inclusiv cele legalizate de notar, nu au forţă probantă, cu atât mai mult o asemenea concluzie se impune în cazul copiilor de pe înscrisurile sub semnătură privată.

            Prin urmare, art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ. a fost aplicat, în mod corect, de către instanţa de revizuire.

            La această concluzie concură şi împrejurarea că, în speţă, nu s-a dovedit de către recurent existenţa înscrisului original de pe care s-a efectuat legalizarea copiei de către notarul din Geneva. Sub acest aspect, recurentul aduce o serie de critici hotărârii Curţii de Apel, enunţate mai sus, solicitând, totodată, prezentei instanţe efectuarea demersurilor necesare verificării existenţei actului în depozitul notarului din Geneva de pe care s-a efectuat copia legalizată, prin intermediul comisiei rogatorii, cerere respinsă de Înalta Curte. Astfel, pe lângă faptul că procesul civil, în regulă generală, este un proces al intereselor private, ceea ce înseamnă că rolul activ al instanţei nu poate constitui temei al substituirii organului judiciar în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia, în mod special, în cazul revizuirii, înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea de atac de retractare, iar nu să se pretindă instanţei să-l administreze din oficiu.

            Conform art.322 pct.5 C.proc.civ., formularea căii de atac de retractare implică, printre altele, ca înscrisul doveditor pe baza căruia se poate cere revizuirea unei hotărâri să fi fost „descoperit” după darea hotărârii, în sensul că actul a existat la data pronunţării hotărârii respective, dar, până în acel moment a fost reţinut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Situaţia standard a exercitării revizuirii presupune, în consecinţă, că revizuentul nu a putut prezenta înscrisul în procesul anterior, determinat de cauzele enunţate, dar, la momentul formulării căii de atac de retractare, este în măsură să-l înfăţişeze, inclusiv, în original, dacă instanţa apreciază că se impune prezentarea originalului actului.

            În speţă, în contextul dubiului creat în legătură cu actul anexat cererii de revizuire şi a celor depuse ulterior, care reprezintă copii ale copiei legalizate de notarul din Geneva de pe actul pretins ca fiind testamentul original al I., însoţite de traducerile aferente, dubiu particularizat în expunerea considerentelor deciziei recurate, instanţa de revizuire a considerat necesară depunerea testamentului original, care nu a fost, însă, prezentat de către cel interesat, respectiv de revizuent.

            Pe de altă parte, recurentul nu a invocat în cererea de recurs şi, bineînţeles, nici nu a dovedit, eventual, printr-un document emis de notarul din Geneva, în ce măsură obţinerea, printr-un demers personal, a originalului testamentului, pretins a se afla în depozitul acestui notar, nu îi era accesibilă potrivit legislaţiei statului elveţian, singura soluţie posibilă fiind intervenţia instanţei, prin intermediul comisiei rogatorii. Sub acest aspect, recurentul s-a limitat să solicite, direct, concursul instanţei, transferând, astfel, sarcina probei către organul de judecată, ceea ce este de neconceput faţă de natura civilă a procesului şi specificul căii de atac de retractare care formează obiectul prezentului litigiu.

            În concluzie, în condiţiile în care recurentul nu a prezentat actul original cu privire la care susţine că reprezintă testamentul original al I. şi pe care şi-a întemeiat cererea de revizuire şi nici nu a arătat care sunt motivele pentru care nu l-ar putea obţine, în urma unei cereri adresate notarului, nu i se poate reproşa instanţei aplicarea greşită a art.1188 alin.(2) pct.4 C.civ. De vreme ce testamentul original nu a fost înfăţişat, prezumţia este cea a inexistenţei actului, textul legal în

discuţie găsindu-şi, pe deplin, aplicarea. 

            Revenind la critica referitoare la depăşirea atribuţiilor instanţei de revizuire în expunerea motivelor pentru care a fost înlăturată copia legalizată de notarul din Elveţia, aceasta este neîntemeiată, prezumţia instanţei privind inexistenţa originalului testamentului fiind corectă, în condiţiile neprezentării, în dosarul de faţă, a actului respectiv, în original.

            De asemenea, pentru toate argumentele arătate mai sus, nu poate fi reţinută nici lipsa de rol activ al Curţii de Apel determinată de neefectuarea verificărilor în legătură cu existenţa originalului testamentului în depozitul notarului.

            Cât priveşte „acuzaţia de fals” adusă notarului de către instanţa de revizuire, o asemenea susţinere nu poate fi avută în vedere, întrucât, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă o asemenea afirmaţie făcută de Curte în legătură cu copia legalizată de notar. Expunerea motivelor în hotărâre, sub acest aspect, reprezintă rezultatul aprecierii instanţei privind forţa probantă a copiei legalizate în raport de intima ei convingere formată potrivit probelor administrate şi aplicării corespunzătoare a dispoziţiilor legale în materie.   

            O altă critică vizează greşita concluzie a instanţei în legătură cu necesitatea confirmării testamentului de către martorii semnatari. Pe lângă faptul că, în absenţa înscrisului respectiv, în original, critica nu mai prezintă niciun fel de relevanţă, aceasta este şi incorectă. Opinia exprimată de Curtea de Apel, sub acest aspect, nu se referă la necesitatea confirmării înscrisului sub semnătură privată de către martorii prezenţi la întocmirea actului, ca regulă generală, ci la împrejurarea că toate modificările intervenite în înscris trebuia să fie certificate de către martorii semnatari. Mai departe, constată instanţa de revizuire, inexistenţa acestei certificări în condiţiile legii conduce la neluarea în considerare a respectivelor modificări şi, în final, la dispariţia atestării de către martori a faptului că înscrisul redactat în limba germană a fost scris şi semnat de către I., cu consecinţa imposibilităţii producerii efectelor specifice legii române ale unui act care nu este semnat de pretinsa testatoare. Concluzia instanţei este corectă, întrucât întocmirea unui înscris în prezenţa unor martori, semnatari ai actului, relevă intenţia autoarei actului de a-i acorda veridicitate şi prin prezenţa martorilor la întocmirea lui; ca urmare, orice modificări aduse înscrisului constatator trebuie certificate şi prin semnătura martorilor respectivi. De asemenea, şi concluzia finală a instanţei referitoare la consecinţele necertificării modificărilor de către martori, inclusiv în ceea ce priveşte atestarea de către ei a semnăturii testatoarei şi efectele produse de un act întocmit în aceste condiţii este exactă. Respectivele modificări vizează înseşi numele martorilor şi, ca atare, necertificarea lor de către aceste persoane creează, cel puţin, dubii în legătură cu identitatea martorilor şi prezenţa lor la întocmirea înscrisului şi, în cele din urmă, cu privire la toate clauzele actului întocmit în aceste condiţii, inclusiv sub aspectul semnării de către testatoare. Potrivit legii române, valabilitatea unui testament olograf este condiţionată, printre altele, de semnarea actului de mâna testatoarei, potrivit art.859 C.civ., aşa încât concluzia instanţei în legătură cu efectele produse de un testament cu privire la care există îndoială că ar fi fost semnat de autoare sunt corecte.

            Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art.322 pct.5 C.proc.civ. raportat la problema precedentă supusă examinării, susţinerile recurentului nu pot fi primite, deoarece această problemă nu are legătură cu textul de lege enunţat, ci cu regulile generale în materie de probe, fiind analizată deja de Înalta Curte.

            A mai invocat recurentul aplicarea greşită a dispoziţiilor art.183-184 C.proc.civ., în realitate, încălcarea textelor de lege enunţate, care reglementează măsurile ce trebuie luate de către instanţă în cadrul procedurii falsului.

            Critica este neîntemeiată, întrucât aceste măsuri se dispun de către organul judiciar în cazul declanşării procedurii respective, procedură care debutează cu declaraţia părţii care defăimează înscrisul, de înscriere în fals. Or, o astfel de declaraţie nu a fost făcută în faţa instanţei de revizuire, iar procedura falsului nici nu ar fi fost la îndemâna intimaţilor, în absenţa înscrisului în original, toate cercetările ulterioare în legătură cu un pretins fals presupunând prezentarea originalului actului.

            Cât priveşte omisiunea instanţei de a aplica dispoziţiile art.175 C.proc.civ., în sensul de a solicita notarului din Geneva trimiterea originalului testamentului de pe care a executat copia legalizată, pe cheltuiala revizuentului, critica, de asemenea, nu poate fi primită. În speţă, actul fiind deţinut de o autoritate străină, nu poate fi solicitat de instanţa română direct autorităţii respective, în baza textului de lege invocat de parte, ci prin intermediul procedurii comisiei rogatorii internaţionale, prevăzute de art.18-23 din Legea nr.189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială. Declanşarea acestei proceduri nu a fost, însă, solicitată instanţei de revizuire, cererea fiind făcută în faţa instanţei de recurs şi respinsă pentru considerentele arătate în precedent.   

            Referitor la inadvertenţele constatate de către instanţă în legătură cu traducerile actului invocat ca înscris nou în revizuire, prezentate de recurent în dosar, şi care ar reprezenta tot atâtea nuanţe ale traducătorilor, susţinerile, de asemenea, nu pot fi primite. În cazul unui înscris redactat într-o limbă străină, partea care se prevalează de un asemenea act este obligată să depună traducerea în limba română, sub semnătura legalizată a traducătorului autorizat în condiţiile art.318 şi urm. din Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995. În speţă, însă, au fost depuse mai multe traduceri efectuate de traducători diferiţi, cu privire la care instanţa de revizuire a constat diferenţe majore, expuse, pe larg, în considerentele deciziei atacate. Or, „nuanţele” traducătorilor rezultate în urma traducerii aceluiaşi act nu pot cuprinde asemenea diferenţe, revizuentul necombătând, în mod concret, opinia exprimată de instanţă în legătură cu diversele traduceri. Prin urmare, inadvertenţele sesizate de Curte în legătură cu aceste traduceri nu pot constitui simple „nuanţe” ale traducătorilor, în sensul exprimării diferite a acestora asupra aceluiaşi act, efectuate cu ocazia traducerii. De altfel, discuţia realizată de revizuent vizând traducerile respective rămâne fără obiect în absenţa originalului înscrisului nou invocat în revizuire.

            O altă critică se referă la administrarea greşită a probelor, sub aspectul revenirii instanţei asupra dispoziţiei de comunicare a dosarelor succesorale nr. x, x1 şi x2/2013 de către notarul public P. din Arad, măsură luată la termenul din 22.01.2015. Susţinerea recurentului nu va fi analizată de Înalta Curte, fiind lipsită de interes. Dosarele succesorale notariale au fost solicitate de instanţa de revizuire în vederea verificării procedurii succesorale desfăşurate în acele dosare, după cum rezultă din considerentele încheierii de şedinţă de la termenul respectiv. Măsura dispusă de Curte are legătură, în final, cu stabilirea calităţii de succesoare a autoarei intimaţilor, A., de pe urma I. Or, astfel cum s-a mai arătat, câtă vreme recurentul a revenit asupra contestării acestei calităţi în persoana autoarei intimaţilor, după cum a afirmat în notele de şedinţă depuse la 19.02.2015, dar şi în cererea de recurs, aspectul combătut prin acest motiv al căii de atac este nerelevant.

            În ceea ce priveşte lipsa de temei legal al măsurii de restituire de către instanţă a unor înscrisuri depuse în dosar, constând în articole de presă vizând stadiul cercetărilor într-un dosar penal instrumentat în legătură cu persoana intimaţilor, nici această susţinere nu poate fi primită. Potrivit afirmaţiilor recurentului, dar şi celor consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul din 22.01.2015, înscrisurile restituite reprezintă articole de presă on-line referitoare la părţile litigiului de faţă, care nu reprezintă probe în sensul dispoziţiilor Codului civil sau Codului de procedură civilă. Prin urmare, nu se poate pune problema revenirii instanţei asupra unei probe încuviinţate, măsura de restituire fiind, pe deplin, legală, în condiţiile în care Curtea a arătat motivele restituirii, legate de natura şi conţinutul actelor înapoiate revizuentului, indicând, totodată, şi filele din dosar înmânate părţii. Nu se pune, deci, problema încălcării de către instanţă a vreunei reguli procedurale, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ.

            În concluzie, pentru toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile subsumate motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ. nu este întemeiată.

        3. Art.304 pct.9 C.proc.civ.

            Singura critică susceptibilă de încadrare în acest motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanţă a puterii de lucru judecat, din perspectiva relevanţei acordate hotărârii pronunţate într-un alt litigiu, respectiv în dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad, cu privire la care revizuentul susţine că nu ar avea legătură cu procesul de faţă. Deşi se menţionează încălcarea art.166 C.proc.civ., critica nu pune în discuţie nereguli procedurale în legătură cu subiecţii care pot invoca excepţia autorităţii de lucru judecat sau cu momentul până la care o aceştia o pot face, reglementate în textul de lege enunţat, ci lipsa de identitate în ceea ce priveşte obiectul celor două procese, care a condus, în opinia părţii, la greşita reţinere de către instanţă a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în procesul anterior. Această chestiune se referă la unul dintre elementele autorităţii de lucru judecat, reglementate în art.1201 C.civ., respectiv obiectul proceselor în raport cu care se pun în discuţie efectele lucrului judecat, şi se încadrează, ca atare, în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în baza căruia se poate contesta interpretarea sau aplicarea altor dispoziţii decât cele procedurale, prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art.105 alin.(2) din acelaşi cod.

            Critica nu poate fi primită, fiind, de asemenea, lipsită de interes. Relevanţa, pentru litigiul de faţă, a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/55/2011 al Judecătoriei Arad, respectiv sentinţa civilă nr. 10095/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 27/2012 a Tribunalului Arad, Secţia civilă, a fost acordată de către instanţă din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, în ceea ce priveşte imposibilitatea verificării, prin prisma testamentului, a legalităţii predării moştenirii către autoarea intimaţilor, A. De vreme ce, prin această hotărâre rămasă irevocabilă, s-a respins acţiunea în nulitatea certificatului de moştenitor emis în favoarea autoarei intimaţilor de pe urma I., exercitată de recurent, instanţa de revizuire a stabilit că, urmare a efectului lucrului judecat al acestei hotărâri, nu poate verifica legalitatea predării moştenirii, cu consecinţe directe asupra constatării calităţii de succesoare a A. de pe urma I. Cum recurentul a subliniat, în mai multe rânduri, conform celor prezentate mai sus, că nu contestă această calitate în persoana autoarei intimaţilor, problema considerentului pentru care Curtea de Apel a ajuns la concluzia existenţei calităţii de succesoare a A. de pe urma I., dând eficienţă puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă, criticile recurentului, sub acest aspect, fiind lipsite de folos practic.

            Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a pronunţat o hotărâre cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, fiind motivată corespunzător deciziei adoptate, aşa încât, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de revizuent, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.5, 7 şi 9 din acelaşi cod.